Ultimele discutii din forum
  1. #1
    Floricica Cu Vechime ioanabalescu's Avatar
    Membru inregistrat la
    27.08.2007
    Postari in forum
    9.523

    Cum faceti fata bolii unui parinte?

    Nu stiu daca ati fost puse in situatia asta, insa as vrea sa stiu cum reactionati cand aflati ca un parinte va este bolnav in stadiu terminal? Cum reactionati? Cum va purtati in prezenta lui?

  2. #2
    Floricica Cu Vechime flora73's Avatar
    Membru inregistrat la
    27.03.2008
    Postari in forum
    7.652
    Citat Postat de ioanabalescu Vezi mesajul
    Nu stiu daca ati fost puse in situatia asta, insa as vrea sa stiu cum reactionati cand aflati ca un parinte va este bolnav in stadiu terminal? Cum reactionati? Cum va purtati in prezenta lui?
    Ar fi o situatie grea, dar cred ca i-as sta mult alaturi, i-as spune sau i-as da de inteles cat de mult a insemnat pt mine, i-as spune "te iubesc" ori de cate ori as avea ocazia.....as asculta a mia oara povestea nasterii mele si cat de mult ma iubeste....sa poata "pleca" cu cele mai frumoase amintiri.

  3. #3
    Floricica Novice daniela37's Avatar
    Membru inregistrat la
    02.05.2011
    Postari in forum
    556
    Draga ioana am fost pusa in situatia asta de doua ori, cu ambii mei parinti si cu socrul meu, care mi-a fost ca si un tata. Am incercat sa ma port asa cum ma purtam de obicei, am vrut sa ii fac sa se simta tot ei, asa cum au fost dintotdeauna, oameni intregi, drepti si puternici. Iti spun asta pentru ca stiu ca exista tendinta de a-i cocolosi, de a-i micsora si de a-i trata ca pe niste copii neajutorati, Am stat insa cu ei cat de mult am putut, am povestit, le-am spus cat de mult inseamna pentru mine, cate m-au invatat si cat de mult ma bucur ca sunt parintii mei.
    Nu stiu daca ti-am fost de ajutor, iti doresc in schimb sa fii puternica, foarte puternica pentru tine si pentru ei! Cu drag.

  4. #4
    Floricica Cu Vechime gabitzza's Avatar
    Membru inregistrat la
    05.10.2007
    Localitate
    Bucuresti
    Postari in forum
    7.664
    Ioana din pacate si eu am fost in situatia asta iar cand mama a fost diagnoisticata cu tumora cerebrala cu sanse minime de supravietuire am simtit ca pica cerul pe mine. Toata perioada in care a fost bolnava am fost alaturi de ea, doar ea conta atat pentru mine cat si pentru tata. I-am spus mereu ca o iubesc si ca o respect, dar am incercat sa nu o fac sa se simta "mica" sau neajutorata in ciuda bolii.

    Aaaa si cel mai important, am incercat sa ii ridicam moralul, sa ne facem planuri de vacanta sa discutam despre viitorul nosttru impreuna (sa amanam inevitabilul cat se poate de mult) sa ii dam motive sa traiasca si sa lupte cu boala.

    Daca te pot ajuta cu altceva oricand o voi face cu mare placere pentru ca este greu....

  5. #5
    Floricica Debutanta dama de pica's Avatar
    Membru inregistrat la
    25.12.2009
    Postari in forum
    847
    Citat Postat de ioanabalescu Vezi mesajul
    Nu stiu daca ati fost puse in situatia asta, insa as vrea sa stiu cum reactionati cand aflati ca un parinte va este bolnav in stadiu terminal? Cum reactionati? Cum va purtati in prezenta lui?
    Si eu am trecut prin asta cu bunica si cu tata.

    Niciunul dintre ei nu s-a putut obisnui cu ideea ca sunt grav bolnavi si vor muri. Bunicii i-am ascuns o vreme adevarul, atat cat s-a putut. Tata a aflat din prima, direct de la doctori, adevarul, fara menajamente. Asta l-a distrus psihic si fizic, incat a murit intr-o luna de cand a aflat ca e bolnav... o luna de cosmar...

    Parerea mea este sa te porti asa cum vrea el sa te porti, nu cum o spune, neaparat, poate poti intui ce si-ar dori. Unii oameni sunt puternici si impacati cu soarta, curajosi si luptatori pana la sfarsit. Altii au nevoie de mai mult suport. Dupa parerea mea ei au nevoie de incurajari, nu neaparat in sensul ca se vor vindeca, dar ca mai este timp, ca vor fi ajutati sa nu sufere si ca celor din jur le pasa si vor face tot posibilul sa le imbunatateasca viata.

    Unii vor sa fie menajati, altii au nevoie sa se faca utili si sa simta ca inca mai pot face ceva pe lumea asta. Nu stiu daca exista o regula. Poate niste repere (fericite) in viitorul apropiat pot fi de ajutor. Bunica mea a fost foarte fericita ca a apucat sa vina la nunta mea, ii era frica ca o sa moara si imi strica nunta. Asa de fericita a fost ca a apucat sa ma vada mireasa... apoi povestea tuturor evenimentul. Tata insa nu s-a mai putut bucura de nimic. Nici incurajarile, nici compasiunea, nici promisiunea unor tratamente deosebite nu l-au ajutat (psihic), nimic...

  6. #6
    Moderator Floricica Veterana dami28elena11's Avatar
    Membru inregistrat la
    18.07.2006
    Postari in forum
    24.097
    Eu am aflat in martie 2008 ca tata este grav bolnav( lui nu-i spusesera cat de grav este)
    iar in 2 luni s-a dus in ceruri ( in mai)
    sincer nici nu am reusit sa il mai vad din martie..nu am realizat cat era de bolnav..el la telefon era mereu vesel..

  7. #7
    Floricica Veterana andreea_p's Avatar
    Membru inregistrat la
    06.05.2008
    Localitate
    GIURGIU
    Postari in forum
    18.581
    inainte de toate noi trebuie sa ne obisnuim cu adevarul crud si dureros si sa il acceptam.apoi sa incercam sa fim cat mai mult in prejma lor,fara sa ii facem sa se simta vinovati sau neputinciosi.eu am gresit ca nu am acceptat realitatea si am tot sperat ca mama se va face bine,eram un copil de 18 ani,azi as reactiona altfel cu mintea de acum.oricat incercam sa fiu naturala ea incerca sa ma incurajeze si sa imi dea de inteles ca nu e asa cum vreau eu,ca va muri si chiar adunase o doza de rautate si vb cu seninatate despre moarte si despre ce avea sa urmeze!o perioada groaznica pentru mine,,,se simtea neputincioasa si vinovata ca ne face sa suferim si doreste sa moara sa scapam de suferinta!stiam ca nu asta isi doreste si era constienta ca prin plecarea dintre noi va provoca mai multa suferinta!eu am fost zdruncinata din toate punctele de vedere mai ales ca totul era pregatit pt inmormantare si tata nu a avut curajul sa ma sune inainte de a se intampla nenorocirea,desi se chinuia de cateva zile.iar mama puternica si atunci cerea celor din jur sa nu o planga,si a dorit k persoane mai indepartate sa fie alaturi....pe tata l-a trimis dupa dr,eu la liceu
    Modificata de andreea_p; 02.06.2011 la 17:25:32.

  8. #8
    Floricica Senior Diandrea's Avatar
    Membru inregistrat la
    21.05.2009
    Localitate
    Satu Mare
    Postari in forum
    2.564
    Cu siguranta este una din acele situatii in care nu i-as dori nici dusmanului meu sa fie.....Din pacate viata ne aduce si astfel de momente....momente in care noi, cei de langa cel bolnav, trebuie sa fim puternici, optimisti, sa le dam din puterea noastra...sa le facem frumoase ultimele momente (cate or fi, o luna, un an).Important e sa le reamintesti ca-i iubesti, ce inseamna pentru tine.....sa le respecti , intr-o oarecare masura doleantele....adica daca se simt comfortabil sa vorbeasca despre acest lucru sa-i asculti.
    Cred ca iti e enorm de greu sa te impaci cu ideea ca parintele care te-a nascut, crescut, iubit, caruia ii datorezi existenta ta va pleca.....cu atat mai dureros cu cat stii ca sfarsitul e aproape....
    Iti doresc multa putere.....si dupa cum te cunosc vei gasi cea mai buna modalitate de a face fata acestei grele incercari......

  9. #9
    Floricica Senior ruxidadi's Avatar
    Membru inregistrat la
    03.12.2008
    Localitate
    Brasov
    Postari in forum
    4.586
    Si eu am trecut din pacate printr-o astfel de situatie cand am aflat ca tatal meu era grav bolnav. Vestea a cazut ca un traznet si deodata dintr-o persoana aparent sanatoasa s-a transformat intr-o persoana grav bolnava.

    Eu incercam mereu sa il incurajez si sa ii insuflu puterea de a lupta cu boala si speranta ca va mai putea trai. Din pacate, nu puteam accepta ca era atat de grav bolnav. Eu am un mare regret ca nu am putut sa fiu mai mult alaturi de el.
    Cand s-a internat prima data si a aflat ca este bolnav, eu si Victor eram bolnavi, aveam o viroza urata si mi-a fost teama sa merg la spital la tatal meu. M-am gandit ca viroza de care sufeream noi, i-ar fi lipsit. Apoi cand am aflat cat de grava era situatia, am hotarat sa mearga sa se trateze la Bucuresti. Avand copilul atat de mic si neavand cu cine sa-l las , n-am putut sa merg si eu la Bucuresti. Il vedeam in weekend, cand venea acasa si de fiecare data mi se parea ca e mai schimbat si mai suferind.
    S-a stins atat de repede ca nici nu am apucat sa realizam prea bine ce se intampla.

    Ioana, cred ca poti sa incerci sa fii cat mai mult timp alaturi de parintele bolnav, sa te simta alaturi, sa vezi ce ar putea sa ii mai aduca niste alinare si un pic de fericire in suflet.

    Iti doresc multa putere in aceste momente grele!

  10. #10
    Floricica Novice gulina's Avatar
    Membru inregistrat la
    14.07.2006
    Postari in forum
    404
    Inca nu am trecut prin asa ceva cu nici un parinte, ai mei au fost mereu acolo unde-i stiu si cum ii stiu ! Nici nu vreau sa ma gandesc la ceva, nu stiu cum as reactiona! ! dar acum 2 zile ma sunat o buna prietena si mi.a spus de sotul ei, a fost diagnosticat cu cancer la plamani inoperabil si mai are doar maxim pana in decembrie! si acum am zburlit parul pe mine! Ea de fel este o persoana puternica, plina de viata si bine organizata, dar am simtit-o terminata. Nici nu stiu ce sa-i spun si cum sa procedez ! Lui inca nu i.a spus ca e asa grav! Si sunt asa de tineri !

  11. #11
    Floricica Novice Alinam19's Avatar
    Membru inregistrat la
    22.03.2011
    Postari in forum
    400
    Doamne ferește de așa ceva!

    Până am născut, adică la 26 de ani, am stat numai cu ei în casă. Nu voiam să plec de lângă ei și nimeni nu reușea să mă convingă că e timpul să-mi fac și eu viața, să nu mă mai "sacrific" pentru ei. După ce am născut, trebuia să mă gândesc în primul rând la fetiță, așa că ne-am mutat la tatăl ei.. La început plângeam în fiecare seară, până m-am obișnuit și chiar și acum, după 7 luni și ceva tot stau stresată și tresar când mă sună cineva de acasă. Tatăl meu are ceva probleme cu inima. A fost internat de multe ori și nu ia tratamentul chiar "ca la carte".. Oricum..nu vreau să mă gândesc la ceva mai rău de atât. Cred că aș înnebuni de durere și clar, prietenul meu nu m-ar înțelege. E mult prea egoist ca să mă lase să-i îngrijesc, dar repet, sper să nu fie cazul. Poate aș fi judecată de unii dacă aș spune că dacă prietenul meu s-ar împotrivi și nu m-ar lăsa să am grijă de ai mei, l-aș lăsa fără să mă gândesc. Părinții m-au ajutat de câte ori am avut nevoie, chiar și în perioada sarcinii când depindeam numai de ei, pentru că nu puteam face mai nimic, în timp ce "el" și-a bătut joc de tot ce a însemnat sarcină. Sper să nu se ajungă oricum la așa ceva. Aș prefera să stau eu 10 ani la pat decât să li se întâmple lor ceva.

    Sănătate părinților voștri și Doamne ajută!

    P.S: Aș vrea să nu mai existe boli și nici accidente!


    Lilypie First Birthday tickers

load
Sunt de acord

Acest site foloseste cookies, pentru a-ti oferi o experienta cat mai placuta pe site. Daca ai nevoie de multe detalii despre cum functioneaza acestea, citeste Politicii de Cookie | Setari