Bazarul Taskentului, oras sovietic din Asia Centrala, e zgomotos si pestrit
Acum doua decenii, impreuna cu un grup de turisti am facut o calatorie spre litoralul Marii Negre prin Caucazul de Nord.
Cu rucsacuri grele in spinane, urcam o poteca serpuitoare, silindu-ne ca pana la asfintit sa strabatem intreg defileul. In jurul nostru, cat vedeai cu ochii, se ingramadeau muntii. La una din coturi, potecuta ne-a scos in fata unui turn de fortareata, innegrit de vreme, care se ridica singuratic ca o santinela temerara.
Si aici, deodata, mi s-a rupt siretul de la un bocanc. Am incercat sa-l leg, apoi am tras mai tare si s-a rupt in alt loc. Cat timp mi-am facut de lucru cu siretul, grupul s-a indepartat. Gandindu-ma sa scurtez din drum ca sa-l ajung, am apucat-o de-a dreptul prin maracinisul ce crestea in voie pe versantul pietros al muntelui.
Maracinisul s-a aratat neasteptat de indaratnic: crengile lui ma prindeau ca niste ghiare. A trebuit sa ma zbat, sa lupt pentru fiece pas. Am reusit cu greu, pana la urma, sa ies din el. Vestonul si pantalonii erau sfasiati. Fata si mainile imi ardeau din pricina zgarieturilor. Cand i-am ajuns din urma, prietenii mei ma privira uimiti:
- Cu cine te-ai batut?
- Nu m-am batut cu nimeni. Am nimerit intr-un maracinis.
- A, ai dat de paliur!a suras Cermen, calauza noastra.
- Cum ai spus? intrebai eu nedumerit.
- Paliur. Asa-i zice la noi maracinisului astuia. E bine sa nu te certi cu el. De vrei sia treci prin el, se indarjeste, nu te lasa. Are o fire tare bataioasa. De aici si numele lui.
A doua zi, cand durerea produsa de zgarieturi s-a mai potolit, l-am rugat pe Cermen sa-mi arate paliurul. Doream sa-mi cunosc mai bine proaspatul "dusman".
Maracinisul arata foarte crengos, cu frunze tari, ovoidale. Fiecare frunza era aparata de doi ghimpi. "Parca ar fi niste soldati de paza cu baionete, m-am gandit. La prima atingere, primesti pe loc riposta". Am atins, totusi, usor, cu degetele, un ghimpe era foarte ascutit. Am incercat sa-l rup si sa-l pastrez ca amintire, dar ma dureau inca degetele. Am renuntat si am plecat.
In Rusia Centrala n-am mai intalnit paliurul. Locul sau de bastina e in sudul tarii, in Caucaz si in Crimeea. Plantele ghimpoase nu constituie totusi o raritate in alte parti. Le putem intalni in paduri, pe camp si chiar pe langa casa. Sunt niste armurieri formidabili: si-au faurit atatea tipuri de arme incat ai putea deschide o expozitie cu ele. Un fel de spade, sulite, spangi si tridente vegetale isi asteapta inamicii eventuali.
Cui nu-i place zmeura?E un fruct teribil de gustos, dar cu greu razbesti la el. O clipa doar n-ai fost cu bagare de seama si te-ai intepat la deget. Acele subtiri cu care e inzestrat lujerul de zmeura ti s-au infipt in epiderma. O pateste si melcul si omida, spintecandu-si in ele burticica moale, daca se incumeta sa se ospateze cu frunzele acestei plante.
Paducelul, la randul sau, se razboieste cu dusmani mai mari folosindu-se de ghimpii lui aproape cat lungimea unui deget. Asemenea "ace" repugna oricarui animal rumegator.
Priviti-o pe "gladita americana":ghimpii ei seamana cu niste veritabile pumnale. Animalele platesc adesea scump contactul cu ei. In schimb, agricultorii au toate motivele sa fie multumiti: nimeni n-ar putea nascoci un gard viu mai potrivit. De aceea, in sudul Rusiei s-au facut culturi cu aceasta planta "sperietoare".
Foarte bine se apara de dusmani si macesul.Lastarii lui se-ndoaie spre pamant ca niste arcuri. Mugurii dau nastere la noi lastare, care, si ele, formeaza niste arcuri. Ele se impletesc in asa fel cu crengile drepte incat nu le mai poti deosebi. Astfel ca musafirul nepoftit se trezeste lovit din toate partile de spini ascutiti.
Nu cumva macesul a fost cel ce a oferit genistilor idea barajului de sarma ghimpata?
Se prea poate, insa, ca aceasta idee sa le fi venit de la ruda sa nobila - trandafirul.Doar de-atata vreme oamenii au fost uimiti nu numai de fnumusetea florilor de trandafir, dar si de ascutimea ghimpilor lui. Dealtfel acestora li s-au atribuit chiar insusiri magice. Luptatorii Romei antice, pentru care aceasta planta era simbolul frumusetii si invulnerabilitatii, isi puneau pe cap, inainte de lupta, coroane de trandafiri. Ei erau incredintati ca frumusetea lor ghimpata ii va ajuta sa-si invinga dusmanul.
Dar in ce fel a putut sa apara la plante o arma ascutita? Caci ghimpii trebuiau sa fie produsi din ceva.
In timpuri foarte vechi, oamenii isi faureau armele din piatra ascutita; mai tarziu au invatat sa si le confectioneze din arama si fier.
Dar plantele?
Fiecare planta s-a adaptat pentru aparare in felul ei.
La spin,de pilda, s-au alungit nervurile frunzelor; incetul cu incetul, de au iesit in afara frunzelor si s-au transformat in tepi. In trecut, oamenii ziceau despre ei: "Cu asemenea ghimpi poti speria si pe dracul". De asta plantelor cu tepi mari le-a ramas porecla ruseasca de "ciortopoloc", cel ce sperie pe drac.
Tufisul de dracila (berberis)si-a modificat in asa chip o parte din frunze incat nici nu le mai poti numi frunze. Ele s-au transformat in ghimpi. In felul acesta, frunzele si-au diversificat indatoririle: unele, cele obisnuite, au continuat sa prepare hrana din aer si razele solare, iar celelalte si-au luat atributia de a inspaimanta pe dusmani.
Macesul a utilizat, pentru a-si fauri arma sa ascutita, o parte din pojghita crengilor. Paliurul, in schimb, si-a modificat stipelele asezate la baza frunzelor. Sulitele lor ascutite mi-au zgariat fata si mainile atunci cand am indraznit sa tulbur linistea acestui maracinis atat de "agresiv".
