Urmareste-ne:
Get Adobe Flash player

Mica sirena

Autor: fara autor

Departe, departe în largul mării, apa-i albastră ca floarea albăstrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, și așa de adâncă, încât niciodată vreo ancoră nu i-a dat de fund, și ar trebui să pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca să poți ajunge din fund pană la suprafata apei.

Acolo locuiește poporul mării. Să nu credeți însă că pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niște plante și niște copaci foarte ciudați, și care-s așa de mlădioși, încât cea mai mică mișcare din apă îi face să se-ndoaie parcă ar fi vii. Toți peștii mari și mici umblă printre crengile lor, cum zboara păsările printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se află palatul regelui marii; zidurile-i sunt de mărgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai străveziu, și acoperișul de scoici care se deschid și se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are înăuntru mărgăritare așa de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de preț a unei coroane împărătești.

Mica sirena

De multă vreme regele mării era văduv, și mama lui bătrână îngrijea de casă. Era femeie deșteaptă, dar așa de mândră de rangul ei, că iși purta de coadă aninate douăsprezece stridii, pe câtă vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie să poarte mai mult de șase. Era însă vrednică de toată lauda pentru grija ce purta față de cele șase prințese, nepoatele ei, care de care mai frumoasă. Cea mai mică însa era mai drăgălașă decât toate; avea fața albă și rumenă cum e foaia de trandafir, și ochii albaștri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupușorul ei ca și al celorlalte surori se sfrâșea printr-o coada de pește.

Toata ziua prințesele se jucau prin odăile mari ale palatului, unde flori vii creșteau pe pereți. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, pești intrau înăuntru, cum intră la noi rândunelele, și prințesele îi mângâiau și le dădeau să mănânce din mână. În fața palatului era o grădină mare, cu pomi albaștri închis și roșii ca focul. Roadele pomilor străluceau ca aurul, și florile, când se legănau, păreau că-s flăcari. Pe jos era nisip alb și curat, și de jur împrejur, de pretutindeni se revărsa o lumină albastră ciudată, încât ai fi crezut că te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea era liniștită, puteai să zărești soarele, ce părea o floare de purpură vărsând lumina din potirul ei.

Fiecare prințesă avea în grădină câte-un locșor, pe care-l îngrijea după cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica însă își făcu grădinița rotundă ca soarele, și sădi multe flori roșii ca și el. Era o copilă ciudată, gânditoare și tăcută. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, găsite de la corabii scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură care înfățișa un prea frumos băiat. O așezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbră violetă.

Cea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea unde trăiesc oamenii. Și mereu punea pe bunica ei să-i vorbească de corăbii, de cetați, de oameni, de viețuitoare. Se mira mai ales, auzind că pe pămant florile răspândesc miresme cum nu se pomenesc în apă, și că pădurile erau verzi. Nu-și putea închipui cum peștii cântau și săreau prin copaci. Bunica zicea pești la păsarele că altfel n-ar fi putut-o pricepe.

- Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o să-ți dau voie să te ridici la suprafața mării, și să stai pe stâncă la lumina lunii, să vezi trecând corăbiile mari, și să cunoști pădurile și orașele.

Mica sirena

Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece ani, și cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mică trebuia să mai aștepte încă cinci ani, până să iasă și ea din fundul mării. Și își făgăduiau una alteia să-și povestească toate minunile ce-au să vadă; căci bunica nu le spunea niciodata îndeajuns; și erau atâtea lucruri pe care ele ardeau de dorinta să le afle.

Cea mai nerabdătoare era tocmai cea mai mică; noaptea, adesea, stătea la fe-reastra ei deschisă, încercând să străbată cu privirea tot noianul acela de apă albăstrie, pe care peștii îl puneau în tremur când vâsleau din coadă și din aripioare. Zări într-adevăr luna și stelele, dar ele se străvedeau șterse și foarte mult mărite de apă.

Când le-acoperea vreun nor negru, ea credea că era sau vreo balenă sau vreo corabie încărcată cu oameni, care plutea deasupra ei. Aceștia negreșit nici nu bănuiau că o sirena drăgălașă întindea din fundul mării mânuțele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua când prințesa cea mare împlini cincisprezece ani, și ea se ridică deasupra apei.

Când se-ntoarse, avea o mulțime de lucruri de povestit.

- O! E așa de fermecător, zicea ea, să stai tolănită pe o stâncă, la lumina lunii, în mijlocul mării, și să privești pe țărm măreața cetate unde licăresc luminile ca mii de stele; să asculți muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, și tot zgomotul acela de oameni și de trăsuri.

Și cum o mai asculta sora cea mică! În toate serile, în picioare, lângă fereastra deschisă, căutând să străbată cu privirea uriașul strat de apă, ea visa la cetatea mare, la zgomotul și la luminile ei, și i se părea că aude sunând clopote în juru-i.

În anul următor, a doua dintre surori căpătă voia de-a se ridica la suprafața apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; și frumusețea acestei priveliști nespus de mult o fermecă.

- Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, părea de aur, și frumusețea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin fața mea unii roșii, alții viorii, și printre ei, zburând spre soare, ca un val alb și lung, trecea un stol de lebede sălbatice. Am vrut și eu să înot spre marele glob de foc; dar deodată el dispăru, și lumina trandafirie, care colora fața apei ca și norii, se stinse și ea curând.

Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrăzneață, și apucă în susul unui râu mare. Văzu dealuri frumoase îmbrăcate cu vii, văzu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul păsărelelor și căldura soarelui o sili de mai multe ori să se scufunde-n apă ca să se răcorească. Într-un loc întâlni o mulțime de mici ființe omenești, care se jucau scăldându-se. Vru să se joace și ea cu dânsele, dar ele fugiră speriate, și o lighioană neagră - era un câine - începu a lătra așa de grozav, încât se sperie și dânsa și porni repede spre largul mării. Dar niciodată nu va putea să uite pădurile mărețe, dealurile verzi și copiii drăguți care știau să înoate, cu toate că n-aveau coadă de pește.

Sora a patra care era mai puțin îndrăzneață, rămase în mijlocul mării, unde vederea se pierdea în nesfarșitul zărilor, și unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din depărtare, corăbiile i se păreau ca niște păsări, delfinii zburdalnici făceau tumbe, și balenele uriașe aruncau apă pe nări.

Sosi și rândul celei de-a cincea: și se întâmplă ca ziua ei să cadă tocmai iarna: așa că ea văzu ceea ce nu văzusera celelalte. Marea era verzuie și pe deasupra ei pluteau niște munți de gheață care aveau forme ciudate și străluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, părea un mărgăritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le clădesc oamenii. Ea se așezase pe unul din cei mai mari, și toți marinarii se depărtau speriați de locul unde se vedea fâlfâind, în bătaia vântului, părul ei despletit și lung. Pe seară, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, și marea furioasă și întunecată ridica munții de gheață și-i făcea să străluceasca-n lumina roșie a fulgerelor. Corăbierii își strânseră pânzele, și groaza era peste tot cuprinsul; ea însă stătea liniștită pe muntele ei de gheață, și văzu trăsnetul ca un șarpe de foc, căzând în apa lucitoare.

Când una dintre surori ieșea pentru întâia oară la suprafața apei, ea rămânea totdeauna fermecată de lucrurile noi ce vedea; dar după ce se făcea mare și putea oricând să iasă în lumina de afară, nu mai simțea nimic din farmecul dintâi; așa că, după o lună de zile, găsea că-i mult mai frumos în fundul mării, și că palat ca al lor nu-i nicăieri.

Adeseori seara câteși cinci surorile ținându-se de mâini, se ridicau astfel la suprafața apei. Aveau glas fermecător, ca nici o alta ființa de pe lume. Când cerul se acoperea de nori și vreo furtună prevestea pieirea unei corăbii, ele înotau înaintea corăbiei cântând cele mai ademenitoare cântece, lăudând frumusețea fundului mării, și chemând pe călători să vină la dânsele. Aceștia însă nu puteau înțelege cuvintele sirenelor, și niciodată nu vedeau minunățiile pe care le cântau ele; când se scufunda corabia, oamenii se înecau și numai leșurile lor ajungeau până la palatul regelui mării.

Când plecau cele cinci surori, cea mai mică rămânea singură lângă fereastră, le urmărea cu privirea și-i venea să plângă. Dar sirenele n-au lacrimi, și pentru asta inima lor suferă și mai mult.

- O! De-aș împlini și eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am să iubesc lumea de sus și oamenii care sunt pe-acolo.

Sosi în sfârșit și ziua aceea: împlini și ea cincisprezece ani.

- Acum o să pleci și tu, îi zise bunica, vino să te gătesc ca și pe surorile tale.

Și-i puse pe cap o coroană de crini albi, ale căror foi erau din jumătați de perle, și-i atârnă de coadă opt stridii mari, ca să se știe din ce viță mare se trage.

- Mă doare! zise mica sirenă.

- Ca sa fii gătită frumos trebuie să suferi puțin, răspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, și coroana grea care-i apăsa capul. Florile roșii din grădina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndrăznea să spună nimic.

- Adio, zise ea, și ușoară ca spuma se-nălță prin noianul de apă.

Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfințise; norii erau încă rumeniți, tiviți cu aur, și luceafărul serii scânteia pe cer. Aerul era plăcut și răcoros, și marea liniștită. Aproape de mica sirenă plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea însă decât o singură pânză întinsă, pentru că nu bătea vântul, și marinarii stăteau rezemați de frânghii. Cântecele răsunau făra întrerupere, și când înnoptă se aprinseră sute de felinare de toate culorile, agățate de frânghii; ai fi crezut că-s steagurile tuturor țărilor. Sirena înotă până-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, și de câte ori o sălta apa, vedea prin geam o mulțime de oameni foarte frumos îmbracați. Cel mai mândru dintre ei era un tânăr prinț de vreo șaisprezece ani, cu părul lung și negru; pentru serbarea zilei lui se făcuseră toate pregătirile astea.

Marinarii jucau pe punte, și când tânărul prinț se arătă, o sută de artificii se înălțară în văzduh, împraștiind o lumină ca ziua. Sirenei însa îi fu frică și se dădu la fund: dar curând ieși iar și i se păru că stelele cerului cădeau ca ploaia asupra ei. Niciodată ea nu văzuse focuri de artificii; sori mari se-nvârteau, pești de aur săgetau noaptea, și toată marea limpede și potolită strălucea. Pe corabie se vedeau lămurit nu numai oamenii, dar și frânghiile. O, ce frumos era tânărul prinț! Strângea mâna tuturor, vorbea și zâmbea fiecăruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase. Era târziu acum, dar sirena nu-și mai putea lua ochii de la corabie și de la tânărul prinț. Luminile se stinseseră și tunurile amuțiră; toate pânzele fură întinse și corabia porni repede înainte. Sirena o urmări fără a-și abate privirile de la fereastră. Dar deodată marea începu a se tulbura, valurile creșteau, și nori groși, negri, se grămădeau pe cer. În depărtare fulgeră, o furtună îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i amețitoare, se legăna pe marea-nvolburată. Valurile ridicându-se ca munții înalți, aici o făceau să lunece între ele ca o lebădă, aici o înălțau pe culmea lor. La început îi plăcu foarte mult micii sirene această călătorie zbuciumată; dar când corabia, izbită cu furie, începu a trosni, când văzu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, și corabia lăsându-se pe o parte, în vreme ce apa năpădea în fundul vasului, numai atunci își dădu seama de primejdie, și trebui să se ferească de grinzile și de sfărâmăturile corabiei prăpăstuite.

Câteodată se făcea așa de întuneric, că nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se înfățișau toate amănuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învălmășeală de neînchipuit; încă o zguduitură, și vasul se desfăcu în bucăți. Sirena văzu pe tânărul prinț pierind in valuri. În culmea fericirii, crezu că el se coboară la locuința ei; dar numaidecat își aduse aminte că oamenii nu pot să trăiască în apă, și că el o să ajungă mort la palatul tatalui ei. Atunci ea, ca să-l scape, se repezi înot printre grinzile și sfărâmăturile ce pluteau deasupra apei, negândind c-ar fi putut și ea să fie zdrobită de vreuna din ele; se coborî în adâncuri de mai multe ori, și astfel putu ajunge pâna la tânărul prinț, tocmai în clipa când, părăsit de puteri, el închidea ochii, gata să moară. Mica sirena îl prinse și susținându-i capul deasupra apei, se lăsă cu el în voia valurilor. A doua zi vremea se îndreptase, din corabie însă nu mai rămăsese nimic. Soarele, cu razele-i pătrunzătoare, părea că vrea să readucă viața pe fața tânărului prinț, dar ochii lui stăteau tot închiși. Sirena îl săruta pe frunte, și dându-i la o parte părul ud, găsi o asemănare uimitoare cu mica statuie de marmură din grădinița ei. Zări în sfârșit pământul, și-n depărtare munții înalți albaștri, cu coamele sclipitoare de zăpadă albă. La poalele dealului într-o pădure de toată frumusețea, era o bise-rică sau o mănăstire. La poartă erau palmieri uriași și-n grădină portocali și lămâi; în apropiere de locul ăsta, marea făcea o cotitură până-n dreptul unei stânci, acoperită cu nisip alb și mărunt. Acolo sirena duse pe prinț, având grijă să-i țina capul tot în sus și-n bătaia razelor soarelui.

Deodată începură a suna clopotele de la biserică, și o mulțime de fete tinere intrară-n grădină. Sirena atunci se depărta înotând, și se ascunse în dosul unor stânci, ca să vadă ce-o să i se întâmple bietului prinț.

În curând una din fete trecu pe lângă el; întâi se sperie, dar venindu-și repede în fire, alergă să cheme și pe celelalte, care dădură prințului toate îngrijirile. Sirena îl văzu cum își venea în simțire și zâmbea celor ce-l înconjurau; numai ei nu-i zâmbea, fiindca nu știa el cine-l scăpase de la moarte. Iar când tânărul prinț fu luat și dus într-o clădire mare, sirena, mâhnită, coborî în adâncuri și se întoarse la palatul tatalui ei.

Ea fusese întotdeauna tăcută și gânditoare; dar din ziua aceea fu și mai tăcută și mai gânditoare. Surorile ei o întrebară despre cele ce văzuse ea sus, dar nu le povesti nimic.

Adeseori seara și dimineața, se urca spre locul unde lăsase ea pe prinț. Văzu roadele din grădină cum se coceau, văzu zăpada topindu-se pe munții cei înalți, dar pe frumosul prinț nu-l mai văzu; și din ce în ce mai mâhnită se întorcea în fundul mării. Acolo, singura ei mângâiere era să stea în grădinița ei, îmbrățișând mica statuie de marmură, care semăna cu prințul; în vremea asta florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc sălbatic, incolăcind tulpinile lor printre ramurile copacilor, făcând astfel bolți stufoase, unde lumina nu mai putea pătrunde.

După câtva timp însă, mica sirenă nu mai putu suferi astfel de viață, și își dezvălui taina uneia dintre surori; aceasta la rândul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci și câtorva sirene, care și ele o spuseră prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmplă, că una dintre acestea văzuse și ea serbarea de pe corabie, cunoștea pe prinț, și știa locul unde era împarația lui.

- Vino, surioară, ziseră celelalte prințese; și luându-se de mâini, în șir, se ridicară deasupra apei în dreptul palatului printului.

Palatul acesta era clădit din pietre galbene, lustruite; scări mari de marmură duceau înlăuntru și-n grădină; mai multe turnuri aurite străluceau pe acoperiș, și printre stâlpii galeriilor erau statui de marmură care păreau vii. Sălile mărețe erau împodobite cu perdele și covoare de-o uimitoare bogație, și pereții aco-periți cu minunate zugrăveli. În sala cea mare soarele, străbătând printr-un tavan de cristal, încălzea florile cele mai rare care creșteau sub o veșnică ploaie de picături strălucitoare.

De-atunci mica sirenă venea adeseori în locul acesta, și noaptea, ca și ziua; se apropia de țărm și îndrăznea chiar să se așeze sub marele balcon de marmură, a cărui umbră se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tânărul prinț, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin fața ei într-o luntre frumos împodobită cu steaguri și stofe scumpe, și cei care zăreau vălul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebădă cu aripile-ntinse.

Ea îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânărul prinț, și atunci se bucură că-i scăpase viața, cu toate că el nici nu știa de dânsa. Iubirea ei pentru oameni creștea din zi în zi, și din zi în zi tot mai mult dorea să se apropie de ei. Lumea lor îi părea mult mai întinsă decât a ei; apoi oamenii știau să străbată marea cu corăbiile lor, să se urce pe munți, deasupra, până dincolo de nori; ei aveau câmpii verzi și păduri nemărginite. Surorile ei nu știau să-i spună despre toate câte ar fi vrut ea să afle; întrebă atunci pe bunica ei care cunoștea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".

- Dar dacă oamenii nu se îneacă, întreabă tânăra prințesa, trăiesc ei veșnic? Nu mor și ei ca noi?

- Fără-ndoială, răspunse bătrâna, mor și ei; și viața lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori și trei sute de ani; și când încetăm de a mai fi, ne prefacem în spumă, căci în fundul mării nu sunt morminte pentru corpuri neînsuflețite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfârșit. Noi suntem ca trestiile verzi; odată tăiate, ele nu mai înverzesc niciodată. Oamenii însă au suflet care trăiește veșnic, care trăiește și după ce corpul lor s-a prefăcut în țărână; sufletul acesta se înalță în văzduh până la stelele care lucesc, și, precum ne ridicăm noi din fundul apelor, ca să vedem locurile unde trăiesc oamenii, așa și ei se înalță în lumi încântătoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele mării.

- Dar de ce n-avem și noi suflet nemuritor? zise mica sirenă mâhnită; aș da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca să fiu și eu ființă omenească, o zi, numai o zi, și să mă pot ridica pe urmă în împărăția cerurilor.

- Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise bătrâna; noi suntem rnult mai fericiți aici în fundul mării, decât sunt oamenii acolo sus.

- Va trebui dar să mor într-o zi, și să mă prefac în spumă; pentru mine n-au să mai fie nici șoapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca să dobândesc suflet nemuritor?

- Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputință. Ar trebui ca un om să simta pentru tine o iubire fară margini, sa-i fii mai scumpă decât tatăl și mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul și inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreaptă în mâna ta și el ți-ar făgădui credință veșnică, numai atunci sufletul lui s-ar împărtăși, și ai putea și tu să iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodată lucrul acesta nu se va putea întâmpla: ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumusețe, cum e coada ta de pește, la ei pe pământ e ceva foarte urât. Săracii oameni! Ca să fie frumoși ei își închipuie c-au nevoie de două proptele grosolane, pe care le numesc picioare!

Mica sirenă oftă cu amar, uitându-se la coada ei de pește.

- Să fim vesele! zise bătrâna, să jucăm și să petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trăit; asta e o bucățică bună de timp, o să ne odihnim cu-atât mai bine pe urmă. În astă seară e bal la curte.

Nu se pot închipui pe pământ minunațiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari așezate de-o parte și de alta, umpleau sala c-o lumină albăstruie, și prin pereții străvezii împrăștiau lumina asta și-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând nenumărați pești, mari și mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul și ca argintul.

În mijlocul sălii curgea un râu larg, în care jucau delfinii și sirenele în sunetul glasului lor fermecator. Nimeni însă nu cânta mai frumos ca mica sirenă, și toată lumea o lăuda așa de mult, că, pentru o clipă, bucuria asta o făcu să uite minunile de pe pământ. Curând însă își întoarse gândul iar la vechile-i amărăciuni, la frumosul prinț și la sufletul lui nemuritor. Ieși binișor din palat, depărtându-se de cântece și de veselie, și se duse-n grădinița ei. De-acolo auzi strigătul de corn, ce străbătea prin apă:

- Acum plutește-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul și din toată inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate gândurile mele, și căruia aș vrea să-i încredințez fericirea vieții mele. Aș face orice, numai să fiu cu el și să pot căpăta suflet nemuritor. Pe când joacă și petrec surorile mele aici în palat, eu am să mă duc la vrajitoarea mării, de care-am avut atâta groază pâna azi. Ea va ști poate să-mi dea sfaturi și să-mi vină în ajutor.

Și ieșind din grădinița ei, mica sirenă se îndreptă spre vâltorile zgomotoase îndărătul cărora locuia vrăjitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarbă nu creștea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenușiu, se întindea până la o cotitură unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii, și înghițea în adâncul ei tot ce putea prinde. Sirena se văzu silită să străbată aceste groaznice vâltori, ca să ajungă în ținuturile vrăjitoarei, a cărei casă se afla în mijlocul unei păduri ciudate. Toți copacii și toate tufișurile nu erau decât polipi, jumătate animale, jumătate plante: păreau că-s șerpi cu sute de capete, ce ieșeau din pământ. Ramurile erau niște brațe lungi și lipicioase, și în loc de degete aveau viermi care mișcau mereu. Brațele acestea se încolăceau peste tot ce puteau apuca, și nimic nu mai scăpa.

Mica sirenă, îngrozită, ar fi vrut să se întoarcă; dar gândindu-se la prinț și la sufletul omenesc, își luă inima în dinți, își strânse în jurul capului părul ei lung, ca să n-o poată apuca polipii, își încrucișă brațele pe piept și înotă astfel repede ca un pește, printre urățeniile acelea, ce fiecare ținea câte o pradă în brațe, ca în clește de fier, fie schelete albe de înecați, fie vâsle, lăzi, sau oase de animale. Și prințesa înlemni de groază când văzu și o mică sirenă sugrumată în încleștarea brațelor acestora.

În sfârșit ajunse la un loc deschis în pădurea aceasta, unde șerpi uriași se încolăceau, înfiorând privirea cu pântecele lor gălbui. În mijlocul deschizăturii acesteia era casa vrăjitoarei, făcuta toată numai din oasele înecaților; acolo vrăjitoarea, stând pe-o piatră mare, dădea de mâncare unui broscoi, cum dau oamenii la canari să mănânce zahăr. Ea zicea că șerpii aceia scârboși sunt puișorii ei, și-i plăcea să și-i încolăcească peste pieptul ei, care semăna cu un burete de mare.

- Știu ce vrei, zise ea, văzând pe mica sirenă; dorința ta e o nebunie; totuși voi face să ți se împlinească, dar știu că asta are sa-ți aducă nenorocire. Tu vrei să scapi de coada ta de pește, și s-o înlocuiești cu cele două proptele cu care umblă oamenii, și asta, pentru ca să te iubească prințul, să te ia de soție și să-ți dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspăimântător, care făcu să cadă și broscoiul și șerpii.

- În sfârșit, bine-ai făcut c-ai venit; mâine, la răsăritul soarelui, ar fi fost prea târziu, și ar fi trebuit să mai aștepți încă un an. Am să-ți pregătesc o băutură pe care o s-o duci pe pământ înainte de revărsatul zorilor. Te-așezi pe țărm, și o bei. Îndată coada ta o să se subțieze și o să se desfacă în două, în ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar să știi că asta are să te doară, ca și cum te-ar tăia cineva c-o sabie ascuțită. Toată lumea se va minuna de frumusețea ta, vei păstra mersul tău ușor și lin, dar fiecare pas te va sângera și îți va pricinui dureri, ca și cum ai călca pe vârfuri de ace. Dacă tu vrei să înduri toate suferințele astea, mă învoiesc să-ți dau ajutor.

- Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la prinț și la sufletul nemuritor.

- Dar ține bine minte, urmă vrăjitoarea, că odată schimbată în ființă omenească, nu te vei mai putea face iar sirenă! Niciodată nu vei mai revedea palatul tatălui tău; și dacă prințul, uitând de tatăl și mama lui, nu te va iubi din tot sufletul și inima lui, și nu te va lua de soție în fața unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodată nu vei putea dobândi. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi, și tu nu vei mai fi decât puțină spumă pe culmea valurilor.

- Mă învoiesc, zise printesa, albă ca de ceara.

- Atunci, dacă-i așa, răspunse vrăjitoarea, află că trebuie să mă plătești; și eu nu-ți cer puțin lucru. Glasul tău e cel mai frumos dintre toate cele din fundul mării: tu crezi că farmeci pe prinț cu el, dar eu tocmai glasul tău ți-l cer ca plată. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei băuturi de preț; căci pentru ca să aiba leac, trebuie să pun în ea sânge de-al meu.

- Dar dacă tu îmi iei glasul, întrebă mica sirenă, ce-mi va mai rămâne?

- Fața ta frumoasă, răspunse vrăjitoarea, mersul tău ușor și lin, și ochii tăi fermecători; asta-i de-ajuns ca să răpesti inima unui om. Haide! Fă-ți curaj! Scoate limba să ți-o tai, și îți voi da băutura.

- Fie! răspunse prințesa.

Vrăjitoarea îi tăie limba și biata copilă rămase mută.

Apoi vrăjitoarea puse căldarea pe foc, ca să fiarbă băutura fermecată.

- Bun lucru e curațenia, zise ea luând un mănunchi de vipere ca să curețe căldarea. Și făcându-și o tăietură pe piept, lăsă sângele ei negru să curga în căldare.

Ieși un fum gros, făcând fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipă, bătrâna arunca mereu câte ceva în căldare, și când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata băutura, părea că-i apă limpede.

- Iat-o, zise vrăjitoarea, după ce-o turnă într-o sticluța. Daca polipii ar umbla să te înhațe când vei trece prin pădurea mea, n-ai decât să le arunci o picătură din băutura asta, și brațele și degetele lor vor sări în mii de bucați.

Sfatul acesta era zadarnic; căci polipii, numai zărind băutura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se dădeau în lături speriați. Astfel trecu ea prin pădure și peste vâltorile zgomotoase.

Când ajunse la palatul tatălui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de bună seamă că toată lumea dormea și ea nu îndrăzni să intre. Nu le mai putea vorbi. Și în curând trebuia să-i părăsească pentru totdeauna. I se frângea inima de durere; se strecură în grădină, culese căte o floare din fiecare brazdă a surorilor ei, trimise, din vârful degetelor, mii de sărutari palatului, și se ridică deasupra apei.

Nu răsărise încă soarele când ea văzu palatul prințului. Luna lucea pe cerul senin. Se așeză pe mal și sorbi băutura; simți ca și cum o sabie tăioasa i-ar fi despicat trupul, leșină și rămase ca moartă. Soarele se ridicase mult deasupra mării, când ea se deșteptă în junghiurile unor dureri cumplite. Dar înaintea ei stătea frumosul prinț, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena își plecă ochii în jos, și văzu că nu mai avea coadă de pește, ci în locul ei erau două picioare albe și frumoase.

Prințul o întrebă, cine e și de unde vine; ea îl privi cu un aer blănd și trist, fără a putea scoate un cuvânt. Tânârul atunci o luă de mână și o duse la palat. Fiecare pas, după cum îi spusese vrăjitoarea, îi pricinuia dureri cumplite, totuși fiind la brațul prințului, ea urcă, ușoară ca un fulg, scara cea de marmură, și toată lumea se minuna de mersul ei lin și mlădios. Fu îmbrăcată în mătase și în zabranic scump și ochii tuturor o sorbeau și nu se mai săturau privind frumusețea ei; cu toate acestea ea tot mută rămânea. Roabe, îmbracate în aur și mătase, cântau în fața prințului vitejiile strămoșilor lui, ele cântau frumos, și prințul le lăuda, zâmbind gingașei copile.

"Dac-ar ști, își zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!"

Când tăcură cântările, roabele jucară în sunetul unei muzici fermecătoare. Dar când începu a juca mica sirenă, ridicând brațele-i albe si ținându-se numai în vârful picioarelor, aproape fără să atinga pământul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor, toți fură cuprinși rapid de farmecul acesta nespus; prințul porunci ca ea să nu-l mai părăsească niciodata, și-o îngădui să doarmă la ușa lui, pe o pernă de catifea. Lumea însa nici nu bănuia suferințele ce îndurase ea jucând.

A doua zi prințul o îmbrăcă într-un costum de paj, pentru ca ea să-l poată urma călare. Străbătura astfel împreună pădurile înmiresmate și se urcară în munți înalți; sirena râdea, deși numai ea stia cât suferea.

Noaptea cănd toată lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmură până la malul mării, unde-și răcorea în apa rece, picioarele ce-i ardeau; și toate amintirile copilăriei o împresurau atunci.

Într-o noapte, zări pe surorile ei ținându-se de mână; ele cântau cu atâta întristare, pe când înotau, că mica sirenă nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestiră câtă amărăciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau în toate nopțile, și o dată aduseră și pe bunica lor bătrâna, care de mulți ani nu mai scosese capul din mare, și pe tatăl lor, regele mării, cu coroana lui de mărgean pe cap. Amândoi întinsera mâinile spre fata lor; dar nu îndrăzneau să se apropie de mal, cum făceau surorile ei.

Din zi în zi prințul iubea mai mult pe mica sirenă, dar o iubea ca pe un copil draguț și bun, fără a se gândi s-o ia de soție. Și pentru ca ea să poată dobândi suflet nemuritor, și să nu fie într-o zi numai puțină spumă de mare, trebuia ca neapărat prințul să o ia de nevastă.

- Nu mă iubești tu mai mult decât pe celelalte? iată ce păreau a-l întreba ochii bietei copile.

- Negreșit, răspundea prințul, care îi înțelegea întrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi ești mai apropiată, și semeni cu o fată pe care am vazut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revăd vreodată. Aflându-mă pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la țărm, lângă o mănăstire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânăra, mă găsi pe mal și îmi scăpă viața, dar n-am văzut-o decât de două ori, și niciodată nu voi putea iubi pe alta decât pe dânsa; ei bine, tu îi semeni aidoma, și uneori înlocuiești chipul fetei acesteia în sufletul meu.

"Doamne, își zise în gând mica sirenă, el nici nu bănuiește că eu l-am purtat pe valuri pană la mănăstire și l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubește. Dar fata aceea e la mănăstire, nu iese niciodată de-acolo; poate că o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi și-i voi închina lui toata viața mea".

- Prințul se însoară cu frumoasa fată a împăratului vecin, auzi ea într-o zi; el pre-gătește o corabie strălucitoare sub cuvânt că vrea numai să se ducă să vadă pe împăratul, dar adevărul e că el o să ia pe fata lui de soție.

Aceste vorbe făcură pe mica sirenă să zâmbească: ea știa mai bine ca oricine gândurile prințului, deoarece el îi spusese: "Fiindcă doresc părinții mei, mă voi duce să văd pe frumoasa prințesă, dar niciodată ei nu mă vor putea sili s-o iau de soție. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamănă, ca tine, cu tânăra fată de la mănăstire, mai degrabă te-aș lua pe tine de soție, sărman copil găsit, cu ochi fermecatori, cu toate că ești mută".

Și sărutand-o pe frunte prințul plecă.

- Cred că n-ai teamă de mare, scumpă copilă, îi zise el când erau pe corabia care-i ducea.

Apoi el îi vorbi de furtuni și de mare când e înfuriată, de peștii ciudați și de tot ce găseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o făceau să zâmbească.

Cine cunoștea fundul mării mai bine decât ea?

La lumina lunii, pe când dormeau ceilați, ea, șezând pe marginea corabiei, își adâncea privirea în apa străvezie, și i se părea că vede palatul tatălui ei, și pe bătrâna bunică având ochii ațintiți spre corabie. Într-o noapte îi apărură surorile ei: ele priveau cu mâhnire și își frângeau mâinile. Mica sirenă le chemă făcându-le semne, și își dădu silința să le facă a înțelege că totul mergea bine: dar în clipa aceea se apropie un marinar, și ele coborâră în adâncuri, lăsându-l să creadă că n-a văzut decât spumă de mare.

A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împăratul vecin. Toate clopotele începură a suna, muzici cântau din înălțimile turnurilor, și soldații se puseră-n rânduri cu steagurile desfășurate și cu armele strălucitoare în bătaia soarelui. Fiecare zi era o sărbatoare: balurile și petrecerile se țineau lanț, numai prințesa nu venise încă de la mănăstire, unde se zicea ca a fost trimisă ca să învețe toate îndatoririle împărătești. În sfârșit sosi și ea.

Mica sirenă era foarte nerăbdătoare de a vedea cât de frumoasă era prințesa; i se împlini în sfârșit dorința asta: trebui să recunoască și ea că niciodata nu văzuse chip mai frumos, față mai albă și mai curată, și ochi mai adânc întunecați, un fel de albastru închis, ochi într-adevăr fermecători.

- Tu ești! strigă prințul când o zări, tu ești cea care m-ai scăpat de la moarte acolo pe țărm. Și strânse în brațe pe logodnica lui, care se înroșise toată. E prea multă fericire! urmă el, întorcându-se spre mica sirenă. Dorința mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împărtăși fericirea mea, căci tu ții la mine mai mult ca toți.

Copila mării sărută mâna prințului, cu toate că-și simțea inima zdrobită.

În ziua nunții aceluia pe care-l iubea, ea trebuia să moară și să se prefacă în spumă.

Veselia domnea în tot ținutul; crainici vestiră logodna pretutindeni în sunet de trâmbițe. În biserica cea mare miresme ardeau în cătui de argint, preoții legănau cădelnițele; cei doi logodnici ținându-se de mână, primiră binecuvântarea marelui preot. Îmbrăcată în aur și mătase, mica sirenă era de fața la cununie; dar urechile ei n-auzeau cântările, ochii ei nu vedeau sfânta slujbă, nu se gândea decât la moartea ei apropiată și la tot ce pierduse ea în lumea asta.

În aceeași seara cei doi tineri plecară pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile fâlfaiau, în mijlocul corabiei se așezase un cort împărătesc de purpură și de aur, unde se pregătise un pat măreț, pânzele se umflară, și corabia lunecă ușor pe marea liniștită.

Când noaptea se apropie, se aprinseră felinare de toate culorile, și marinarii începură a juca pe punte cu veselie. Mica sirenă își aminti atunci de seara când, pentru întâia oară, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse și ea în joc, zburând cum zboară rândunica,încât uimi pe toți cu jocul ei nemaivăzut vreodată. E cu neputință însă a spune ce se petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care părăsise rudele și lumea ei, își jertfise glasul fermecator, și suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urmă noapte când mai respira același aer cu el, când mai privea marea adânca și cerul înstelat. Noapte veșnică, noapte fără vise o aștepta, fiindcă n-avea suflet nemuritor. Pâna la miezul nopții ținura jocul și veselia pe corabie, și ea juca si râdea, cu moartea-n suflet.

Apoi prințul și prințesa se retraseră în cortul lor; totul intră în tăcere, și rămase în picioare numai marinarul care era la cârmă. Mica sirenă, rezemată cu brațele-i albe pe bordul corabiei se uita spre răsărit unde se iveau zorile; ea știa că prima rază de soare o va ucide.

Deodată surorile ei ieșira din mare, albe ca și dânsa; părul lor lung nu mai fâlfâia în vânt: fusese tăiat.

- L-am dat vrăjitoarei, zisera ele, pentru ca să-ți vină în ajutor și să nu mori în dimineața asta. Ea ne-a dat cuțitul acesta; vezi ce ascuțit e. Înainte de a răsări soarele, trebuie să-l împlânți în inima prințului, și cănd săngele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni și se vor schimba într-o coadă de pește. Te vei face iarăși sirenă; te vei coborî în apă cu noi, și numai peste trei sute de ani vei muri și te vei preface în spumă de mare. Dar grăbește-te, căci clipa când soarele va răsări, trebuie ca unul din voi să moară. Ucide-l și vino cu noi! Vezi tu dunga aceea roșie in fața noastră? Peste câteva clipe soarele se va ivi, și totul va fi sfărșit pentru tine.

Apoi, oftând adânc, se cufundară în valuri. Mica sirenă dădu la o parte perdeaua de la cort și văzu pe tinerii prinți adormiți. Ea se apropie încetișor de dânșii, se aplecă și puse o sărutare pe fruntea celui pe care-l iubise atăt de mult. Apoi întorcându-și privirile spre răsăritul care se înroșea din ce în ce, se uită când la cuțitul tăios, când la frumosul prinț, ce rostea în vis numele soției lui, ridică arma cu o mâna tremurătoare, dar cuțitul îi căzu din mână. Mica sirenă se mai uită o dată la prinț și se aruncă în mare, unde-și simți corpul topindu-se în spumă.

În clipa aceea soarele ieși din valuri; razele-i calde și binefăcătoare cădeau pe spuma rece, și mica sirenă nu se simțea încă nimicită; ea văzu soarele strălucind, norii de purpură și pe deasupra ei plutind mii de ființe străvezii din lumile cerești. Glasurile lor cântau așa de dulce și așa de tainic, că nici o ureche omenească n-ar fi fost în stare să le-audă, cum nici de văzut ochiul pământesc nu le-ar fi putut vedea. Copila mării băgă de seamă că și ea avea trup la fel ca ființele acelea și că încet, încet, se lămurea din spumă.

- Unde sunt? întrebă ea cu un glas în care nu mai era nimic pământesc.

- La Fetele cerului, răspunseră celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor și nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om, veșnicia vieții lor atârnă de puterea altuia. Ca și sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburam în țările calde, unde aerul otrăvit omoară pe oameni, le ducem răcoarea binefăcătoare și răspândim în aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sănătate și voie bună. Și numai după ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet nemuritor și putem să ne bucurăm și noi de veșnica fericire omenească. Biată mică sirenă, tu ai făcut din toată inima aceleași sforțări, ca și noi; ca și noi ai suferit și ai ieșit învingătoare din toate încercările, tu te-ai ridicat pâna la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca să poți, dupa trei sute de ani, dobândi suflet nemuritor prin faptele tale bune.

Și mica sirenă, ridicându-și brațele spre cer, simți pentru întâia oară că i se umplu ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auziră din nou pe corabie; sirena văzu pe prinț și pe frumoasa lui soție cum se uitau cu înduioșare la clocotul de spumă, ca și cum ar fi știut că ea se aruncase în valuri. Nevazută, ea săruta fruntea prințesei, îl mângâie pe prinț, și apoi se înăltă cu Fetele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.

S-ar putea sa-ti placa si:

Ti-a placut? Spune-ti parerea!

Constipatia, o problema?

OK

Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii aici

Inainte sa pleci,

Poti gasi informatii utile si in materialele urmatoare:


Urmareste-ne si primeste cele mai noi informatii pentru tine si copilul tau!

Creeaza cont! sau Urmareste-ne pe Facebook!

Trimite articolul catre prietenii tai

Poti baga cate mailuri vrei tu separate prin spatiu!

Trimite mesajul