Parintii au devenit un fel de Big Brother! Riscurile monitorizarii excesive a copiilor

| | Modificat: 2019-02-09 21:47:33

Este tot mai la moda sa monitorizam copiii, nu doar prin telefoane si aplicatii, ci chiar video. Sunt tot mai curtate gradinitele si scolile care asigura monitorizarea video a copiilor, sub pretextul unor posibile violente sau agresiuni care ar putea periclita siguranta acestuia.

Sigur ca da, din pacate, gradinita si scoala sunt un mediu destul de violent, de altfel cred ca suntem o societate destul de agresiva, daca stai doar sa te gandesti la ce se intampla in trafic.

Aspectul care ma ingrijoreaza este faptul ca acest tip de monitorizare cvasipermanenta aduce destul de multe implicatii negative, care cred ca sunt minimalizate.

Nu voi insista asupra aspectelor pozitive ale monitorizarii (reusesc sa faca asta cu brio cei care le vand), ci voi detalia posibilele consecinte mai putin vizibile. 

Prima care imi vine in minte este cea legata de nevoia de intimitate a copilului. Copiii au nevoie de momentele lor de singuratate pentru a descoperi si a se descoperi pe sine, pentru a explora mediu, a analiza si chiar pentru a se confrunta cu situatii mai dificile. Cum sa-si dezvolte capacitatea de a rezolva probleme daca nu se confrunta cu ele?

Supravegherea permanenta atrage dupa sine ideea ca nu este capabil, ca nu este in stare sa fie singur, sa se autogestioneze, ceea ce altereaza stima si increderea de sine. Avem nevoie de o gradina interioara care sa fie doar a noastra, care sa ne apartina exclusiv, la care sa pot sa ma intorc si din care sa-mi iau resursele pentru a traversa o perioada dificila. Ochiul care ma monitorizeaza permanent va altera crearea acestei gradini intime.

O permanenta supraveghere nu induce in cel supravegheat un sentiment de siguranta neaparat (si va reamintesc – poate pentru cei trecuti de prima tinerete – ca au existat regimuri politice care s-au bazat pe aceasta supraveghere cvasipermanenta. Va las pe voi sa va reamintiti cum se denumeau si ce consecinte au avut), ci un sentiment de furt de identitate si intimitate. Si cum sa am incredere ca pot sa fac ceva daca mereu e cineva acolo gata sa intervina la orice greseala?

Copiii de astazi sunt controlati mult mai mult decat erau copiii generatiilor anterioare si veti spune probabil pentru ca si pericolele sunt mai mari. Strada nu mai este un mediu de intalnire si de joaca cu prietenii din cartier, ci a devenit si ea un mediu periculos. Copiii stateau cu orele pe strada nesupravegheati, acolo se construia o lume in care se bucurau, se certau, se jucau, se creiau relatii care durau ani de zile, strada era locul in care se traia pur si simplu. Acum transmitem copilului ca „lumea este periculoasa” - ceea ce reprezinta baza pentru viitoarele tulburari de tip anxios si ma intreb: daca lumea este periculoasa, care este mediul in care ei se pot simti liberi?

Pai cred ca singura varianta care le ramane disponibila este mediul virtual. De altfel, am intalnit parinti care era cumva multumiti de faptul ca cel mic statea cu orele pe net pentru ca „cel putin este cuminte si stiu unde este!”.

Deci, cred ca una dintre consecintele acestei prezente parentale mult prea intruzive va favoriza fuga copilului spre virtual sau spre alte zone deviante care sa compenseze lipsa intimitatii. Un alt tip de fuga este cel al dependentelor de substante, de anturaj, in ideea in care acolo nu ma poate controla nimeni.

Copiii foarte controlati vor dezvolta tot felul de reactii de aversiune fata de autoritate, iar in adolescenta vor fi de nestapanit.Siguranta copilului nu este de neglijat si face parte din indatoririle parentale. Cred insa ca este mult mai productiv sa ii transmit copilului ce poate sa faca in anumite situatii dificile, cum sa le gestioneze si nu sa incercam sa-l protejam excesiv, impiedicand astfel dezvoltarea unor comportamente pro-socile.

Boris Cyrulnik vorbeste despre rezilienta ca fiind capacitatea de a integra coerent situatiile traumatice, dificile, de a le internaliza fara a produce in sine o dezorganizare generala. Aceasta capacitate, extrem de importanta si pentru viitorul adult, nu se va putea dezvolta intr-un glob de sticla privit din 5 in 5 minute.

Parintii au devenit un fel de Big Brother, pentru cei care-si mai amintesc show-ul de televiziue. De altfel, sunt parinti care afirma ca sunt tentati sa se uite destul de mult pe camere si acest comportament ii impiedica sa-si desfasoare activitatile firesti ale zilei.

Inainte de a ne arunca in tot felul de sisteme de supraveghere, as recomanda parintilor sa se intrebe ce-si doresc sa obtina pentru ei insisi prin aceasta alegere, nu pentru copil. Pana la urma, daca o ingrijitoare vrea sa-l loveasca, va sti cum sa o faca si fara sa apara pe camera. Plus ca, daca va fi sa se intample lucruri nedorite, copiii o vor sesiza, o vor transmite, fie verbal, fie comportamental.

Recomand mai degraba vigilenta asupra comportamentelor copiilor, decat asupra camerelor video, o prezenta mai vie in relatie cu acesta, decat cu aplicatiile telefonului, iar copilul va intelege ca ii sunteti aproape si puteti interveni, daca este necesar. 

In concluzie, cred ca monitorizarea copiilor raspunde mai degraba nevoii anxioase a parintelui decat nevoii de siguranta a copiilor.   

Taguri Soft monitorizare copii Supraveghere copil Riscuri monitorizare copii

Dumitrescu

Daniela Dumitrescu, psiholog clinician si psihoterapeut cognitiv-comportamental, practician metoda ESPERE®, blogger “Fericiti cei ce comunica” 

Citeste si despre