Am fost adoptata in 1966, dar aveam putine informatii despre parintii mei biologici. I-am cautat cu ajutorul testelor ADN si, in cele din urma, am aflat identitatea mamei mele. Cand am gasit-o, in sfarsit, tocmai fusese diagnosticata cu dementa...
Nascuta in Iowa, dintr-o mama din Wisconsin si un tata din Dakota de Sud, nu e de mirare ca primele mele cautari ale parintilor mei biologici s-au soldat cu dezamagiri. Avand putine informatii despre adoptia mea din 1966, nu mi-as fi gasit niciodata familia fara ajutorul testelor ADN.
Si chiar si cu testele genetice, procesul a fost lung si frustrant. Dupa trei ani de cautari si trei teste ADN, tot nu aveam nicio ruda apropiata ca fiind compatibila. Ma intrebam de ce nu ma cauta nimeni.
Stiam ca nu exista nicio garantie ca imi voi gasi familia naturala; totusi, durerea respingerii era greu de negat in timp ce ma uitam la absenta oricarei persoane mai apropiate decat un var de-al doilea pe fiecare profil de pe site-ul ADN.
Vazand cum numarul de decese creste exponential in 2020 din cauza pandemiei, posibilitatea de a nu-mi gasi niciodata parintii biologici a devenit o realitate potentiala si mai puternica. In cele din urma, am trimis un mesaj la mai multi verisori de gradul al doilea de pe fiecare site pe care il folosisem si, in cateva zile, am primit raspuns de la persoane care doreau sa ma ajute. Doua verisoare si doua apeluri telefonice mai tarziu, am descoperit identitatea mamei mele biologice.
Am gasit-o pe mama mea biologica, dar tocmai fusese diagnosticata cu dementa!
Am vrut sa-mi gasesc parintii biologici si sa aflu istoricul sanatatii mele, dar nimic nu m-a pregatit pentru aceste informatii. A fost infricosator sa aflu acest diagnostic, dar sa nu cunosc detalii exacte. Mama mea biologica astepta telefonul meu, iar eu incercam sa-mi dau seama cum va afecta situatia ei medicala reintalnirea noastra. Si ce insemna pentru mine, ca fiica biologica a ei.
Prima noastra conversatie si cele care au urmat au fost pline de lacrimi, rasete si dragoste. Mi-a povestit despre diagnosticul de dementa, dar nu si detalii specifice. Voia sa nege existenta bolii la fel de mult ca si mine.
La scurt timp dupa acea prima conversatie cu mama, am vorbit cu sora mea vitrega nou descoperita. „Ma bucur atat de mult ca ne-ai gasit", imi spunea in mod repetat in timp ce vorbeam una peste alta, impartasind cu entuziasm detalii din vietile noastre pe care fiecare dintre noi le pierdusem. Bucuria din vocea ei a disparut cand a relatat detaliile diagnosticului mamei noastre cu doar cateva luni mai devreme: dementa frontotemporala, afazie progresiva primara.
In sfarsit, aveam datele problemei. Aceasta boala era urata si niciunul dintre noi nu-si putea imagina cu ce ne vom confrunta pe masura ce boala mamei va progresa. Ne-am concentrat asupra prezentului si ne-am facut planuri sa ne intalnim, in ciuda restrictiilor din intreaga tara si a cresterii numarului de decese cauzate de pandemie. Doua saptamani mai tarziu, am calatorit din Minnesota in Oklahoma, unde locuiau mama si sora mea.
Cand mi-am vazut mama pentru prima data si am imbratisat-o in timp ce lacrimile noastre curgeau, am simtit ca ma intorc acasa. Si am stiut ca asta era tot ceea ce conta!
Dupa acea prima intalnire, am continuat sa vorbesc cu mama mea la telefon, punandu-i adesea intrebari pe care mi le-am pus toata viata. Ea mi-a oferit raspunsurile de care aveam nevoie pentru a intelege majoritatea lucrurilor, inclusiv pentru a impartasi identitatea tatalui meu biologic. Un lucru de care ma temeam ca boala ei o va impiedica sa isi aminteasca.
Am petrecut timp impreuna pe chat-uri video, unde si-a intalnit pentru prima data nepotii, si am petrecut mai mult timp in persoana. Amintirea mea preferata este aceea ca fiica mea a calatorit cu mine in Oklahoma si ne-am bucurat de o reuniune a tuturor femeilor din familia noastra inrudite genetic.
Acea calatorie a avut loc acum un an; boala mamei a progresat, iar ea nu mai este la fel de prezenta si de vioaie. Vom face din nou calatoria in curand, desi de data aceasta ne pregatim diferit. Mama nu o mai recunoaste pe sora mea, care o viziteaza frecvent, asa ca este putin probabil ca mama sa ne recunoasca pe mine sau pe nepoata ei cea mare in aceasta vizita. Si asta este greu de acceptat.
- Articol tradus si adaptat dupa un material publicat pe site-ul Insider.
- Sursa foto: Freepik
Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro
