Un studiu al Organizatieia Mondiale a Sanatatii arata ca sinuciderea este a doua cauza a mortii printre persoanele tinere, cu varste cuprinse intre 15 si 29 de ani, dupa accidentele rutiere. Sinuciderea este a doua cauza a mortii printre adolescentele cu varste intre 15 si 19 ani (dupa complicatii dupa nastere), iar printre baietii din aceeasi categorie de varsta este pe locul trei in topul cauzelor mortii, dupa accidente rutiere si violenta interpersonala.
Citim tot mai multe stiri despre adolescenti care fug de acasa speriati de ce le-ar putea face parintii pentru vreo nefacuta. Auzim tot mai des despre tineri abia trecuti de 14 ani care isi pun capat zilelor si ne cutremuram de fiecare data ca si cum am vrea sa alungam gandul ca ai nostri ar putea ajunge vreodata in punctul acela. Ne sperie ideea ca un copil (inca) poate trece atat de repede de la jocuri si jucarii la o stare in care sa nu-si mai doreasca sa traiasca. Ni se face pur si simplu parul maciuca si ne imaginam ca alor nostri nu li se poate intampla. Doar le oferim tot ce se poate, nu?
Daca intrebi psihologii, iti vor spune ca au nenumarate astfel de cazuri, de adolescenti ajunsi in pragul sinuciderii pentru ca sufera. Ai crede ca la varsta asta, de 14, 15, 16 ani, nimic nu poate fi atat de urat incat sa te faca sa iti pierzi pofta de viata, insa uitam ca nu mai e "ca pe vremea noastra".
De ce sunt atat de fragili adolescentii
Chiar daca esti un parinte tanar, undeva pe la 30 si ceva de ani, chiar daca ai crede ca lucrurile nu s-au schimbat chiar atat de mult de cand erai tu adolescent (pentru ca, nu-i asa, nu a trecut chiar atat de mult timp de atunci), adolescentii de langa noi sufera tot mai mult. Sufera in primul rand pentru ca viata se grabeste pentru ei mai mult decat o facea pentru noi. Adolescentii de acum sunt mai precoce; ceea ce noi experimentam undeva pe la 16 ani, ei traiesc acum la 14 si, desi ai fi tentat sa spui ca sunt mai maturi acum decat eram noi la varsta lor, oare chiar e asa? Chiar este un pusti de 14 ani suficient de matur emotional pentru tot ce inseamna adolescenta?
Tu iti amintesti ce faceai la 14 ani? Intrai la liceu, asteptai cu infrigurare sa cunosti oameni noi, in timp ce te simteai rupt in doua pentru ca te-ai despartit de colegii de generala. Voiai sa traiesti lucruri pe care nu le mai experimentasei pana atunci, sa te indragostesti, sa descoperi lumea; visai cu ochii deschisi, stiai ca realizarea viselor e departe, dar tot visai mult si divers; simteai o urma de libertate, chiar daca ai tai inca te controlau destul de strict si incercau sa te tina cu picioarele pe pamant chiar si impotriva vointei tale. Ai crede ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult, nu? Deci ce s-a intamplat de au ajuns copiii nostri sa nu-si mai doreasca sa traiasca, desi nici macar nu au aflat inca ce e viata?
Drumul spre iad e pavat cu intentii bune
Emilio Calatayud, un judecator pentru minori din Spania, a scris un articol virulent pe aceasta tema, in care opineaza ca parintii sunt principalii vinovati pentru ca s-a ajuns in aceasta situatie. Suna dur, nu? Te face sa intrebi cu ce drept da astfel de verdicte, nu? Dar e greu sa te gandesti si ca ei, copiii nostri, au vreo vina. In definitiv, ce stiu ei despre viata pentru a ajunge sa nu si-o mai doreasca?
Calatayud atrage atentia asupra faptului ca aceasta societate vesnic nemultumita, care cere mereu mai mult si mai mult de la tine, ca individ, te transforma intr-un om plin de frici si nesiguranta. Parintii ajung sa traiasca intr-o instabilitate pe care, chiar daca nu o percep, o transpun in educatia si valorile pe care le insufla copiilor.
Probabil vei spune ca nu este deloc adevarat. Traim vremuri in care parintii sunt foarte preocupati de educatia copiilor: ii cresc coerent si in spiritul libertatii, fara acea dictatura cu care ei insisi au crescut; le explica tot ce se poate explica, le impun tot mai putine limite, uitand, insa, ca tocmai acestea le servesc celor mici ca repere in viata. Parintii sunt pentru copil eroii, modelele pe care el le va imita; dar cel mic, cu mintea lui imatura, are nevoie de "marcaje" pe drumul vietii si aceste "marcaje" sunt tocmai limitele impuse de parinti.
In loc sa le insuflam copiilor nevoia de a cunoaste si de a creste intelectual si social, ii incurajam de multe ori, cu cele mai bune intentii, sa fie foarte siguri chiar si pe nestiinta lor; iar cand aceasta siguranta se combina cu atitudinea rebela din adolescenta, cu nevoia de independenta si de a se simti mai mari incalcand regulile pe care nu le-au avut niciodata pana atunci, rezultatul poate fi dezastruos.
Cat de (ne)pregatiti sunt copiii pentru adolescenta
Unii psihologi considera adolescenta ca fiind o usoara forma de alienare mentala, provocata de valuri necontrolate de hormoni. Singura modalitate de a trece cu bine, ca parinte, peste adolescenta copilului este cu rabdare, cu intelegere, cu mii de explicatii, la nevoie, dar si cu fermitate.
Viata cu un copil care a ajuns la adolescenta fara sa stie ce sunt acelea limite si reguli se va transforma intr-un calvar. Copilul, in nerabdarea lui de a creste si de a se emancipa, va avea tendinta sa arda etape din viata, va ajunge sa traiasca prematur emotii pentru care nu este pregatit si pe care nu va sti, in consecinta, sa le controleze. Judecatorul Calatayud atrage atentia ca tot mai multi adolescenti sufera de tulburari mentale cauzate de probleme familiale, de lipsa de limite din copilarie, de adictii la noile tehnologii, de consumul de droguri la varste mult prea mici si chiar si de faptul ca au avut totul pe tava in copilarie, iar odata ajunsi la adolescenta le lipseste motivatia de a lupta pentru ceva, pentru orice, in viata.
