Se intampla aproape peste noapte. Papusa-bebelus, cea care era alintata, hranita si ingrijita non-stop, zace brusc uitata intr-un colt al camerei. Strange praf. In locul ei, pe covorul din camera, apar personaje noi, cu haine ciudate, par colorat si povesti complicate.
Ca parinte, e usor sa fii confuz. De ce aceasta schimbare brusca? De ce o jucarie care ii aducea atata bucurie acum pare invizibila? E doar un moft sau e ceva mai profund?
In realitate, aceasta tranzitie este unul dintre cele mai clare si mai fascinante semne ale evolutiei psihologice a copilului tau. Modul in care se joaca nu e static. El evolueaza odata cu mintea lui. Joaca nu e doar joaca. E o harta a lumii lui interioare. Iar papusile sunt, de multe ori, instrumentele principale cu care deseneaza aceasta harta.
Etapa "bebelusul meu": laboratorul de empatie (2-5 ani)
In primii ani de joaca, copiii sunt ca niste bureti care absorb realitatea din jur. Principalul lor model esti tu, parintele. Ce fac ei toata ziua? Imita. Invata lumea prin replicarea actiunilor pe care le vad la adulti. Si cea mai importanta actiune pe care o vad este ingrijirea.
Aici incepe "jocul de rol" primar. Copilul nu se joaca "cu" papusa, ci se joaca "de-a mama" sau "de-a tata". Papusa este un recipient pentru toata aceasta nevoie de a exersa empatia, responsabilitatea si rutinele zilnice. O hraneste, o culca, o cearta bland, o schimba de scutece.
Psihologii numesc asta "joc de ingrijire" (nurturing play). Este fundamental pentru dezvoltarea inteligentei emotionale. E etapa in care sunt atrasi de jucarii care imita realitatea imediata, care raspund nevoii lor de a proteja. De aceea, multi copii rezoneaza atat de puternic cu papusi Cicciobello, pentru ca ele raspund exact acestei nevoi: sunt bebelusi care plang, care cer sa fie hraniti si iubiti. Copilul invata astfel sa fie responsabil pentru altcineva, chiar daca acel cineva e din plastic.
Marea tranzitie: cand "a ingriji" nu mai e de ajuns
Si apoi, pe la 5-6 ani, se intampla ceva. Creierul face un salt cognitiv urias. Copilul incepe sa inteleaga concepte abstracte. Imaginatia lui devine mai complexa. Nu mai vrea doar sa imite realitatea; vrea sa creeze realitati.
Nu mai e suficient sa hraneasca un bebelus. Acum vrea sa rezolve mistere, sa mearga la petreceri, sa aiba conflicte, sa salveze lumea sau sa fie un star rock. Bebelusul de plastic nu poate face asta. E pasiv. Si asa, ajunge in coltul camerei.
Aceasta tranzitie ii sperie pe unii parinti, care cred ca "s-a maturizat prea repede". In realitate, e un progres firesc. Copilul trece de la "ce fac parintii mei?" la "cine sunt eu si cine pot fi?".
Etapa "personajul meu": laboratorul de identitate (6-10+ ani)
Acum incepe adevarata magie a povestilor. Copilul nu mai are nevoie de o papusa-pacient, ci de o papusa-personaj. O papusa care are propria ei poveste, propria personalitate, propriul stil.
Acum, papusile devin avataruri. Sunt extensii ale personalitatii copilului sau ale prietenilor lui. Prin ele, copilul exploreaza in siguranta scenarii sociale complexe. Ce faci cand te certi cu cea mai buna prietena? Cum e sa fii nou intr-o scoala? Cum e sa fii diferit de ceilalti si sa fii acceptat?
In aceasta etapa, hainele, accesoriile si "povestea" din spatele papusii devin mai importante decat functiile ei. Copiii incep sa fie atrasi de personaje care au atitudine. Observam o atractie spre serii ca papusi Monster High, unde fiecare personaj este unic, are un stil distinct si exploreaza ideea de a fi "altfel" intr-un grup social. Joaca devine o forma de teatru. Ei sunt regizorii, scenaristii si actorii, iar papusile sunt distributia.
Rolul tau? Observa si ofera spatiu
Cel mai important lucru pe care il poti face ca parinte este sa nu judeci aceasta evolutie. Nu incerca sa ii spui "de ce nu te mai joci cu bebelusul, era asa dragut?". Nu ii critica noile personaje, oricat de "ciudate" ti s-ar parea.
Lumea lor de joaca este spatiul lor sigur de exersare. Daca vrei sa te implici, fa-o ca un asistent de regie, nu ca un critic. Pune intrebari deschise: "Oh, ce poveste se intampla azi?", "Care e superputerea personajului tau?". Ofera-le materiale – o cutie de carton poate fi un castel, o bucata de material poate fi o pelerina.
In concluzie, data viitoare cand vezi o jucarie "ciudata" in mana copilului tau, nu te grabi sa o judeci. Si nu fi trist ca bebelusul de plastic a fost uitat. Copilul tau nu a regresat. Dimpotriva, creste. Isi intinde aripile imaginatiei. Si fiecare papusa, fie ea un bebelus care plange sau un mic monstru cu par albastru, este doar o treapta pe scara fascinanta a devenirii lui.
Sursa foto: Unsplash
