Johnny Gloke

JOHNNY GLOKE era un croitor

JOHNNY GLOKE era un croitor. Cat e ziulica de lunga obisnuia sa stea turceste pe masa din atelierul sau si sa taie, sa foarfece, sa peticeasca si sa carpeasca, sa faca vesminte pentru doamne, costume pentru domni, si uniforme pentru soldati. Intr-o buna zi, plictisit de croitorie, s-a gandit ca ar fi ceva de capul lui si se indrepta spre islazul din spatele atelierului unde se intinse pe jos sa cugete la asta: Ce sa faca? Gandi ce bine ar fi sa cante din scripca, dar isi dadu seama ca e prea batran ca sa mai invete. Ar fi bine s-ajunga mare general, dar isi dadu seama ca e prea fricos; gandi ce bine ar fi sa cutreiere pamantul intr-o corabie de negot, dar de unde sa ia corabia? Si, pe cand cugeta, se facu tot mai cald si mustele incepura sa i se aseze pe picioarele goale si sa-l gadile. Asa ca, fara sa-si dea seama ce face, lovi zdravan cu plinul palmei si ucise o oaste intreaga de muste.

-Apoi, asta dovedeste ca nu sunt un om obisnuit, si isi spuse:

,,Johnny Gloke, ce buna treaba!

Zeci de muste dintr-o laba!

Ce multumit era de sine insusi! Ce mai om trebuie sa fii, sa omori toate mustele astea dintr-o singura lovitura! Niciodata pana atunci nu izbutise sa ucida nici o musca macar, darmite cincizeci ! Asa ca se ridica, intra in atelier, il zavori, isi puse cizmele, lua din perete o spada ruginita, ce apartinuse unui stramos de-al sau, si porni la drum sa arate lumii ce mare viteaz era.

Johnny hoinari cat hoinari, pana ce ajunse in dreptul unei instiintari agatata de un stalp, la o rascruce de drumuri, care suna asa:

RASPLATA!

Oricui e destul de viteaz sa ucida
DOI ZMEI

Si sa scape tara de fiintele lor

galagioase si periculoase va primi

50.000 DE LIRE

SI MANA

FIICEI REGELUI

Doritorii trebuie sa se infatiseze la Palatul regal

Din ordinul inaltimii Sale, Regele.

Johnny cazu pe ganduri. Cele cincizeci de mii de lire si mana fiicei regelui il ispiteau, dar nu stia exact daca se pricepe la ucis zmei. Apoi apuca spada ruginita in mana dreapta, se ridica si pleca.

,,De fapt, spuse el, am omorat cincizeci de muste. Nu-i un inceput rau. Nu poti fi viteaz de seama fara sa risti. Cel putin o sa aflu cat sunt de puternici zmeii aceia. Poate nu sunt chiar atat de grozavi!"

Cand ajunse la palat, ceru sa-1 vada pe rege.

-Alt viteaz, ofta regele. E al treilea, in opt zile. Ultimii doi au fost mancati de vii.

-Alt viteaz, ofta printesa. Poate ca acesta va fi mai norocos.

Si isi pieptana mai departe parul cu pieptanul ei de aur, privindu-se intr-o oglinda batuta in perle si safire.

Nici ea, nici tatal sau nu-1 pretuira prea mult pe Johnny Gloke, vazandu-1.

-Nu pare prea puternic pentru un invingator de zmei, spuse regele.

-Intr-adevar, nu prea pare, spuse printesa. Daca vrei sa stii, mai curand pare a fi croitor.

Totusi, Johnny se infatisase ca viteaz si i se spuse unde locuiau cei doi zmei si cat de cumplit de puternici si de fiorosi erau. Se aseza si cugeta la incurcatura in care se varase singur si cu cat cugeta mai adanc cu atat mai putin ii era pe p1ac.

,,In sfarsit, isi spuse, nu-i nici un rau in a merge sa-i privesc. Pe deasupra, nu e prea usor sa ies basma curata acum ca am intrat in hora."

A doua zi dimineata pleca si ajunse, inainte de amiaza, la codrul in care i se spusese ca locuiau cei doi zmei. Isi stranse tare spada in mana si se furisa mai departe, avand grija sa faca cat mai putin zgomot cu putinta. Deodata un uruit grozav ii lua auzul. Era ca o furtuna, numai ca pe undeva pe aproape; sau mai curand ca o batalie, o batalie intrerupta de un cutremur de pamant. Johnny isi astupa urechile cu mainile si ramase tintuit locului. Pe urma se avanta mai departe, cu bagare de seama, sarind de la un copac la altul. In cele din urma zari pe cei doi zmei la capatul unui luminis, langa o mlastina. Erau tare fiorosi, mari si ososi. Ingramadeau busteni intr-o caruta, numai ca nu era o caruta obisnuita; era mare cat o casa pe roate; iar bustenii nu erau busteni obisnuiti, erau trunchiuri de copaci.

Johnny ii privi pe zmei si se privi si pe sine insusi. Si dupa ce se satura sa-i priveasca pe zmei, isi marturisi ca el personal era destul de mic. Masura din ochi spada sa ruginita. Chiar daca ar fi infipt-o in vreunul dintre ei, nu era sigur ca ar fi patruns destul de adanc pentru a-l vatama. Asa ca se tari in scorbura unui copac si statu acolo sa cugete. La inceput ii veni sa plece de-a dreptul acasa. Dar amintirea tuturor acelor butoniere ce-l asteptau si a tuturor acelor tigheluri drepte cu mii si mii de impunsaturi il facu sa cugete mai adanc.

-Nu, isi spuse, mai bine mor. E limpede ca doi zmei sunt cu mult mai mult decat cincizeci de muste, dar poate pot fi inselati.

Lasa capul in jos si vazu o pietricica rotunda. Ii veni o idee. Lua piatra, se ridica si se tari incetisor in jurul copacului pana ce ii vazu bine pe zmei. Cel mai mare dintre ei, care avea in jur de zece picioare inaltime si plesnea de muschi si oase, era intors cu spatele la Johnny si se apleca sa ridice un bustean. Johnny ridica mana si arunca piatra. Il lovi pe urias drept in moalele capului. Uriasul isi indrepta trupul si privi spre celalalt zmeu cu severitate. Celalalt zmeu era mai mic. Nu putea sa aiba mai mult de opt picioare si jumatate ori noua; dar prea plesnea de muschiulos ce era la o inaltime atat de mica.

-Asculta, pustiule, ii striga zmeul cel mare. Fii atent ce faci cu betele alea. M-ai lovit in cap.

-Eu, nu, raspunse celalalt zmeu.

-Ba tu. Cine altul? Stai mai departe si ai grija.

Isi vazu de lucru. Johnny se incovoie si culese alta piatra. O azvarli cat putu de tare. Nu era o piatra rotunda, ca prima oara, ci una in trei colturi, una cu capete ascutite. Il atinse pe zmeul cel mare chiar in spatele urechii din dreapta. Acesta urla de durere si se intoarse ca un bivol spre tovarasul sau.

-Asculta! striga el. Daca se mai intampla inca o data, ti-a sunat sfarsitul, auzi? Cred c-o faci dinadins. Esti o puslama de cand te stiu. Incearca numai inca o data! Indrazneste doar!

A treia oara, Johnny il izbi tocmai in spatele urechii din stanga. Zmeul racni ca o turma intreaga de tauri si azvarli in celalalt urias cu un bustean. Tintea prost, asa ca nu ochi. Busteanul cazu in mlastina, improscand si facand un zgomot ce putea fi auzit la o jumatate de mila departare. Apoi zmeul cel mai mare tabari asupra celui mai mic si-1 batu tot cu pumnii in cap. Zmeul cel mai mic ii inapoia loviturile si striga:

-Nu te-am lovit eu, dar daca vrei sa te lupti, ma prind. Haide!

Si isi intoarsera spatele unul celuilalt si facura cale-n-toarsa, fiecare cate zece yarzi. Apoi se privira fata-n fata si se repezira orbeste inainte. Zgomotul era ca al unei cascade. Era cea mai de neinchipuit lupta ce se vazuse vreodata. Johnny tremura in scorbura sa si bietii tarani, la cateva mile in jur, se inchisesera in casele lor, temandu-se sa nu fi venit sfarsitul lumii. Uriasii se luptara trei ceasuri in sir. Se tabacira si se batura mar, cat ii ajutau puterile. Rageau ca elefantii si se burdusau pana ce incepu sa siroie sangele si sa se cutremure codrul. Toate pasarile zburara din padure si nu se mai intoarsera tot anul pe la cuiburi. Dar, in cele din urma, cei doi zmei ostenira. Erau vineti peste tot si gafaiau. Se oprira din lupta si se asezara pe marginea mlastinei, parandu-le tare rau unul pentru celalalt.

-Sunt atat de lipsit de vlaga, spuse unul dintre ei, ca si un tanc m-ar putea trage cu o sfoara.

-Sunt atat de slabit, spuse celalalt, ca si o batrana m-ar putea mana cu o pana.

,,Asa? isi spuse Johnny. Atat am asteptat."

Si rostind acestea, se napusti din ascunzatoare si tabari asupra zmeilor cu spada lui ruginita. Zmeul cel mai mare abia de-l auzi pe Johnny venind sa-i taie capul; celalalt avu puterea sa sara in picioare, dar cazu, indata, pe spate in mlastina, ii ramase numai capul deasupra apei. Asa ca lui Johnny nu-i fu greu sa i-l reteze. Apoi isi atarna spada intr-o parte si insfaca cele doua capete, pe fiecare in cate o mana. Erau atat de grele, incat cu chiu cu vai le putu urni spre palatul regal.

Noaptea aceea bucuria fu nemasurata pretutindeni. Zmeii erau morti si oamenii puteau merge iarasi ori incotro, slobozi, fara teama. Johnny nu povesti niciodata cum pacalise pe zmei si oamenii credeau ca zgomotul uluitor pe care il auzisera timp de trei ore fusese zgomotul luptei sale cu ei.

-Ce viteaz adevarat! spuneau ei. Cum o fi putut el sa le tina piept, el care e atat de maruntel, cam cat un croitor pentru doamne!

Asa ca Johnny se casatori cu printesa si isi cladi un castel minunat cu pretul rasplatei de cincizeci de mii de lire. Si acolo ar fi putut fi pe deplin fericit petrecandu-si zilele ce-i ramasesera. Dar nu asa a fost sa fie.

Izbucni un razboi, asa ca de la sine inteles, regele ceru ajutor lui Johnny.

-Fatul meu, spuse regele, vrajmasii ne tulbura linistea tarii. Am tinut un sfat de razboi cu carmuitorii si sfetnicii nostri si toti ne-am dat seama ca nu e decat un singur om ce poate stavili aceasta cumplita spaima. Si acela esti tu, omoratorul de zmei, sotul singurei mele odrasle si viteazul poporului meu. N-o sa-mi nesocotesti spusele, nu-i asa?

Ce putea face bietul Johnny ? Tara era amenintata. Asadar, ii spuse regelui ca se va stradui din toate puterile. Dupa care se aseza si cugeta, si cu cat cugeta mai adanc, cu atat ii era mai putin pe plac.

Totusi, se trezi a doua zi dis-de-dimineata, isi prinse spada la cingatoare si o saruta cu drag pe printesa. Ea ii ura noroc si el se duse la palatul regelui, care ii fagaduise sa-i dea un cal cu care sa mearga la razboi.

Trei oameni voinici se chinuiau sa tina in frau, in curtea palatului, un murg de toata frumusetea, care tot se salta pe copitele dindarat si sforaia pe nari.

-Iata-1! spuse regele cu mandrie. Nu-i incantator? Ai mai vazut vreodata astfel de cal?

-Nu, spuse Johnny. Pentru mine e?

-Pai, sigur ca da, spuse regele. E singurul bidiviu din imparatie care sa fie pe masura unui viteaz ca tine.

Johnny isi spuse ca i-ar place mai curand sa mearga pe jos, de rostit insa rosti doar urmatoarele:

-Nu sunt calaret de seama, Inaltimea Ta. Poate ca un calut mai mititel ar fi la fel de bun.

-N-ai nevoie sa-l mai; incaleca numai si va zbura cu tine, spuse regele.

,,Tocmai de asta ma si tem", cugeta Johnny, dar nu dadu glas gandului sau. Atunci se intampla ca unul dintre cei trei oameni care pazeau calul sa fie rasturnat de acesta.

-E putin nelinistit, spuse regele. Poate ca e timpul sa pleci.

-Poate, rosti Johnny, si unul dintre oameni il ajuta sa se suie in sa.

Celalalt om ii azvarli fraul si Johnny tocmai se pregatea sa se intoarca sa-si ia ramas-bun de la rege, cand descoperi ca regele nu mai era acolo. Sau, mai bine zis, Johnny nu mai era acolo, deoarece armasarul tasnise ca din pusca pe poarta palatului. Tot ce-i ramasese de facut era sa se tina agatat de el. Pe cand trecea ca un fulger pe strazi, oamenii ii faceau semne si-1 intovaraseau cu urale, iar mamele strangeau copiii la piept de teama sa nu fie calcati in picioare de cele patru copite imense.

Cat ai zice peste, Johnny iesise din oras. Si calari intr-una, mila dupa mila.

-Ce calaret indemanatic, spuse un taran batran, care prasea pe camp, langa drumul mare. E de necrezut cum izbuteste sa se tina in sa!

Tot asa gandea si Johnny in clipa aceea; dar, oricum, se tinea in sa si nu peste mult ajunse in locul unde era tabara dusmanilor. Intamplarea facu ca pe culmea unui deal, la o rascruce de drumuri, sa fi fost ridicata o spanzuratoare cu ani in urma. Atarnasera multi hoti de ea, dar acum era veche si putreda. Oricand, un vant mai puternic ar fi putut-o da peste cap. Si tocmai asta avu loc, pe cand Johnny se apropie calare pe murgul sau. Palita de vant, vechea spanzuratoare cazu peste cal, capul acestuia patrunse printre barne si ramase acolo, intepenit. Daca ar fi stiut cum sa o faca, Johnny ar fi infranat calul si l-ar fi slobozit dintre barnele spanzuratorii. Dar nu se pricepea si calarira mai departe, din ce in ce mai repede, in josul dealului, cu spanzuratoarea petrecuta in jurul gatului calului, in asa fel incat sa o vada toata lumea. Johnny se tinea strans de coama calului si cu cealalta mana ridica spada ruginita. Si asa il vazura pentru prima oara dusmanii, cum stateau ei in jurul taberii, la poalele dealului.

Nu se asteptau catusi de putin sa fie atacati si bagara de seama ca sunt luati prin surprindere, abia atunci cand auzira tunetul starnit de copitele calului.

Nu avura ragaz sa alerge dupa arme. Intaiul om ce-l vazu pe Johnny urla inspaimantat:

-Indurare! Iata-1 pe Johnny Gloke, marele omorator de zmei, vine cu o spanzuratoare sa ne spanzure pe toti!

-E cel care a ucis doi zmei de unul singur? intreba altul.

-E Johnny Gloke, racni un al treilea, vine sa ne faca una cu pamantul. E Gloke, ucigatorul de zmei, cu oastea pe urmele sale!

Zvonul se raspandi in tabara si fugira cu toti pentru a-si pazi vietile. Capetenia incerca sa-i opreasca pe cativa si sa-i indemne sa lupte, dar nici unul nu-i dadu ascultare, deoarece se zvonise ca Johnny adunase o oaste si ca urma sa le inlesneasca tuturora sa se balangane intr-un sir de spanzuratori.

Ei, si acesta fu sfarsitul razboiului. Tara fu lasata in tihna, iar regele fu coplesit de recunostinta si Johnny fu mai iubit ca orisicand. Faima lui crescu tot mai mare si ajunse cel mai de seama viteaz pe care-1 avusese tara vreodata. Dupa aceasta fu lasat, in sfarsit, sa traiasca linistit in castelul sau, cu sotia lui ce-1 pretuia, printesa cu parul de aur. Si cand veni vremea ca regele sa moara, Johnny ajunse rege in locul sau si niciodata n-a mai fost atata pace, buna-stare si voie-buna ca in timpul domniei lui.