Pentru un parinte, nu exista intrebare mai dureroasa decat: „Cum am putut sa-mi uit copilul?”
Si totusi, in fiecare an, in intreaga lume, parinti iubitori traiesc tragedii de neimaginat: isi uita copiii in masini, in locuri publice sau acasa, pentru perioade de timp care pot deveni fatale.
Aceste situatii nu sunt rezultatul nepasarii sau al lipsei de iubire, sunt un semnal de alarma al unei suprasolicitari tacute, al unei minti care, pur si simplu, cedeaza sub presiune.
Ce este „Sindromul copilului uitat”?
Este acel moment tragic cand un parinte, adesea iubitor, responsabil si implicat uita ca are copilul cu el.
Se intampla in special in masini: copilul adoarme in spate, iar parintele, cu gandul la serviciu, la probleme, la mii de lucruri de facut, intra pe „pilot automat” si pleaca mai departe, convins ca a lasat copilul la gradinita.
Pare imposibil? Creierul uman, in realitate, functioneaza exact asa.
Cand iubirea nu mai e suficienta si memoria cedeaza
Creierul nostru are doua tipuri de „sisteme” care lucreaza impreuna dar uneori se saboteaza:
-
Memoria de rutina – actioneaza automat, cum e traseul spre munca, fara sa ne mai gandim constient la pasi.
-
Memoria intentiei – partea care iti aminteste ca „astazi trebuie sa opresc la gradinita”.
Intr-o zi agitata, cand esti obosit, stresat, cu gandurile imprastiate, rutina poate invinge intentia. Corpul merge spre munca, mintea face liste, iar creierul in mod gresit crede ca si copilul a fost deja lasat.
Nu e lipsa de iubire. E epuizare. E suprasolicitare. E o eroare tragica a unui creier care face prea multe, prea repede, prea singur.
Cine sunt parintii care „uita”?
Sunt ca mine. Ca tine. Ca oricine. Oameni buni.
Parinti care isi adora copiii, care ii strang la piept seara, care le pregatesc pachetelul cu grija, care nu ar face niciodata rau intentionat.
Dar care, intr-o zi obositoare, cand rutina s-a schimbat cu doar un mic detaliu (tata in locul mamei, o oprire neprevazuta, un apel urgent), au uitat. Si viata lor s-a schimbat pentru totdeauna.
Tragedia e dubla
Pentru copil poate fi fatala. Pentru parinte, este o condamnare pe viata.
Durerea, vina, rusinea si lipsa de intelegere din partea celor din jur pot duce la depresie severa si izolare. In loc de sprijin, multi primesc judecata. In loc de empatie, acuze. Iar asta doare si mai tare.
Ce putem face?
Nu putem elimina oboseala, stresul sau haosul din vietile noastre complet.
Dar putem crea mici obiceiuri care ne pot salva copiii:
-
Pune-ti telefonul sau geanta in spate, langa scaunul copilului.
-
Leaga mental prezenta copilului de un gest obligatoriu (o notita pe bord, un reminder pe telefon).
-
Vorbeste cu partenerul despre cine e responsabil in ziua respectiva. Confirma. Repeta.
-
Instaleaza un sistem de alerta, daca masina ta permite.
Si, poate cel mai important: nu judeca. Daca auzi de un astfel de caz, opreste-te. In loc sa spui „mie nu mi s-ar intampla niciodata”, spune: „Ce pot face ca sa fiu sigur ca nu mi se va intampla?”
Sindromul copilului uitat nu e un act de neglijenta. E un strigat mut al unui creier coplesit, al unui parinte care face tot ce poate, dar care, ca orice om, are limite.
Sa vorbim despre asta. Sa ne protejam unii pe altii. Si, mai ales, sa ne iertam atunci cand gresim.
Foto: Freepik.com
