Mi s-a rupt apa in timp ce-mi schimbam uleiul la masina. Eram cu cei doi fii ai mei mici si coloram in timp ce asteptam. Cand am simtit ca se intampla, m-am grabit in baie, sperand ca nu e nimic, dar stiind ca nu e asa. O doamna a batut la usa. Mi-a spus ca ea si sotul ei au fost cu ochii pe baieti si a intrebat daca totul este in regula cu mine.
"Sunt insarcinata in 24 de saptamani", am spus neputincioasa.
A fost socata. Mi-a spus sa ies si ca va chema salvarea. "Totul este in regula", i-am mintit pe baieti in timp ce ma asezam cu grija pe scaun. Am sunat-o pe bunica lor, care a venit sa-i ia. Era mama fostului meu sot, dar a incercat sa ma consoleze cat a putut. Inainte de a putea multumi cum se cuvine cuplului care m-a ajutat, ambulanta era acolo. Mi-au spus sa ma intind pe targa si sa nu ma misc deloc.
Cand am ajuns la spital, o asistenta mi-a confirmat cele mai mari temeri. Mi se rupsese apa si incepuse travaliul, desi nu simteam nicio durere. Mi-au dat niste medicamente pentru a opri travaliul si au continuat sa ma monitorizeze pentru a vedea daca medicamentul a functionat. Din fericire, a functionat. Cu toate acestea, nu ma puteam opri din plans.
"Cat va trebui sa mai stau aici?", am intrebat-o pe asistenta.
Ea s-a uitat la mine cu o privire ciudata.
"Pana cand se naste copilul", mi-a explicat ea.
O, Doamne! Nu puteam sa stau in spital atat de mult timp. Ce se va intampla cu fiii mei? Nu puteam sa-i las cu tatal bebelusului. Fie i-ar fi ignorat complet, fie le-ar fi facut zile negre. Cum ramane cu munca? Daca nu puteam lucra, nu puteam sa-mi platesc ipoteca sau facturile. Era de necrezut ca as fi blocata intr-un pat de spital, incapabila sa ma misc.
"Toate femeile de pe acest etaj trec prin acelasi lucru ca si tine", mi-a spus asistenta.
Nu eram sigura daca acest lucru m-a facut sa ma simt mai bine sau mai rau. Cert este ca ma tot gandeam la baieti. Am aflat ca bunicii lor ii vor tine la ei acasa, ceea ce a fost o mare usurare. In acest moment, nu mai voiam sa fiu in aceeasi camera cu tatal copilului si eram ingrozita ca copiii vor trebui sa petreaca macar un minut cu el fara ca eu sa fiu acolo pentru a-i proteja.
Era abuziv, mai ales cu mine, iar baietii au fost martori cand a tipat la mine. Era aspru cu ei, le spunea sa se dea la o parte din calea lui sau ii ignora. Imi doream cu disperare ca acest barbat sa plece din casa mea din oras, dar imi era frica de el. Cum ramane cu noul copil? Se va purta si cu el la fel?
Pe masura ce treceau zilele, am cazut intr-o depresie suficient de severa incat asistentele au chemat psihiatrul. Un medic a vorbit cu mine despre situatia mea si despre istoricul meu de boli mintale. Dintr-un motiv oarecare (probabil depresia), nu i-am impartasit absolut nimic. Mi-am petrecut zi dupa zi in pat, fara sa ma misc nici macar un centimetru. Imi parea rau pentru mine pentru ca nu puteam sa fac un dus si nu puteam nici macar sa ma ridic in picioare pentru un singur minut.
Ma gandeam la bebelusul din burtica. Indiferent prin ce treceam eu nu se putea compara cu ceea ce traia ea. Am vorbit cu ea in fiecare zi, spunandu-i sa mai reziste putin. Chiar daca nivelul meu de stres era la cote maxime, o iubeam deja si ma rugam sa mai astepte putin pana sa vina pe lume.
Dupa aproximativ doua saptamani de spitalizare, am inceput sa simt crampe in stomac care au disparut dupa cateva minute, apoi au revenit. Am chemat asistentele.
"Cred ca sunt in travaliu", i-am spus.
Asistenta m-a verificat si mi-a spus ca de fapt nu eram in travaliu. Crampele mele deveneau din ce in ce mai intense si mai dese, dar am presupus ca era doar o problema digestiva, din moment ce asistenta a spus ca nu eram in travaliu. Am incercat sa ma uit la televizor pentru a-mi distrage atentia. Dintr-o data, am simtit ceva miscandu-se. Am tras inapoi patura si am vazut un picior micut care iesea afara.
Am strigat dupa asistenta si am fost inconjurata instantaneu de doctori si asistente. M-au dus in sala de nasteri si m-au bagat sub anestezie pentru o cezariana. Cand m-am trezit, tatal copilului statea langa mine.
"Glenna", spunea el. "Trezeste-te. Copilul traieste, dar nu stim pentru cat timp".
Am inchis ochii pentru ceea ce mi s-a parut a fi un minut, iar el a disparut. Cand m-am trezit apoi, eram intr-un salon obinuit. Mi-au spus ca pot pleca acasa in patru zile, iar eu le-am zambit. Cand nu m-am putut ridica in picioare fara sa cad, mi-au facut o transfuzie de sange.
Tatal copilului m-a vizitat si i-am spus ca vreau sa-i dau un nume fiicei noastre. Am ales Victoria Catherine, al doilea prenume fiind al bunicii mele. Nu ne-am spus prea multe unul altuia, in ciuda faptului ca intreaga noastra viata se schimba odata cu noul copil, indiferent daca traia sau nu. Totusi, nu era o persoana buna si abia asteptam sa il dau afara din casa cu prima ocazie.
Dupa ce am fost externata, am vizitat-o pe Victoria la spital in fiecare zi. Ma intorsesem la serviciu, dar i-am cerut sefei mele cateva ore libere in fiecare zi pentru a le petrece cu fiica mea, iar ea a fost de acord. In ciuda faptului ca tatal ei trecea chiar pe langa spital in drum spre casa de la serviciu, nu a vizitat-o nici macar o data, doar cand a trebuit sa fie prezent la o programare cu medicul pentru a vedea cum putem avea grija de ea acasa. A venit beat. De asemenea, a furat analgezicele pe care le-am primit pentru cezariana.
Victoria devenea mai puternica pe zi ce trecea si, inainte sa-mi dau seama, era intr-un incubator deschis. Intr-o zi, cand am fost in vizita, asistenta m-a intrebat daca vreau sa o tin in brate. Cand asistenta mi-a pus-o pe Victoria in brate, toate grijile mele au disparut. A fost un moment intre noi in care am stiut ca va fi bine si as fi facut orice pentru a o proteja. Nu am mai vrut sa-i dau drumul.
In ziua in care Victoria a venit acasa, am asezat-o pe pat si m-am asezat si eu langa ea. M-am holbat la ochii ei mici si frumosi timp de o ora. Dupa toate prin cate trecuse, mi se parea perfecta. Nu doar perfecta, ci si puternica ca naiba, o razboinica, un miracol.
A doua zi, am retras o mie de dolari din contul meu bancar si am incercat sa ii dau tatalui Victoriei pentru a se muta. Asa cum era de asteptat, nu m-a ajutat deloc cu copilul. Parea sa creada ca fiica noastra era enervanta. Eram hotarata sa scap de el o data pentru totdeauna.
"Nu ma poti da afara", a protestat el. "Eu locuiesc aici. Primesc corespondenta aici, asa ca nu poti face asta in mod legal."
Ma deruta. Avea dreptate in legatura cu corespondenta? Oare voi fi legata de el pentru totdeauna dupa ce l-am invitat sa stea cu mine? Ma simteam ca o mama oribila pentru ca nu ma puteam elibera de el. Baietii urmau sa se intoarca acasa in curand, dupa sederea lor la bunici. Nu voiam ca ei sa vina acasa si sa fie martori la alte abuzuri.
Pana la urma, eu am fost nevoita sa plec de acasa. Copiii mei contau cel mai mult, nu proprietatea. L-am rugat pe tatal baietilor sa ii mai tina putin timp, iar Victoria si cu mine ne-am facut bagajele si am plecat cand tatal ei era la serviciu.
Abia cand Victoria a implinit 8 ani tatal ei sa ne lase in sfarsit in pace. Ne-a hartuit pe amandoi fara incetare si a continuat sa se strecoare inapoi in viata mea amenintand ca se va sinucide. M-a manipulat pentru a-l lasa sa se intoarca in viata noastra, iar eu trebuia sa ma mut cateva saptamani mai tarziu din locul in care locuiam cu Victoria. Comportamentul lui se inrautatea de fiecare data.
In cele din urma am divortat de el si nu am mai luat legatura cu el, dar el aparea mereu in viata noastra. La un an de la divort, el s-a sinucis, aruncandu-se in fata unui tren. Din pacate, cred ca Victoria a fost mai mult usurata decat orice altceva. Tatal ei tipase la ea la telefon pentru ca nu a mai vrut sa il vada si s-a enervat. Fetita mea este foarte desteapta.
Victoria are acum 16 ani. Este o tipa dura si a ramas o luptatoare, la fel ca in prima zi. Este draguta cu toata lumea, dar ia atitudine atunci cand vede nedreptate. Mandria pe care o simt cand ma uit la ea este dulce-amara. Nu ar fi trebuit sa se confrunte cu toate lucrurile care i s-au intamplat pana acum, dar ii voi admira intotdeauna puterea si bunatatea pura care lumineaza fiecare camera in care paseste.
Pentru un copil care nu avea sanse sa traiasca, ea si-a lasat deja pe deplin amprenta pe aceasta lume.
- Articol tradus si adaptat dupa un articol publicat pe yourtango.com.
- Foto: Pexels
Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro
