- Buna dimineata, Fip! Hai, trezeste-te! Azi mergi la piata cu colegii tai de la gradinita!
- Daaaa, azi melg la piata cu coledzii mei de la gadanita. Ma tlezesc. Apinde lumina!
- Hai sa te ajut sa te imbraci. Cu ce vrei sa te imbraci?
- Veau sa ma blac flumos. Stai sa fac acum pipi. Ma azuti?
- Da, stai ca iti aduc eu scarita. Cu ce vrei sa te imbraci frumos?
- Cu camasa ca tati.
- Bine, dar nu mai vorbi asa tare. O trezim pe mami…
In timpul asta, eu ma umflam de ras sub plapuma. I-am auzit cum au aprins lumina, cum au trantit usa de la dulap, cum au scapat din avion scarita de lemn pe gresia din baie, cum Fip striga dupa Ema sa-i scoata camasa si cum Ema ii tipa inapoi sa-i spuna exact ce camasa vrea. Are doar una. Dar, pana la urma, intentia conteaza. Sa nu vorbim tare, ca sa n-o trezim pe mami…
Acum, sa nu va imaginati ca asa sunt toate diminetile noastre. Nu. Astazi a fost o dimineata exceptionala. Si pentru ca a fost minunata, dar si pentru ca a fost iesita din comun. In mod normal, ostilitatile decurg diferit.
El se trezeste primul si ma striga tare sau, in diminetile mai rele, plange ca s-a trezit, apoi aprinde lumina. Plansul si lumina o trezesc si pe ea. Plange si ea ca ar mai fi vrut sa doarma. Apoi intra si cainele peste ei si cauta joaca, in timp ce sare pe ei ca pe trambulina. Copiii se enerveaza si urmeaza Marele Plans de dimineata.
Reusim, printre suspine, sa coboram in bucatarie unde:
- Vleau manacle!
- Vreau paine cu miere.
- Si eu vleau paine cu miele.
Scot painea, scot mierea, scot cutitul. Aud ca vine sfarsitul lumii. Fip plange cu lacrimi de dinozaur.
- Ce e, mai, Fip?
- Fac pipi. Vinooooo! Vinoooo acumaaaaa!
Las painea, las mierea, las cutitul. Ma duc cu Fip la baie, desi n-are nevoie de ajutorul meu. S-ar descurca si singur. De fapt, de multe ori nici macar nu-l ajut. Stau acolo si-l pazesc ca pe sfantul soare, care face pipi la noi in baie. Dupa ce termina, ne spalam pe maini si ne reintoarcem la bucatarie.
- Ude e painea cu miele a mea?
Alte lacrimi de dinozaur, cand explic ca, desi-s ma-sa, nu-s nici omnipotenta si nici omniprezenta, deci… Daca fusei cu el la baie, nu putui sa-i fac mancarea.
Reusesc, intr-un final sa pun o amarata de miere pe o amarata de felie de paine prajita, sa tai din ea cubulete in unghi, mai ceva ca mesterii, pentru ca s-au solicitat romburi si cine stie ce alte forme geometrice inca nestudiate de mintea umana, sa pun bucatelele pe farfurii (daaa, stiu! ea roz, el albastra, altfel mai vine un sfarsit al lumii) si sa le ofer copiilor mei, pe care, de altfel, ii iubesc de nu mai pot.
- Nu vleau paine cu sambuuuuuli! Nu vleau NE-MI-CA!
Uitai. Nu-i place painea cu seminte. N-am alta… O sa platesc cu capul. De fapt, cu creierii, pe care ii simt ca sunt zdrobiti cu un ciocan de snitele, care nu stiu cum a ajuns in capul meu.
Reusim sa ne intelegem ca n-am cum sa-i scot "samburii" din paine si accepta altceva de mancare. Respir. E bine.
Si chiar e bine. Oricat de greu mi-ar fi mie in dimineti de genul asta, mai ales in dimineti in care amandoi sunt "asa", mai greu le e lor.
Oameni micuti, care au bagajul emotional plin ochi cu emotii puternice. Oameni micuti, care nu stiu cum sa le scoata altfel, decat suparandu-se ca nu-i unghiul corect la bucatica de paine sau ca am desfacut EU borcanul cu miere. Oameni micuti care cauta doar un context in care sa scoata tot ce au de scos. Oameni micuti care au un afis mare pe care scrie "Ajuta-ma, nu-s ok acum". Oameni micuti care intra intr-o furtuna din care nu reusesc sa mai iasa.
Si cand simt ca intru si eu in furtuna asta a lor, ma pun langa ei si ma uit in ochisorii lor. Cat zbucium e acolo! Cata nevoie au de mine! Cata nevoie au sa nu intru si eu in furtuna. Sa-i ghidez pe marea asta agitata, ca sa ajunga la mal intregi si sanatosi.
"Zi, copile! Zi tot ce ai de zis… Da-mi mie toate greutatile tale, ca eu stiu ce sa fac cu ele. Hai cu furtuna asta, o ascult pe toata! Dupa aia sa iasa soarele si sa fii la fel de senin ca o zi de iulie!"
Ascult plansete si furii, frustrari si suparari, nelamuriri si frici, tristete si neputinta. Apoi, ca prin minune, lacrimile dispar in tesatura manecii de la pijama si pe fata reapare zambetul, iar in ochi privirea clara, de copil deschis, iubit, senin.
Dar, dupa cum ziceam, avem si dimineti ca asta de azi. Cand ma incarc si eu cu energie pozitiva, sa pot tine piept diminetilor grele.
Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro
