Spunem copiilor ca sunt frumosi?

O astept pe fiica mea in fata blocului. E una din acele zile de inceput de toamna, cu murmur monoton de frunze ce asteapta sa se coaca in bataia vantului.

Se intoarce de mana cu tatal ei de la gradinita. De cum ma zareste, pasul ei devine mai vioi. Nu mai conteaza ca aleea lunga dintre noi e acoperita de soarele dupa-amiezii. Isi leagana manuta libera pe langa volanele rochitei, trage elegant de ele ca si cum ar face exercitii de bune maniere, apoi imi face copilareste cu mana ca sa fie sigura ca am zarit-o. Totusi nu-i da drumul tatalui ei, se indreapta amandoi catre mine cu cate un zambet cald de care nu as putea sa ma lipsesc in nici o zi a vietii mele.

Imi sta pe buze numai uimire: cat de frumoasa e, ce mult a crescut printre noi! Si sunt tentata sa ii daruiesc laudele astea in fiecare clipa. Ce mama n-ar face la fel?

Cei mai multi parinti cunosc sindromul "copilul meu e cel mai frumos". Si e ok atata timp cat mesajul transmis celor mici este unul echilibrat.

Sunt mama de fata si m-am obisnuit sa aud ca am o fetita frumoasa. Si ea primeste direct astfel de comentarii admirative. Doar ca imi e din ce in ce mai teama ca acestea ii vor influenta deciziile si criteriile dupa care va cataloga universul in care traieste.

E specific firii noastre umane sa apreciem simetria, armonia, liniaritatea sau culoarea. Dar toate aceste standarde de frumusete trebuie intoarse si pe fata si pe dos.

Ne place sa privim un chip luminos, fara defecte si ne simtim atrasi de oamenii frumosi. Insa niste urechi mult prea mari, un nas cocosat sau o buza de iepure ne impiedica sa relationam cu "posesorii" acestor defecte?

Incerc mult sa-mi feresc propriul copil de aceste stereotipuri. Sunt convinsa ca frumusetea unei om este data de armonia dintre exteriorul care se vede si interiorul care se dezvaluie.

Cum abordam frumusetea in discutiile cu cei mici?

Maria a ajuns deja la varsta cocheta a deciziilor vestimentare. Poarta rochite aproape in fiecare zi, are o colectie de gentute ce depaseste ca numar exemplarele mele, isi prinde panglici colorate in par si, de foarte multe ori, vine la noi si ne intreaba: "Sunt frumoasa?".

Aproape firesc ne iese pe gura un nevinovat "da". Aparent nevinovat. Pentru ca acest "da" consolideaza, zi de zi, doua concepte gresite in mintea copilului:

• doar exteriorul inseamna frumusete;

• parerea celorlalti este foarte importanta.

Cum am ales sa procedam noi?

Atunci cand ne intreaba daca e frumoasa sau daca ii vin bine rochitele fie ii raspundem printr-o intrebare ("Dar tu ce parere ai? Tie iti place?"), fie ii repetam un raspuns in mai multe nuante ( "Esti frumoasa pentru ca esti fericita!", "Daca zambesti, atunci esti frumoasa!", "Daca tie iti place rochia, nu e important sa imi placa si mie.").

Daca in varianta a doua incercam sa o obisnuim cu ideea ca frumusetea unui om vine din sentimente si trairi, in prima varianta ne dorim sa o indepartam de nevoia de validare a celor din jur.

Ce sanse de reusita avem?

Mai ales ca notiunea de frumusete este atat de gresit vanduta in jurul nostru? Papusi, manechine, bannere, petreceri tematice, haine, torturi - toate trebuie sa fie perfecte; firescul sau defectul nu sunt acceptate in consumerism.

Perseveram. Desi am ales sa ne crestem copilul in mijlocul acestui vartej urban, nu obosim sa ii repetam, zi de zi, ca frumusetea nu se cumpara de pe rafturile cu haine colorate si nici nu se construieste pe laudele celor din jur.