Prima data cand am fost la un terapeut, aveam 20 de ani. Eram un adult care a luat singur decizia de a vorbi cu cineva. Aceasta persoana nu ma cunostea in afara unui cadru profesional, iar asta era exact ceea ce aveam nevoie. Nu puteam sa ma descurc singura cu tot stresul din viata mea si voiam sa vorbesc cu cineva total impartial.
Nu mi s-a parut niciodata o slabiciune faptul ca am apelat la terapie. Dimpotriva, mi-a dat si mai multa forta. Apoi, au aparut copiii...
La fel ca orice alta mama din lume, am dat nastere unor fiinte umane perfecte. Copiii mei sunt destepti, frumosi, fermecatori. Insa la fel ca si parintii lor si ca toti ceilalti de pe Pamant, se confrunta din cand in cand cu diverse greutati. Si, uneori, aceste greutati ma depasesc si ies din atributiile mele parintesti. Mi-am dat seama ca au nevoie de mai mult sprijin emotional decat eu si sotul meu eram in stare sa le oferim. Asa ca ce am facut? Am apelat la ajutorul specialistilor.
Nu, nu a fost neaparat alegerea copiilor mei sa mearga la un terapeut, asa cum a fost pentru mine, dar, in calitate de mama, era de datoria mea sa fac ceea ce era mai bine pentru ei. Daca isi rupeau un os sau aveau o eruptie cutanata cu mancarimi sau febra mare, ii duceam la doctor. Acelasi lucru este valabil si in cazul sanatatii lor mintale. La fel cum nu pot sa le pun un diagnostic in cazul unei boli fizice, nu sunt calificata nici sa speculez asupra bunastarii lor emotionale. Dar, din fericire, o multime de oameni sunt.
Este in regula sa spui: „Nu pot face asta de unul singur”. Sincer, este absolut normal si este destul de reconfortant atunci cand iti dai seama de acest lucru. Credeti-ma, am avut un astfel de moment de mai multe ori. Sigur, la inceput, m-am simtit un pic jenata. Credeam ca sunt cea mai groaznica mama din lume pentru ca nu-mi puteam da seama de ce copilul meu era anxios, furios sau nefericit. Vinovatia era palpabila.
Si chiar si atunci cand am stiut ca este bine sa caut ajutor profesional, am asteptat. Am crezut ca simplul fapt de a avea numarul de telefon era suficient, chiar daca nu il formam. Si apoi, intr-o zi, am avut o revelatie ciudata in timpul unei crize emotionale in masina, in legatura cu tot ceea ce nu mergea bine in aventura mea ca mama.
Plangeam in hohote. Ma simteam de parca ma sufocam si ma gandeam: „Trebuie sa vorbesti cu cineva despre asta”. Apoi a fost un moment „aha”. Nu eram doar eu cea care avea nevoie de putin ajutor. Si copilul meu avea nevoie. Merita sa fie bine din punct de vedere emotional la fel de mult ca si mine. Asa ca am facut o programare pentru amandoi, la terapie!
A fost lucrul sau preferat din lume? Nu, nu chiar. Sunt destul de sigura ca primele minute petrecute singur cu terapeutul au fost dedicate pentru a-i spune cat de oribila sunt ca mama, ca terapia nu functioneaza si ca nu era nevoie sa fie acolo. Stiti voi, chestiile obisnuite.
Si inteleg, pentru ca nu a fost alegerea lui. A fost a mea. Dar, sincer, mi-a parut rau, dar in acelasi timp nu mi-a parut rau! Chiar daca sunt alegeri pe care copiii nostri nu le vor intelege niciodata, trebuie sa luam unele decizii pentru ei, fie ca le place sau nu.
Atat de multi parinti, inclusiv eu, se simt ca si cum ar fi niste ratati pentru ca nu-si pot „repara” copiii. Si cred ca asta este o parte a problemei. Copiii nostri nu au nevoie sa fie reparati. Ei au nevoie sa fie indrumati, modelati si ajutati.
- Articol tradus si adaptat dupa un material publicat pe site-ul scarymommy.com.
- Foto: Freepik
Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro
