Dezvaluirile unei mame singure: “Nu am avut luxul de a face fata depresiei”

“Cel mai des ma apuca noaptea, dupa ce fetita mea era in pat. Venea dupa ce computerul meu era inchis, dupa ce munca mea era pusa deoparte si luminile erau stinse.

Atunci valurile sufocante de durere si singuratate loveau cel mai tare, venind spre mine din nou si din nou, amenintand sa ma traga sub apa si sa ma inece in propriile mele lacrimi. M-am mai confruntat cu depresia inainte. Dar, in viata mea de adult, aceasta a fost cu siguranta cea mai necrutatoare criza pe care am experimentat-o.

Bineinteles, stiam de ce eram deprimat. Viata devenise grea, confuza si infricosatoare. Un prieten isi luase viata, iar de acolo totul a luat-o razna.

Toate relatiile mele pareau sa se destrame. Ranile vechi cu familia mea ieseau la suprafata. Cineva despre care credeam ca nu ma va parasi niciodata a disparut pur si simplu. Si toate acestea s-au adunat peste mine ca o greutate pe care nu mai puteam sa o port.

Daca nu ar fi fost fiica mea, care statea pe uscat in fata mea in timp ce valurile amenintau sa ma traga in jos, sincer nu sunt sigura ca as fi supravietuit.

Totusi, a nu supravietui nu era o optiune. Ca mama singura, nu mi-am permis luxul de a ma prabusi. Nu am avut optiunea de a ma rupe.

Am trecut peste depresie pentru fiica mea

Depresia ma lovea cel mai mult noaptea. In timpul zilei, aveam pe cineva care se baza complet pe mine. Nu exista un alt parinte care sa astepte in culise pentru a prelua in timp ce eu imi depaseam durerea. Nu mai era nimeni altcineva care sa se alature daca aveam o zi proasta.

Exista doar aceasta fetita, pe care o iubesc mai mult decat orice sau oricine altcineva din aceasta lume, care conta pe mine sa ma tin pe picioare. Asa ca am facut tot ce am putut. Fiecare zi a fost o lupta. Aveam o energie limitata pentru oricine altcineva. Dar pentru ea, am scos la suprafata fiecare gram de putere pe care o aveam.

Nu cred ca am fost cea mai buna mama in acele luni. Cu siguranta nu am fost mama pe care ea o merita. Dar m-am fortat sa ma ridic din pat zi de zi.  M-am pus pe podea si m-am jucat cu ea. Ne-am dus in aventuri mama-fiica. M-am luptat prin ceata sa apar, din nou si din nou. Am facut toate astea pentru ea. Intr-un fel, cred ca a fi o mama singura m-a salvat de intuneric.

Micuta ei lumina stralucea din ce in ce mai tare in fiecare zi, amintindu-mi de ce era atat de important sa lupt prin durerea pe care o simteam.

In fiecare zi, era o lupta. Sa nu existe niciun dubiu: a fost o lupta.

A existat fortarea mea sa ma intorc la terapia obisnuita, chiar si atunci cand gasirea orelor pentru a face acest lucru parea imposibila. A fost o lupta zilnica cu mine insami pentru a ma urca pe banda de alergare, singurul care ma ajuta intotdeauna sa-mi limpezeasca mintea - chiar si atunci cand tot ce voiam sa fac era sa ma ascund sub asternuturi. A existat sarcina epuizanta de a ajunge la prieteni, de a recunoaste cat de mult am cazut si de a reconstrui incet sistemul de sprijin pe care il demolasem fara sa vreau in ceata mea.

Aceasta este puterea

Au fost pasi marunti, si a fost greu. In foarte multe feluri a fost mai greu pentru ca eram mama.

Timpul pentru autoingrijire parea si mai limitat decat fusese inainte. Dar a existat, de asemenea, acea voce care imi soptea in cap, amintindu-mi ca aceasta fetita pe care sunt atat de binecuvantata sa o numesc a mea se baza pe mine.

Acea voce nu a fost intotdeauna blanda. Au fost momente in care fata mea era imbibata in lacrimi si ma uitam in oglinda doar pentru a auzi acea voce spunand: "Asta nu este putere. Aceasta nu este femeia pe care vrei ca fiica ta sa o vada".

In mod logic, stiam ca acea voce se insela. Stiam ca pana si cele mai bune mame se prabusesc uneori si ca este in regula ca copiii nostri sa ne vada luptand. In inima mea, insa, voiam doar sa fiu mai buna.

Am vrut sa fiu mai buna pentru fiica mea, pentru ca mamele singure nu-si permit luxul de a se rupe. Acea voce din capul meu a fost intotdeauna prompta sa-mi aminteasca cat de profund esuam in rolul meu de fiecare data cand permiteam sa cada acele lacrimi. Ca sa fie clar: am petrecut destul de mult timp in terapie vorbind doar despre acea voce.

Viata este grea. Daca m-ai fi intrebat acum un an, ti-as fi spus ca am inteles totul. Ti-as fi spus ca piesele din viata mea se potrivisera ca piesele unui puzzle si ca totul era la fel de idilic cum mi-as fi putut imagina.

Dar eu nu sunt perfecta. Nu voi fi niciodata. Am trecut prin anxietate si depresie. Ma prabusesc atunci cand lucrurile devin dificile.

Din fericire, am si capacitatea de a ma scoate din aceste capcane. Am mai facut-o si inainte. Stiu ca, daca voi fi tarata din nou la fund, voi iesi din nou la suprafata.

Ma voi trage in sus pentru fiica mea - pentru amandoua. O voi face pentru familia noastra. Sunt o mama singura si nu-mi permit luxul de a ma rupe.”, povesteste Leah Campbell pentru healthline.com.