Exista o frica pe care niciun copil nu ar trebui sa o simta: frica de a fi abandonat, de a ramane singur intr-o lume pe care inca nu o intelege pe deplin. Si totusi, sindromul abandonului este o realitate cu care se confrunta multi copii, nu doar cei parasiti fizic, ci si cei care se simt singuri emotional, chiar daca parintii sunt prezenti in casa.
Aceasta durere tacuta, acest gol care se poate forma in inima unui copil, influenteaza modul in care se va raporta la lume, la el insusi si la iubire pentru tot restul vietii.
De cand poate incepe frica de abandon?
Poate parea incredibil, dar frica de abandon poate aparea inca din primele luni de viata. Un bebelus care plange si nu primeste raspuns constant poate incepe sa simta ca nu este important. La varsta de 1-3 ani, cand copilul incepe sa inteleaga relatiile si separarea, fiecare plecare a mamei poate fi perceputa ca o despartire definitiva.
La 4-6 ani, copiii devin mai constienti de lumea din jur si pot interpreta conflictele sau absentele emotionale ca o forma de respingere. Fiecare „Ma enervezi!”, „Te las aici!” sau „Daca nu taci, plec fara tine!” spus in graba poate sapa adanc in sufletul lor.
Ce poate declansa sindromul abandonului?
Nu este nevoie ca un parinte sa plece pentru totdeauna ca un copil sa simta ca este abandonat.
Iata situatii aparent banale, dar profund marcante pentru un copil:
-
Parintele este mereu ocupat, desi prezent fizic.
-
Divortul sau certurile constante dintre mama si tata.
-
Mersul la gradinita fara o tranzitie blanda.
-
Internarea copilului sau a parintelui in spital.
-
Moartea cuiva drag.
-
Munca in strainatate sau plecari lungi si dese.
Cuvintele dureroase, spuse din oboseala sau nervi, pot crea rani care raman:
„Daca nu ma asculti, te dau la bunica!”
„Ma duc si nu mai vin inapoi!”
„Nu mai pot cu tine, plec!”
„M-ai dezamagit!”
Chiar daca adultii le considera exagerari sau simple amenintari, copilul le ia adesea ca adevar absolut.
Cum se simte copilul care traieste cu frica de abandon?
Pentru copil, aceasta frica nu este doar o emotie, ci un intreg univers trait in taina:
-
Se simte neimportant, neiubit, invizibil.
-
Poate deveni prea cuminte, incercand mereu sa nu deranjeze.
-
Sau, dimpotriva, devine agitat, agresiv sau dependent de atentie.
-
Nu vrea sa doarma singur.
-
Se teme sa fie lasat la gradi, la scoala sau chiar cu alti adulti de incredere.
-
Poate plange din motive aparent banale sau reactiona exagerat la mici plecari.
In spatele tuturor acestor reactii sta o voce mica, dar puternica:
„Ma mai iubesti? Te mai intorci? Sunt in siguranta?”
Ce spun psihologii?
Specialistii in psihologia copilului subliniaza ca relatia de atasament formata in primii ani de viata este fundamentul intregii dezvoltari emotionale.
Cand copilul simte ca parintele lui este prezent, disponibil si predictibil, el creste cu incredere in lume si in sine.
Insa cand aceasta relatie este fragmentata, copilul poate ramane cu o rana emotionala profunda, rana abandonului.
Aceasta rana il poate face, la adolescenta sau la maturitate, sa:
-
Aiba relatii dificile, bazate pe frica sau dependenta.
-
Se simta mereu nedemn de iubire.
-
Fie anxios, nesigur, sau excesiv de perfectionist.
-
Nu aiba incredere in oameni sau in el insusi.
Ce pot face parintii?
Vestea buna este ca vindecarea este posibila, iar preventia este cheia.
Copiii nu au nevoie de parinti perfecti. Au nevoie de parinti constanti, calzi, sinceri si prezenti.
Lucruri simple, dar profunde, care ajuta:
-
Raspunde-i cu blandete cand plange, chiar si a treia oara la rand.
-
Spune-i: „Ma intorc mereu la tine”, chiar si cand pleci doar pana la magazin.
-
Explica, pe intelesul lui, cand esti nevoit sa lipsesti: „Mami merge la serviciu, dar dupa-amiaza venim acasa si ne jucam.”
-
Nu-l ameninta cu plecarea, nici in gluma.
-
Creeaza ritualuri de separare: un pupic special, un salut secret, un obiect de confort.
-
Petrece timp de calitate cu el, chiar si 15 minute in care esti 100% prezent.
-
Arata-i ca esti acolo si cand e furios, si cand greseste. Asta inseamna iubire neconditionata.
Repercusiunile pe termen lung (daca nu intervenim)
Cand rana abandonului nu este recunoscuta si vindecata, copilul o poate purta toata viata.
Devine adultul care:
-
Se teme ca va fi parasit in orice relatie.
-
Nu se simte niciodata suficient de bun.
-
Fuge de intimitate sau o cauta cu disperare.
-
Are stari de anxietate, depresie sau instabilitate emotionala.
Dar adultul care a fost sustinut, validat si ascultat in copilarie... devine un om echilibrat, care se simte in siguranta cu sine si cu ceilalti.
Un copil nu are nevoie sa i se explice dragostea, are nevoie sa o simta.
Sindromul abandonului nu este despre parinti rai, ci despre neintelegeri tacute si rani nevazute. Dar aceste rani pot fi prevenite sau vindecate prin prezenta, cuvinte calde, imbratisari si stabilitate.
Fii tu ancora lui. Fii locul unde se intoarce mereu, fara frica.
Foto: Freepik.com
