Ospatul

Autor: fara autor

Ospatul

- Ce locsor minunat! Exclama comandantul detasamentului francez, dupa ce examinase imprejurimile. Munti, vale, vii. Ce altceva ne mai trebuie pentru odihna?

- Dar de unde merinde? intreba ofiterul insarcinat cu aprovizionarea. Cu ce sa-i hranim pe soldati?

Comandantul il privi cu mirare.

- Nu va recunosc, domnule capitan. Ati uitat oare cum se procura merindele intr-o tara cucerita?

- Am inteles, domnule colonel, surase capitanul, voind sa se retraga.

- O clipa, zise comandantul. Nu uitati sa verificati apa din fantani, ca nu cumva sa fie otravita. Spaniolii astia sunt in stare de orice.

Nu peste mult timp, in preajma asezarii se aprinsera focuri. Schimband cate o gluma, soldatii isi pregateau cina. Unii dintre ei taiau vite cu baionetele, altii frigeau cu sarg pe jaratic halci de carne infipte in varful frigarilor. Deasupra satului plutea un miros puternic, imbietor.

Cina s-a dovedit un adevarat ospat, carnea a prisosit. Dimineata insa nici unul dintre soldati nu s-a mai trezit. Erau morti cu totii.

Napoleon a fost informat despre aceasta intamplare. S-a banuit ca localnicii au otravit apa din fantani.

Infuriat, imparatul a poruncit:

- Cei ce-au otravit apa, s-o bea!

Taranii din sat au fost siliti sa bea apa din fantani. Dar, lucru ciudat, nici unul dintre ei n-a avut nimic de suferit.

Ce anume a pricinuit atunci moartea soldatilor francezi?

Nimeni nu cunoaste mai bine decat pastorul batran izlazurile si luminisurile. In fiece an, ochiul sau incercat descopera locurile unde creste iarba "buna" si unde cea "rea".

Dar daca vacile sunt lasate fara supraveghere, nu mananca oare ele plante otravite?

Covorul verde al pasunii pe care paste cireada este plin de stelute aurii de picioru1-cocosului. Ele apar lesne in cale, dar vacile si oile le ocolesc. Nu se ating de florile lor stralucitoare nici viteii si nici mieii cei blanzi, caci sunt din calea-afara de amare. De-a dreptu! ingrozitoare!

Cat de gingasi sunt lastarii grausoru1ui, vestitor pretimpuriu al primaverii! Zapada nu s-a topit inca pe camp, cand grausoru1 a si inflorit. Frunzele si tulpinele lui sunt suculente, imbietoare. Iar in jur nici o alta iarba verde la care sa tanjeasca, dupa o iarna lunga, animalele. Dar ele parca nici nu baga in seama aceasta planta, pe care o ocolesc. Lastarii si frunzele ei sunt pline de seva, dar seva e otravitoare. E mai bine sa lasi in pace planta asta. Sanatatea e mai de pret.

Prin izlazurile satelor si in paduri cresc destule plante toxice: piciorul-cocosului, ciumafaia, cucuta, dalacul, tulichina sau piperul-lupu/ui, cucuta de apa, pe care nu le atinge nici un animal.

Taranii rusi culegeau de multa vreme din paduri un burete pestrit "muscarita" si, faramitandu-i palarioara, o stropeau cu smantana sau lapte. Era o momeala pentru muste. Ospatul acestora insa nu dura mult: ciuperca isi confirma pe data numele si renumele. Rafuiala cu insecte sacaitoare nu reprezinta insa principala "calitate" a buretului pestrit. Niciodata mustele n-au insemnat pentru el un dusman. In schimb, viermii, melcii, limacii, care rod ciupercile, prezinta o adevarata primejdie. Pentru a se apara de ei, muscarisa a produs cumplita otrava numita muscarina.

Plantele otravitoare nu sunt, desigur, periculoase in aceeasi masura pentru toti consumatorii. Stirigoaia, de exemplu, e ocolita de orice animal domestic, crescand inalta si fara griji prin fanetele roase pana la ultimul fir de iarba. Oile mananca cu placere calcea-calului, in vreme ce vacile si caii sunt cu ochii in patru in fata galbenului frapant al florilor ei, aidoma oamenilor in fata semnului de avertisment afisat pe stalpul de inalta tensiune: "Nu va apropiati! Pericol de moarte!"

In parcurile de pe litoralul Marii Negre din Rusia creste tufisul vesnic verde de leandru. Leandrul e cultivat, de asemenea, in ghivece, ca planta de casa. E pretuit nu numai datorita florilor lui frumos mirositoare, dar si pentru faptul ca in camera in care e asezat aproape ca nu mai exista muste. Chiar daca mai nimereste vreo musca, ea nu va avea viata lunga: asezata pe o frunza sau floare, isi gaseste moartea.

Aceeasi soarta il paste si pe iedul naiv si imprudent care mananca frunza de leandru. In schimb, animalele mature fac rareori aceasta greseala. Ele o recunosc dupa miros, dupa culoarea florilor si dupa alte indicii.

Oamenii savarsesc adesea aceasta eroare si, savarsind-o, platesc scump ca in cazul acelui detasament din armata franceza care a invadat Spania la inceputul secolului trecut. Printre soldati nu s-a gasit nici unul care sa cunoasca proprietatile perfide ale acestui arbust... Utilizand ca frigari crengile de leandru, sobdatii au pus pe ele halcile de carne. Sucul otravitor a patruns carnea si inevitabilul s-a produs.

S-ar putea sa-ti placa si:

Ti-a placut? Spune-ti parerea!

Articole recomandate

Modifică Setările