Fat-Frumos cel ratacit

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii în coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, înfratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca în slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata o pareche de oameni, muncitori, de! cum da Dumnezeu. Toata nadejdea lor era într-o iapa cu care se hraneau. si ar fi voit si ei sa aiba un copilas, dar fu peste poate. Cercetara în dreapta si în stanga, ca sa afle niscaiva leacuri care sa le desfaca facutul starpiciunei lor, dara, asi! parca întalnea tot surzi si muti. Nimeni nu stia sa-i învete ceva.
 Mai umblara ei ce umblara si, la urma urmelor, aflara despre un vrajitor mester carele închega si apele. Crestinul se duse si la dansul, îi spuse pasul lui si îi ceru leacuri. Vrajitorul n-astepta multa ruga si, dupa ce se învoira, îi dete un mar.
 – Din acest mar, zise el, sa manance numai sotia dumitale. Dara baga de seama sa n-apuce din el nici o faptura cu viata de pe lumea asta.
 – Cat despre aia, n-ai grija, raspunse omul. Lasa pe mine; nu mi-ai dat mie în mana marul? Acum sa fii odihnit.
 Luand marul, omul nu se mai gandea dara decat la bucuria ce o sa simta el si nevasta cand s-or vedea împresurati de copii. si cu gandurile astea ajunse acasa si dete marul neveste-sei, ca sa-l manance, fara sa-i mai spuie altceva.
 Ea priimi marul cu bucurie. si dupa ce pleca barbatul în trebile sale, se aseza pe pragul usei, curati marul si-l manca. Iepsoara iesise si ea din grajd, si veni la stapana-sa, ca era învatata la traista cu graunte. Negasind nimic de rontait, lua si ea cojile de mar, pe care le lepadase stapana-sa si le manca cu multa pofta, ca pe niste trufandale.
 Nu trecu mult si atat stapana, cat si iepsoara se simtira a fi luat în pantece. si dupa noua luni femeia nascu un copilas de dragulet; iar iepsuna un manzulet gingas.
 Îndoita fu bucuria omului cand se vazu si cu copil, si cu manz. si fiindca acesta se nascuse odata cu fiul sau, hotarî ca nimeni sa nu încalece pe dansul, fara numai fiu-sau, cand s-o face mare.
 Botezara copilul si îngrijira de dansul, ma rog, ca unul la parinti. Copilul crescu si se facu mare. Cand era d-un an, parca era de cinci; iara cand fu de cinci, parca era de cincisprezece, si de ce crestea, d-aia se facea mai frumos si mai dragalas.
 Daramite de învatat? Învata ca nealtii pe lumea asta alba. N-apuca sa auza de la dascal ceva, ca el învata mai din adanc decat dascalul. si astfel ajunsese de poveste. Unii zicea ca stia carte pana în glezne, altii zicea ca pana în genunchi, iara altii, pana în brau. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-as fi spus ca stia carte pana în gat. Dara fiindca nimeni nu m-a întrebat, iaca tac si eu din gura ca un peste, si nu mai zic nimanui nici pis!
 Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine dracosului de copilas, ca numai încaleca pe manzul lui, si mi ti-i dete calcaie; iara manzul, carele si dansul crescuse de se facuse un carlanas zburdalnic de n-avea astampar, o rupse d-a fuga cu baiat cu tot, si dusi au fost pana în ziua de astazi.
 Cand prinsera de veste parintii ca baiatul nu e, cauta-l în sus, cauta-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stanga, de loc! Mai cercetara pe ici, mai cercetara pe dincoaci, asi! nici pomeneala nu era de el! Tocmai tarziu hei! aflara de la niste drumeti ca au vazut un baietandru calare pe deselate pe un calusel, care se ducea ca vantul. Ei ziceau ca n-apucara sa se uite dupa dansul, ca de cand se apucase sa le spuie, si pieri din ochii lor ca o naluca, ca si cand n-ar mai fi fost.
 Îl plansera parintii pana cand se istovira si dansii, si ochii din lacrami nu si-i mai uscara; dara în desert, ca fiul lor nu se mai întoarse.
 Pasamite ei, daca s-au lasat zburdalniciei lor si s-au vazut la camp, nu s-au mai gandit în urma, ci au întins la drum zbenguindu-se si încurcandu-se, pana ce, cand bagara de seama, ajunsese pe niste taramuri necunoscute.
 Aci statura sa se mai odihneasca. si, voind sa se întoarca, ei se ratacisera. Nu mai stiau nici pe unde venisera, nici pe unde sa se întoarca. Atunci baiatul începu sa planga si sa doreasca de parinti.
 Mai cu seama cand s-a vazut singur, singurel, el care nu era iesit din casa parintilor, începu sa-l ia niste racori de nu stia ce va sa zica asta.
 Calul, daca vazu asa, începu sa-l îmbuneze, ba ca o sa faca cutare lucru, ba ca cealalta. Pana una alta, îsi catara un culcus unde sa maie peste noapte. Se odihnira si dormira sub acoperamantul cerului.
 A doua zi, nici tu masa, nici tu casa, baiatul începu iarasi sa planga si sa voiasca sa se întoarca la parinti. Catara sa-si gaseasca urmele pe unde venisera; dar nu gasira nici piculet de urma. Daca vazu si vazu, calul zise:
 – Stapane, am facut o greseala care nu se mai poate întoarce. Da-mi voie sa ma duc sa caut vreun mijloc ca sa ne capatuim.
 – Asta nu se poate, odata cu capul, raspunse baiatul. Dupa ce am ajuns pe aste taramuri neumblate, prin pustietati fara locuitori, sa ma lasi si tu? Singur nu pot sta, uite, nici olecuta.
 – Încinge-te cu fraul meu, si, cand ve vedea vro nevoie, scutura-l si într-o clipa sunt la tine. Eu ma duc sa caut pe unde sa iesim la lume, si cum sa ne chivernisim.
 Calul, vedeti d-voastra, era nazdravan.
 Cu mare anevointa se dezlipi calul de stapanul sau.
 Umbla ce umbla si se întoarse numaidecat. El vanturase vazduhul si cutreierase pamantul pana nu apucase sa i se urasca baiatului; si întorcandu-se spuse baiatului ca i-a gasit un loc unde sa se bage argat. Îl si învata ce sa faca si cum sa dreaga ca sa argateasca cu folos.
 Încaleca baiatul calul, cand auzi ca are sa-si gaseasca unde sa se capatuiasca, si porni ca vantul, precum si venise.
 Ajungand la niste zane, facu precum îl învatase calul.
 Cele trei zane, caci trei erau ele, se cam codeau sa-l primeasca; iara daca starui, se ruga si se fagadui ca o sa fie harnic si credincios, ele îl priimira.
 Asezandu-se el acolo la zane, baiatul se puse cu toata inima pe munca si, cand era ceva de facut mai greu sau mai anevoios, îsi chema calul si îi da ajutor.
 Calul, carele nu stiu de unde aflase tainele zanelor, vezi ca nu era el de florile marului nazdravan, spuse baiatului sa fie cu mare bagare de seama ca în baia zanelor, într-un timp hotarat, are sa curga aur, si atunci sa apuce el înaintea zanelor sa se scalde. Îi mai spuse sa ocheasca prin politile cu haine ale zanelor, cand îl va pune sa deretece, niste nuci pe care le avea zanele si le îngrijaa ca pe ochii lor din cap.
 Baiatul facu întocmai precum îl învatase calul.
 Într-o zi cand zanele se dusese la vanatoare, fara grija, baiatul auzi în baia zanelor un susur de apa mai rasunator decat alta data. Temandu-se, el chema calul, care veni într-o clipeala de ochi. El, cum vazu cele ce se petrec în baie, puse pe baiat de se dezbraca îndata si îl împinse în baie de se îmbaie. Cand iesi d-acolo, ce sa vedeti d-voastra, cinstiti boieri? Parul i se facuse cu totul de aur, si-i crescuse de batea pulpele, încat nu te îndurai sa-ti iei ochii de la el.
 si luand si nucile, pe cari le ochise el, încaleca si pe ici ti-e drumul!
 Cum pasi pragul portii începu casele a tipa de ar fi desteptat si pe morti din groapa. Auzind zanele tipatul se întoarsera acasa numai cat ai zice mei. Ele vazura ca lipseste argatul de acasa, spalacitura ce mai ramasese în baia unde se îmbaiase argatul si nucile ce lipseau; nu mai zabovira, ci se luara dupa dansul. Cat p-aci sa puie zanele mana pe ei. si fugi, zanele dupa dansii; ei fugi! zanele dupa dansii. Daca vazu si vazu calul primejdia, întinse pasul la drum si începu a zbura ca gandul, pana ce, tocmai cand era zanele sa-i prinza, ei trecura de pe taramul lor si se oprira.
 Puterea zanelor pana aci era. Iara daca vazura ele ca le trecu otarele, începura cu binele a se ruga de el ca sa-si taie parul sa li-l dea lor; dara baiatul le facea cu baz! Ele se rugara ca barim nucile cu haine sa le dea. Baiatul le arata coltucul. Atunci zanele se rugara ca încailea sa le arate parul, sa se bucure si ele de vederea lui. Atunci baiatul îsi rasfira parul, încaleca si zbura cu bidiviul lui.
 Zanele se uitara cu jind la dansul si nemaiavand ce face, se întoarsera acasa si vorbira între ele ca sa nu mai bage argat strein la curtea lor, cat or trai ele.
 Dupa ce ajunse pe mosia unui împarat mare, calul învata pe baiat ce sa faca. El asculta si se duse de se baga argat la gradinarul împaratului. Pana a nu se învoi cu gradinarul, el îsi puse o basica de vaca în cap, în care îsi ascunse parul cel de aur.
 Gradinarul îl învata cum sa faca brazde, sa semene flori, sa le rasadeasca si sa le îngrijaasca. si îl luase la ochi, caci era spirt, stii, colea, cum trebuie omului, mana dreapta, nu altceva. Totusi slugile din curtea împarateasca îl numira cheles. si, cheles în sus, cheles în jos, pana ce îi ramase numele Cheles.
 Gradinarul împaratesc îmbatranise la curtea împaratului. El era om destoinic, cu frica lui Dumnezeu si cinstit. Slujba lui de capetenie era sa duca în toata dimineata cate un manunchi de flori la cele trei fete care le avea împaratul.
 Îmbolnavindu-se gradinarul într-una din zile, chema pe argatul sau si îi spuse sa aleaga din florile cele mai frumoase atatea cate sa-i ajunga a face trei legaturi de flori si sa le duca fetelor împaratului.
 Chelesul se duse de culese flori si facu trei legaturi, una mai mare, alta mijlocie si alta mai mica. Pe cea mai mare, care era alcatuita din flori ce începuse a se trece si abia mai mirosinde, o dete fetei împaratului cea mai mare. Legatura mijlocie cu flori ce erau tocmai în floare o dete fetei cele mijlocii; iara legatura cea mai mica ce avea flori numai boboace, cari acum se deschideau, o dete fetei celei mici. Cum dete florile, o tuli d-a fuga, si se apuca de lucru prin gradina.
 Fetele se mirara de aceasta, si cu toatele se dusera la împaratul si-i aratara florile. Împaratul chema pe gradinar sa-i spuie ce noima sa aiba florile ce trimisese fetelor sale.
 Gradinarul se sperie cand auzi ca asa bolnav este chemat la împaratul.
 Iara daca se duse, cu inima tremuranda, si auzi de la împaratul siretenia cu florile, el se dezvinovati si spuse ca, bolnav fiind în acea zi, trimisese pe argat sa duca florile.
 Chemand si pe Cheles, el, daca veni, se apropie cu sfiala si raspunse:
 – Sa traiti, luminate împarate, întru multi ani! Cand am cules florile si am facut acele manunchiuri, n-am avut nici un gand rau, martor mi-e Dumnezeu! ci am dat fiecareia din domnite flori ce le arata care cum este.
 – si cum ai cutezat, tu, un cheles ca tine, sa faci una ca asta?
 – Atata m-a taiat capul si m-a dus mintea, luminate împarate, atata am facut. Maria ta judeca si fa ce e cu dreptul.
 Împaratul ramase pe ganduri. El, desi s-a întristat, dara mai mult s-a bucurat ca îi aduse aminte ceea ce trebuia sa faca el ca un parinte.
 Apoi trimise o punga cu bani argatului. Acesta se duse si-i dete gradinarului, sub cuvant ca el nu stie ce sa faca cu ei, ca unul ce are de toate de al stapanu-sau.
 Nu trecu mult si, viind o sarbatoare, împaratul cu toti curtenii si batranii împaratiei merse la biserica. Între batranii si credincerii curtii era si gradinarul. Numai fata cea mica ramase acasa.
 Argatul, vazandu-se singur, descinse fraul de pe langa sine, scoase dintr-o nuca niste haine de arama, din cele luate de la zane, se gati bine, intra în gradina, suna fraul si veni calul înselat, dar neînfranat si, punandu-i fraul în cap, argatul încaleca si prinse a-si încurca calul prin gradina. Fereastra fetei de împarat celei mici da în gradina si ea vazu tot ce se petrecu.
 Dupa ce strica gradina, argatul se duse ca fulgerul la biserica, dete calul în mana unui om ce sta afara, ca sa i-l tie, si el intra în biserica. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stanga si iesi afara.
 Toti cei din biserica se mirara de dansul. Pana si împaratul zicea ca nici el nu mai vazuse asa voinic frumos.
 Argatul de la gradinarie, cum iesi din biserica, încaleca si într-un suflet ajunse la gradina împarateasca si descaleca si porunci calului sa faca la loc tot ceea ce stricase. Calul se puse si numaidecat îndrepta gradina si o facu si mai frumoasa de cum fusese.
 Fata împaratului cea mica vedea de la fereastra si tacea. Cand se întoarse de la biserica, surorile cele mai mari zise celei mai mici:
 – Ce rau ai facut de n-ai venit si tu la biserica, ca a venit un tanar îmbracat asa si asa, a facut asa si asa, si numaidecat a plecat, de au ramas toti cu ochii dupa el.
 Fata cea mica asculta si tacea.
 Dara gradinarul, cand intra în gradina, statu în loc si se mira. Apoi îsi închipui el ca poate d-aia i se pare gradina mai frumoasa, unde nu intrase de mult într-însa.
 Peste catva timp veni iarasi o sarbatoare si împaratul se duse la biserica iarasi cu toata curtea lui. De asta data fata cea mica se facu bolnava într-adins, ramase acasa si se puse la fereastra.
 Argatul de al gradinarie scoase de asta data niste haine de argint, scutura fraul si încaleca pe cal, carele venise cat ai clipi. si iarasi încurcandu-l prin gradina, o strica si mai rau decat întaia oara si iarasi merse la biserica, facu ca si de-lalt rand si se întoarse acasa, porunci calului sa dreaga gradina, carele o facu înca o data mai frumoasa decat era.
 Fata împaratului cea mica privea de la fereastra si tacea. Îi spusera surorile, îi spuse muma-sa, îi spuse tata-sau de tanarul cel mandru ce venise la biserica si despre care nimeni nu stia de unde era.
 Ea asculta si tacea.
 Mai trecu ce trecu si iarasi, într-o sarbatoare mare, împaratul merse la biserica cu toti sfetnicii sai si cu toti curtenii tineri si batrani. si de asta data fata cea mica a împaratului se prefacu ca este bolnava si ramase acasa. Între curtenii împaratului cari mersera la biserica era si gradinarul, fiind batran, credincios si vechi slujbas al împaratului.
 Argatul cel cheles daca se vazu singur, scutura fraul si-si chema calul. De asta data scoase din gaoacea de nuca randul de haine cel de aur, se gati frumos, înfrana calul ce venise numai înselat, îsi lasa parul de aur pe spate, încaleca, îsi încurca calul prin gradina, pe care o strica de tot, si apoi se duse ca si de-lalt rand la biserica, merse la mir, se ploconi în dreapta si în stanga si iesi.
 Întorcandu-se acasa, porunci calului de facu gradina de trei ori mai frumoasa decat era.
 Fata împaratului îl vazu si cand iesi, si cand se întoarse, si ceea ce facu, dara tacea.
 Cand se întoarsera de la biserica, împaratul si toti cu totul spusera fetei celei mici a împaratului minunea ce vazusera.
 – Daca n-ai fost si tu la biserica, îi zisera, sa fi vazut cum a veni acel Fat-Frumos strein, cu parul de aur, ce mandru era cand s-a aplecat în dreapta si în stanga la toti cei din biserica si cum a iesit apoi, fara sa bage pe nimeni în seama.
 Fata împaratului se facea ca asculta, dara tacea într-însa si radea înfundat. Vezi ca stia ea ce stia.
 Gradinarul, daca se întoarse de la biserica si vazu frumusetea aia de gradina ce facuse calul argatului, se tot freca la ochi si nu-i venea de loc sa creaza. Asta sa fie gradina, ori ba? si credea ca a ratacit prin alta gradina. Nu o mai cunostea. si, vazand pe argat, îl întreba despre acea schimbare; iar argatul îsi cerea iertaciune, spuind ca el a facut ceea ce învatase de la stapanu-sau.
 Daramite cand vazu împaratul? Scoase si dete o punga de bani gradinarului, pentru ca-i facuse o gradina, de nu se mai gasea ca asta la nici un împarat.
 si mai trecand ce mai trecu, împaratul îsi aduse aminte de cele trei manunchiuri de flori. Atunci se vorbi cu împarateasa cum sa faca sa-si dea fetele la casele lor.
 Cum se afla de aceasta hotarare împarateasca, începu a veni petitori de pe la fel de fel de împarati. Fetele, adeca cea mare si cea mijlocie, îsi alesera cate un fecior de împarat si se dusera dupa barbatii lor.
 Fata însa cea mica nu voia sa se marite cu nici un chip. Ba sa-i dea pe feciorul cutarui împarat, ba pe al cutarui; asi! ea zicea ca nu-i place nici unul. Ce sa faca bietul împarat? Se sfatui cu boierii si gasira cu cale sa stea fata într-un pridvor, cu un mar de aur în mana, sa treaca toti fiii de împarati si de boieri pe dinaintea ei, si, pe care îl va placea, sa-l loveasca cu marul.
 Asa si facura.
 Trecura fiii de împarati carii venisera în petit, dara ca sa loveasca pe vreunul ba.
 Trecura si fiii de boieri mari ai împaratiei, dara ca sa loveasca pe vreunul, nici gand n-avu.
 În cele mai de pe urma trecura toti tinerii buni si rai din împaratie, si din boiernasi si din prostime, si nici nu nu se uita la dansii fata ce sta cu marul în mana. Trecand si argatul de la gradinarie, din întamplare, pe acolo, fata îl lovi cu marul drept în cap.
 Fiii de împarati si de boieri ramasera ca batuti de Dumnezeu, cand vazura una ca aceasta.
 Împaratul zise ca trebuie sa fie o greseala, si pofti pe fiii de împarati si de boieri sa mai treaca o data.
 Trecura toti cu totul, si nu lovi pe nimeni; zise si chelesului sa treaca, si de asta data tot pe el îl lovi.
 Împaratul nu se putea învoi ca sa ia fie-sa de barbat un asa om prost si pofti pe toata adunarea sa mai treaca o data, caci, negresit, trebuie sa fie o greseala a fetei.
 Trecura si a treia oara, si tot pe argatul cel cheles îl lovi cu marul fata împaratului.
 Atunci împaratul, neavand încotro, dete de barbat fie-sei pe argat, dara îi si oropsi, gonindu-i de la casa lui.
 Ei se dusera de la fata împaratului, care îi oropsise, cu lacramile în ochi si cu inima smerita, si-si alesera loc de trai un bordei în care tinuse împaratul niste bivoli. Apoi aducandu-si aminte fata împaratului de ceea ce facuse în gradina, îl îndemna sa-si cheme calul.
 Argatul, ginerele împaratului, facu precum îi zisese sotia, chema calul si-i porunci sa-i faca niste palaturi sub pamant, fara seaman pe lume. Calul nu întarzie si le facu niste palaturi înfricosate. Nu se gasea la împaratul în casa ce se gasea în palaturile lor. si bogatii, si scumpeturi, si tot ce ai poftit se gasea la dansii.
 si mai trecand catanica vreme la mijloc, se pomeni împaratul cu veste de la un alt împarat sa iasa la razboi. Împaratul chema în ajutor pe ginerii sai, feciorii de împarati, carii si venira si se laudau cu ispravile ce au sa faca.
 Cand veni vremea a merge la razboi, iata ca se înfatise la împaratul si argatul, ginere al sau, si ceru sa-l ia si pe dansul la razboi, ca poate va taia si el vrun vrajmas.
 Împaratul si ginerii cei mari îl înfruntara, zicand sa-i lase în pace, sa nu-i mai poarte si lui grija p-acolo. El starui si împaratul se îndupleca si porunci sa-i dea si lui o martoaga de cal si o rugina de palos.
 Argatul încaleca voios si porni înaintea ostilor. Cand ajunse la o lacoviste pe unde trebuia sa treaca, el înnomoli calul si începu sa-l bata ca sa iasa de acolo, dara în desert. Ajungandu-l împaratul cu ginerii cei mari si cu toata oastea, trecu pe langa dansul clatinand din cap, iara ostasii îsi dedeau coate si radeau.
 Dupa ce trecura si se departara de nu se mai vazura, argatul scutura fraul, si iata ca îndata si-i sosi calul. Îi spuse ce avea de gand sa faca si ceru povata. Calul îl învata ce sa faca, cand va fi dinaintea vrajmasului. Dupa ce lua în cap ce-l învata calul, încaleca si porni si el.
 Ajungand la razboi si vazand pe ai sai încaierati cu vrajmasii, tocmai cand acestia erau sa dovedeasca pe socru-sau si pe cumnatii sai, unde mi se ridica de trei stanjeni pe deasupra ostilor si zbura drept la împaratul socru-sau, îi taie degetul cu inelul si-l lua cu sine. Apoi se lasa asupra vrajmasului si taia în carne vie cu nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic cand trage cu coasa nemiluit.
 Iar cand îl întetea vrajmasul, calul se urca ca fulgerul în sus si se tinea bine de coama lui. Apoi cand se lasa în jos, taia cum stia el în legea lui sa taie. Asa, vezi, îl învatase calul.
 De trei ori se urcase în sus, cand navalise vrajmasul asupra lui, si de trei ori se lasase ca un vartej asupra oastei vrajmasesti. La fiecare data cadeau d-a stanga si d-a dreapta lui cu gramada si facea uliti, uliti pe unde mergea. în mai putin ca de cand ma apucai sa va povestesc, mormane de morti se vedea pe unde trecuse el.
 Asa spaima grozava baga el în inimile vrajmasului, încat prinse a fugi, iar el a-i goni si a-i taia ca pe niste vite.
 Împaratul socru ramase înmarmurit cand vazu atata vrednicie. Dupa fuga vrajmasului, el statu locului si multumi lui Dumnezeu ca le-a trimes pe îngerul sau de i-a scapat din mana dusmanului, care vrea sa-i piarza, si mai multe nu.
 Argatul, ginerele împaratului, dupa ce-l mantui, se întoarse înaintea lui, dete drumul calului sau, încaleca iara pe martoaga ce-i dase împaratul si se chinuia a iesi din nomol.
 Împaratul se întorcea cu voie buna de la oaste si dand peste dansul înnomolit înca în noroi, porunci la vro doi ostasi de-l scoase d-acolo.
 si ajungand acasa, ginerele împaratului cel cheles spuse neveste-sei ce facu. Ea se bucura din toata inima.
 Toata oastea vorbea de îngerul Domnului care le daduse atata ajutor si-l semuia cu strainul care venise la biserica. Însusi împaratul banuia aceasta, si ar fi dorit ca sa-l mai întalneasca o data, sa-i multumeasca. Dara ia-l de unde nu e.
 Mai trecand ce mai trecu, împaratul ajunse de orbi. Toti vracii se adunara si-i dadura leacuri, dara nici unele din buruienele lor nu-i dara înde bine. Vrajitoarele pusera apa la stele si-i adusera si-i descantara, tot însa ce punea la ochi mai rau îi facea, dara mai bine de loc. În cele din urma un cititor de stele si vraci mare fu adus cu multa cheltuiala din tari streine, si acesta spuse ca pana cand împaratul nu va avea lapte de pasare de peste apa Iordanului cu care sa se unga la ochi, nu-i va veni vazul.
 Atunci puse împaratul oameni sa strige prin toata împaratia ca cine se va gasi sa aduca lapte de pasare de peste apa Iordanului, acela si stie cu buna încredintare ca va dobandi cal împaratesc si jumatate împaratia. Dara strigara de surda, caci nu se gasi nimeni carele sa se însarcineze cu aceasta slujba.
 Ginerii împaratului cei mari, daca vazura asa, se legara ca ei vor aduce laptele trebuincios si încalecara pe cai buni împaratesti, luara cu dansii slujitori si bani. Umblara ei, catara si nu putura afla ce catau. În cele din urma dete peste un înselator, carele le dete lapte ca tot laptele si le luara o multime de bani. Ei se întoarse cu bucurie la casa socrului lor.
 În aceeasi vreme si ginerele împaratului, argatul, pleca dupa lapte de pasere. El scutura fraul si îndata si veni bidiviul lui. Îi spuse ce voia, si calul îi raspunse:
 – Ce e mai lesne, stapane; caci acolo locuiesc si eu.
 Încaleca si porni. Dupa ce ajunse, lua lapte de pasere de peste raul Iordanului si în cateva zile se întoarse acasa, cam tot odata cu cumnatii sai.
 Acestia mersera la împaratul, îi adusera lapte de al lor, cu care dete pe la ochi împaratul si ramase ca întai, orb ca toti orbii. Nu-i folosi nimic. Merse si argatul si-i aduse si el lapte, dara adevarat lapte de pasere de peste raul Iordanului. Împaratul nu prea voia sa dea pe la ochi. Dupa staruinta împaratesei si a sfetnicilor, se îndupleca si se unse. Cum puse la ochi lapte de acesta, baga de seama ca vede ca prin sita. Mai dete o data, vazu ca prin ciur; cand se unse si a treia oara, vazu luminat ca toti oamenii.
 Împaratul ierta pe argat de fapta lui de mai-nainte. Ginerele sau cel mic, daca vazu asa, ruga si el pe împaratul sa vie sa le vaza locuinta. Împaratul se îndupleca si merse. Cand ajunse acolo, ce sa-i vaza ochii? Ce nu era în palaturile lui era în locuinta ginerelui sau cel mai mic.
 Vazand mirarea de care era cuprins împaratul, ginerele sau cel mai mic se încumeta si zise:
 – Eu sunt, marite împarate, cel ce am venit de trei ori în biserica.
 Împaratul arunca tinta ochii la el.
 – Eu sunt cel ce ti-am facut gradina cea frumoasa.
 Împaratul parca nu-i venea sa creaza spuselor lui.
 – Eu sunt, mai zise, cel ce v-am scapat în razboi din mana nelegiuitilor ce se sculasera sa te rapuie.
 Împaratul ramase stalpit de mirare. Apoi, mai viindu-si în fire, îi zise:
 – Cum poti dovedi zisele tale?
 Atunci ginerele sau cel mic iesi afara, scutura fraul, scoase hainele de aur din gaoacea de nuca unde le pastra, se gati frumos, îsi lasa parul pe spate, încaleca pe cal si, aratand împaratului degetul cu inelul, zise:
 – Iata, marite împarate, dovezile ziselor mele.
 Si începu a încurca calul prin curtea împaratului. Parul sau cel de aur si hainele cu care era îmbracat stralucea ca soarele.
 Împaratul, uitandu-se la dansul, tot punea mana la ochi, facandu-si umbra. Vezi ca se temea sa nu orbeasca înca o data.
 El lauda pe fie-sa pentru ca-si alesese un asemenea barbat.
 – Si ai fi putut oare crede d-ta, tata, raspunse fata cea mica, ca as fi putut sa-mi aleg de barbat pe unul care sa faca tatalui meu, împarat, rusine în lume?
 Atunci împaratul, si batran fiind, se coborî din scaunul împaratiei, pe care se urca ginerele sau cel mic. si împaratira în pace si în liniste pana ce traira.


Iara eu încalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.