Trebuie sa imi readuc aminte in mod constant ca am noroc, pentru ca in ultime vreme ma simt tot timpul epuizata. Poate ca este din cauza gripei de care se pare ca nu reusesc sa mai scap, sau poate ca sunt obosita pentru ca copiii mei sunt la varsta la care au nevoie de atentia mea in fiecare secunda atunci cand sunt cu ei acasa.
Nu ma intelege gresit, ii iubesc la infinit, dar asta nu inseamna ca imi place ca nu am mai stat la baie fara intreruperi de mai bine de cinci ani.
In ultima vreme, am impresia ca imediat ce ajung acasa de la serviciu, ma aflu intr-o cursa contra cronometru. Dureaza o vesnicie sa pregatesc cina, sa curat inevitabilul suc de pe canapea si eventual sa imi pregatesc propria portie de mancare inainte ca restul familiei mele sa termine de mancat. Uneori sunt in picioare prin bucatarie atat de mult incat mi se pare ca nici nu mai merita sa ma asez la masa.
Uneori am impresia ca daca nu sunt la serviciu, facand lucruri pe care trebuie sa le fac pentru sefii sau colegii mei, atunci sunt acasa, facand lucruri pe care trebuie sa le fac pentru sotul si copiii mei. Si cand simt asta, imi dau seama ca imi este dor de prietenele mele. Mult.
Imi este dor sa facem planuri pe ultima suta de metri. Imi este dor sa vorbesc cu ele fara sa fiu intrerupta de intrebari cum ar fi "unde se duce luna in timpul zilei?", sau "de ce au iepurasii urechi mari?" "dar eu de ce nu am urechi de iepuras?"
Imi este dor de felul in care ma simt atunci cand petrec timp cu prietenele mele, departe de casa sau de serviciu, unde toata lumea are nevoie de mine.
Exista un anumit grad de libertate in a petrece timp cu prietenele mele care ma stiu de dinainte de a deveni mama. Cand sunt cu ele ma simt ca un adult care poate sa vorbeasca despre arta, despre carti, despre ce se intampla in lume, fara sa imi fac griji ca voi rata antrenamentul fiului meu, sau ora de inot a fiicei mele, sau ca trebuie neaparat sa fac curat in toata casa, lucruri la care cealalta persoana adulta din interiorul meu se gandeste non stop.
Exista o libertate in a fi cu oameni care ma plac pe mine mai mult decat au nevoie de mine.
Am stiut de la inceput ca maternitatea va fi o provocare atunci cand vine vorba de echilibrul dintre a fi mama si a fi cine eram inainte de a fi mama, dar cumva, am crezut ca voi fi capabila sa balansez cele doua aspecte mai bine decat o fac acum. Stiam ca imi voi vedea prietenele mai rar, dar ca totusi ne vom mai intalni din cand in cand si ca daca nu ne vom vedea va fi pentru ca voi fi ocupata sa petrec timp minunant alaturi de micutii mei.
Dar in realitate, 90% din viata mea de acum consta in spalat de vase, de rufe si sters de bauturi varsate peste tot prin casa. Sigur, nu sunt sarcini greu de indeplinit, insa o zi intreaga petrecuta facand numai asta, urmata de o alta zi identica, nu este ceva usor.
Genul acesta de zile vin si trec incet si repede in acelasi timp, pana cand intr-o zi realizez ca nu imi mai aduc aminte de cand nu am mai vorbit cu prietenele mele cele mai apropiate. Ele sunt persoanele mele. Singurele care ma inteleg pe mine cu adevarat. A trecut o saptamana? O luna?
Imi este dor de ele. Mi s-a facut dor de ele acum ceva vreme, dar am avut un program mult prea incarcat ca sa pot face ceva in aceasta privinta.
Majoritatea celor pe care ii vad zilele astea sunt persoane care fac parte din familie, oameni cu care lucrez si raritatile – cele cu care pot vorbi cand ne intalnim la sala, sau mamica al carui pusti este in aceiasi echipa cu fiul meu. Sunt persoane minunante. Dar sunt genul de prietene 2 in 1, pe care nu le-as alege neaparat sa imi fie prietene daca nu am avea acel ceva in comun.
Incerc sa imi vad prietenele, nu ma izolez complet. Le trimit mesaje si le sun de fiecare data cand am timp, dar de cele mai multe ori nici ele nu imi pot raspunde imediat si uite asa tot amanam.
Imi este dor de intalnirile noastre saptamanale, imi este dor sa ne disecam fiecare moment din viata si sa impartim firul de par in patru la un pahar de vin.
Imi este dor sa impartasim grijile si frustrarile una cu cealalta si sa initiam conversatii in care la inceput poate plangem, dar intotdeauna sfarsim prin a rade cu pofta.
Imi este dor sa pot sa imi vad prietenele cand am nevoie sa le vad, nu numai cand reusim sa incadram o intalnire in agendele noastre incarcate.
Incerc sa nu fiu prea trista din acest motiv pentru ca stiu ca fac ce este mai bine pentru mine si familia mea si stiu ca nu va fi intotdeauna atat de dificil sa gasim timp sa ne vedem.
Ma bucur insa sa stiu in adancul sufletului ca vom fi intotdeauna alaturi una de cealalta cand va fi nevoie, insa ca nu este nevoie sa ne acordam atentie absoluta pentru a dovedi acest lucru. Sincer, aceasta este genul de prietene de care am nevoie in acest moment al vietii mele.
Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro
