Cand mama mea avea 44 de ani, a suferit un accident care a lasat-o imobilizata. Am ramas doar noi doua si, desi aveam doar 13 ani, am devenit ingrijitoarea ei. Acum, ca adult cu proprii mei copii, pot sa inteleg cum trebuie sa se fi simtit mama mea.
Cand aveam 13 ani, mama mea a suferit un accident teribil la locul de munca. Era profesoara de educatie fizica la o scoala primara iar la un moment dat, a observat un elev care facea o miscare gresita cand piciorul acestuia s-a dus in lateral si a lovit-o in gat. Medicii de la urgente au crezut, initial, ca are o contuzie si ca probabil isi va reveni. Dar nu s-a intamplat asa.
A fost greu pentru ea, o mama de 44 de ani, singura, divortata si cu serviciu. Economisea tot ceea ce castiga, cu exceptia banilor pe care ii cheltuia pentru lucrurile de baza. Nu aveam nicio ruda in apropiere care sa ne ajute, asa ca am ramas doar noi doua. Inainte de accident, credeam ca mama mea era invincibila. Ma inselasem.
A trecut de la a lucra cu norma intreaga la a fi inapta de munca. Nu putea sa lucreze, nu putea sa conduca. Se baza pe mine pentru orice. Nu putea sa ma mai duca la activitatile mele extrascolare, la gimnastica, sa ma ajute la teme sau sa pregateasca masa. Am devenit eu ingrijitoarea ei.
In timp ce eu eram la scoala, ea dormea cateva ore pe zi. Avea dureri de cap debilitante, ameteli cronice si sensibilitate la lumina. De asemenea, nu putea sa-si pastreze echilibrul fara baston. Ma simteam neajutorata, desi indeplineam sarcini de baza, inclusiv sa-i mut pernele, sa-i pregatesc mancaruri pe care sa le poata incalzi cu usurinta la microunde, sa o sprijin sa urce si sa coboare scarile si sa-i organizez facturile.
Timp de doi ani, nu am stiut ce are, desi am consultat mai multi neurologi
In cele din urma, un expert in traumatisme craniene a diagnosticat-o cu nevrita vestibulara, o afectiune a urechii interne, si o leziune cerebrala ca urmare a leziunilor suferite de artera carotida in timpul accidentului. I-au recomandat terapie vizuala si fizica pentru a-si imbunatati echilibrul si functionalitatea, dar era ceva de durata.
Cand eram in liceu, starea ei s-a imbunatatit incet-incet. Putea sa se ridice singura, sa se deplaseze cu mai multa usurinta cu bastonul si sa faca sarcini de baza. M-am simtit usurata, dar aveam si multe resentimente. Ca un adolescent plin de hormoni si de anxietate, ma certam cu ea in mod regulat. Eram amandoua satule si epuizate.
Pe masura ce m-am maturizat, nu ne-am mai certat atat de mult. Pana cand am absolvit facultatea, la aproape 10 ani de la accident, mama si-a recastigat independenta. Nu mai avea nevoie de atat de mult ajutor din partea mea si a prietenilor ei.
Pe masura ce se vindeca, disparea si furia mea. Abia cand am vazut un terapeut, la 20 de ani, am inteles cat de traumatizata am fost de accidentul ei si cat de mult m-am resemnat cu inversarea rolurilor in relatia noastra. Ma simteam vinovata. In cele din urma, mi-am cerut scuze pentru comportamentul meu si i-am spus ca imi pare rau pentru raul pe care i l-am provocat.
In calitate de mama a doi copii, acum am o intelegere mai profunda a dinamicii mama-copil. Empatizez cu ceea ce trebuie sa fi simtit mama mea cand incerca sa fie alaturi de mine si sa aiba grija de ea insasi dupa accident.
La o vizita recenta, ea mi-a spus:
„Lisa, imi pare foarte rau ca accidentul meu a avut un impact atat de mare asupra vietii tale. Imi imaginez ca a fost greu si pentru tine”.
Chiar si dupa 30 de ani de la accident, am simtit cumva o usurare stiind ca suntem pe aceeasi lungime de unda. Apoi m-a strans de mana si mi-a spus: „Te iubesc. Vei fi intotdeauna fetita mea”.
Mama mea si cu mine suntem acum prietene foarte bune. Terapia ne-a ajutat sa comunicam mai bine si sa ne stabilim limitele una fata de cealalta. Ea locuieste in cealalta parte a tarii si, desi inca se lupta cu accidentarea ei, este pe deplin independenta, ceea ce ma face sa ma simt mandra de cat de mult a depasit. Amandoua am parcurs un drum lung.
- Articol tradus si adaptat dupa un material publicat pe Insider.com.
- Foto: Insider
Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro
