Cum m-am simtit sa aud ca alaptarea este esentiala cand eu nu aveam sani

| | Actualizat: 2018-11-22 11:26:51

La cateva ore dupa ce am nascut, imi tineam bebelusul in brate cand o asistenta tinand un biberon in mana m-a intrebat senin daca am incercat sa alaptez. I-am raspuns ca nu alaptez, nu pot, si am rugat-o sa imi indice cat ar trebui ca cel mic sa bea din biberonul pe care mi-l adusese.

S-a grabit sa imi ofere instructiunile de rigoare, cu o privire plina de dezaprobare, ca si cum imi oferea marfa de contrabanda. As fi putut sa ii ofer mai multe informatii ca sa o fac sa inteleaga, dar in acel moment nu eram interesata sa imi impartasesc experienta de viata.

Trecusera aproape 4 ani de cand suferisem o dubla mastectomie, dupa ce fusesem diagnosticata cu cancer mamar la varsta de 28 de ani si dupa ce traisem o adevarata trauma, nu imi imaginam ca va mai veni o vreme cand sanii vor avea un rol principal in discutiile din jurul meu. Dar...intre timp, am devenit mamica.

Din clipa in care am aflat ca sunt insarcinata, nu am putut sa scap de toate mesajele pro alaptare ce ma inconjurau. Le regaseam in numeroasele pliante din cabinetul medicului curant, mi se inmanau la fiecare programare la ecografie, incercand sa ma convinga cumva ca bebelusul meu va deveni un fel de mutant lipsit de nutrienti si un copil incapabil sa rezolve ecuatii matematice daca va fi hranit altfel decat la san.

Aceeasi mantra care sustinea ca alaptarea este cea mai buna a continuat si dupa ce am nascut, pe masura ce m-am alaturat unor grupuri de parenting online, sau atunci cand petreceam timp alaturi de alte proaspete mamici. Discutii despre pompe de sani, sutiene de alaptare sau mastita imi invadau feed-ul pe Facebook, practic oriunde mergeam si oriunde ma uitam, ma simteam haituita de acelasi mesaj repetat la infinit: daca esti o mama buna, iti alaptezi copilul. Punct.

In cazul meu, aveam o scuza infailibila. Nu am sani, deci oricat ai incerca sa storci siliconul de sub pielea mea, daca nu esti un urmas de-al lui Harry Potter, nu vei reusi sa obtii lapte matern de la mine.

Spre deosebire de multe femei care se lupta cu alaptatul copiilor lor, de multe ori in detrimentul propriei sanatati mentale si a fericirii lor, am stiut de la inceput ca imi voi hrani copilul cu biberonul. Si pentru ca a trebuit sa imi scot sanii ca sa imi salvez viata, faptul ca urma sa imi hranesc copilul cu lapte praf mi s-a parut un sacrificiu care merita a fi facut. Eram atat de bucuroasa sa imi pot tine copilul sanatos in brate, incat faptul ca nu il puteam alapta nu mi s-a parut atat de devastator.

Asta nu inseamna ca hranirea cu lapte praf nu a venit insotita de anumite provocari. Exista foarte putine informatii privind care este cel mai bun tip de lapte praf, care sunt cele mai potrivite biberoane, cum si cat sa dozezi laptele, cum sa il prepari in siguranta si cat de mult sa ii dai bebelusului la o masa, poate pentru ca medicii si specialistii nu vor sa incurajeze femeile sa hraneasca bebelusii cu lapte praf, asa ca am ramas pe cont propriu, trebuind sa ma documentez si sa ma informez intr-un teritoriu ce parea aproape interzis.

Mi-am petrecut multe zile spaland si sterilizand biberoane si am fost la un anumit moment dat invidioasa pe toate mamicile care trebuiau doar sa isi dezgoleasca sanul ca sa isi indestuleze bebelusul sau sa il aline ca prin magie.

Acum ca nu mai sunt la inceputurile maternitatii si nu ma mai impiedic de un munte de biberoane prin casa, pot sa vad mai bine beneficiile hranirii cu lapte praf. Toata familia a putut sa imi hraneasca bebelusul, in special sotul meu, care inca ii mai da sticla de seara inainte de culcare. Cu totii au dezvoltat o relatie stransa cu noul membru al familiei, tocmai din acest motiv.

Si pentru ca cel mic era hranit din biberon, am putut sa fac pauze mai dese, ceea ce s-a dovedit de-a dreptul o solutie salvatoare pentru acele momente in care imi doream sa ma odihnesc si cand ma aflam pe punctul unei depresii postnatale. Intreaga experienta de a deveni parinte a fost coplesitoare, asa ca ma bucur acum ca nu a trebuit sa imi fac griji cu productia de lapte matern sau cu modul in care bebelusul se atasa de mamelon.

Iar in ceea ce il priveste pe micutul meu, are deja doi ani si este un copil superb si sanatos. Din cand in cand mai vad cate o mamica care isi alapteaza pruncul si ma gandesc ca am ratat o experienta marcanta a maternitatii, care ii leaga pe mama si copil pentru eternitate, insa de fiecare data cand se intampla asta, fiul meu ma trage de fusta si se uita la mine cu genul acela de privire pe care o oferi persoanei pe care o iubesti cel mai mult pe lume. Si in sinea mea imi dau seama ca ne-am descurcat excelent, si eu, si el.

Citeste si despre