Ziua in care fiul meu a renuntat la mine

| | Actualizat: 2017-12-04 00:00:00

De cand cei doi fii ai mei au inceput sa doarma in aceeasi camera, rutina dinainte de culcare era aceeasi. Baie, pijamale, spalat pe dinti, povesti, imbratisari. Si in fiecare seara, inainte de a pleca din camera, George imi spunea: "Sa nu uiti sa vii sa ma imbratisezi si sa-mi aduci apa!" In timp ce ma indreptam spre usa, spuneam repede "Bine", stiind foarte bine ca probabilitatea de a respecta aceasta promisiune este aproape de zero.

Chiar daca eram foarte obosita si cochetam cu ideea de a ma arunca in pat, stiam ca trebuie mai intai sa termin curatenia in bucatariei, sa adun jucariile ratacite prin sufragerie si sa pregatesc hainutele pentru gradinita pentru a doua zi. Si toate acestea chiar inainte sa ma gandesc sa stau jos.

Uneori, dupa cateva minute de liniste, incepeau strigatele. Desi la inceput mai incet, cresteau apoi rapid in volum si frecventa: "Mami, maaamiiiii, maaamiiiii!!!" Asadar, stateam in capul coridorului si strigam inapoi: "Ce este?"

"Poti sa-mi aduci apa?"

"Vin in cateva minute."

Imi terminam sarcina curenta, umpleam cateva sticle cu apa si ma indreptam spre camera baietilor, frustrata ca timpul meu "a fost taiat". Lasam rapid sticlele cu apa, dadeam o ultima runda de imbratisari si o intindeam cat mai repede posibil, spunandu-mi ca baietii mei au nevoie de somn. Eram doar interesata de binele lor.

Timp de mai bine de 2 ani, o anumita forma a acestui scenariu se juca in aproape fiecare seara, ceea ce face sa fie si mai surprinzator faptul ca nu am observat cand s-a schimbat ritualul.

Il pregateam pe Petru de culcare in timp ce ascultam cu o ureche povestea lui despre super-eroi, iar cu cealalta ureche am prins franturi din conversatia lui George cu sotul meu. "Mami" si "morocanoasa" au fost cele doua cuvinte care s-au remarcat.

In aceeasi seara, in timp ce stateam pe canapea, in camera de zi, langa sotul meu, el m-a intrebat: "Ai auzit ce a spus George? Mami a fost intotdeauna morocanoasa cand o strigam sa se intoarca si sa ma imbratiseze, asa ca am incetat sa o mai chem."

Imediat, am simtit cum greutatea sentimentului de vinovatie cade pe umerii mei, precum o patura calduroasa intr-o zi torida. M-am dus in camera baietilor, iar cand m-am asezat pe marginea patului lui George, el s-a miscat. Asa ca am profitat de ocazie pentru a-i sopti la ureche: "Imi place sa te imbratisez". El a mormait ceva, apoi a stat cu bratul in jurul gatului meu si cu fata lipita de a mea, asa cum ii placea. Totul a fost iertat; situatia a fost rectificata. Dar in timp ce stateam alaturi de el, m-a lovit adevarata greutate a cuvintelor lui. "Am incetat sa o mai chem."

Nu m-am gandit prea mult la modul in care copilul meu a perceput ritualul de noapte buna, intotdeauna am presupus ca actiunile si cuvintele mele erau lipsite de importanta. Cu toate acestea, fara sa stiu, graba mea de a fi in alta parte nu a trecut neobservata de el, si nici atitudinea mea. La un moment dat, el a decis ca nu merita sa se mai deranjeze sa ma strige.

Ceea ce ma face sa ma intreb ce altceva va inceta el la un moment dat sa ma mai roage:

"Mami, vrei sa-mi citesti?"

"Vrei sa te joci cu mine?"

"Mama, asculta aceasta gluma."

"Ghici ce s-a intamplat astazi la scoala."

"Vrei sa te uiti la mine cand fac roata?"

"Ce crezi despre fata asta?"

"Pot sa vorbesc cu tine despre ceva important?"

Care va fi raspunsul meu la aceste intrebari? Care va fi atitudinea mea?

"Intr-un minut." Care se transforma in trei, patru, zece, douazeci de minute.

"Nu am timp acum", voi mormai eu frustrata pentru ca am fost intrerupta.

"Vom face asta mai tarziu." Si multimea promisiunilor nerespectate creste si tot creste.

Scuzele mele pot fi valabile si, uneori, chiar necesare. Copiii trebuie sa invete sa aiba rabdare. De asemenea ei trebuie sa stie ca, uneori, alte lucruri au prioritate in fata lor.

Dar cuvintele mele sunt strans legate de atitudinea mea, saptamana dupa saptamana, luna dupa luna, an dupa an. Poate la un moment dat copilul meu va inceta sa ma mai roage ceva si ar putea fi ceva mai important decat un pahar cu apa si o extra imbratisare.

Asa ca in ultima perioada am acordat mai mult timp imbratisarilor de noapte buna si m-am asigurat ca atunci cand spun „doar un minut”, este intr-adevar doar un minut.

Fiul meu a renuntat la mine, dar am realizat asta la timp pentru a repara lucrurile. M-am trezit ca ma gandesc cum ar fi putut arata viata daca as fi invatat prea tarziu aceasta lectie.

Citeste si despre