Copilaria ar trebui sa fie perioada in care un copil descopera lumea in ritmul sau, se joaca, pune intrebari, greseste si invata fara sa simta ca fiecare zi este o cursa contra cronometru.
Totusi, pentru tot mai multi copii, programul zilnic seamana cu agenda unui adult: scoala, teme, meditatii, sport, limbi straine, concursuri si alte activitati extrascolare. Intre toate acestea raman din ce in ce mai putine momente in care copilul nu are nimic de facut.
Presiunea nu vine intotdeauna dintr-o intentie negativa. De multe ori, parintii isi doresc sa le ofere copiilor cat mai multe oportunitati. Problema apare atunci cand activitatile se aduna, iar copilul ajunge sa creada ca trebuie sa fie permanent ocupat, eficient si performant.
Acest fenomen este descris uneori prin expresia „sindromul copilului grabit”.
Ce este sindromul copilului grabit
„Sindromul copilului grabit” nu reprezinta un diagnostic medical oficial, ci este o expresie folosita pentru a descrie situatia in care un copil traieste intr-un ritm prea intens pentru varsta lui.
Este vorba despre copii care au foarte putin timp liber, sunt implicati in numeroase activitati si resimt constant asteptarea de a obtine rezultate bune.
Un astfel de copil poate ajunge sa traiasca dupa un program in care aproape fiecare ora este planificata. Ziua incepe cu scoala si continua cu teme, cursuri, antrenamente sau meditatii. Seara vine cu pregatirea pentru ziua urmatoare, iar timpul destinat jocului liber si relaxarii devine tot mai redus.
Nu orice copil cu un program incarcat este automat suprasolicitat. Diferenta o face felul in care copilul traieste acest program. Un sport pe care il iubeste poate fi o sursa de bucurie. Cinci activitati pe care le face doar pentru a nu-si dezamagi parintii pot deveni o sursa de stres.
De ce sunt copiii atat de grabiti in prezent
Societatea pune accent tot mai mare pe rezultate, competitivitate si dezvoltare personala. Acest model ajunge uneori si in familie.
Parintii pot avea impresia ca fiecare activitate reprezinta o investitie in viitorul copilului. O limba straina in plus, un curs, un concurs sau un antrenament suplimentar par, individual, alegeri benefice.
Problema apare atunci cand nu mai exista spatiu intre ele.
Copilul nu are nevoie doar de cunostinte si abilitati. Are nevoie si de timp in care sa se joace, sa se plictiseasca, sa stea cu familia, sa vorbeasca despre ce simte si sa descopere singur ce ii place.
Uneori, ceea ce adultul vede ca „timp pierdut” poate avea o importanta majora pentru dezvoltarea emotionala a copilului.
Presiunea de a fi bun la toate
Una dintre sursele importante ale suprasolicitarii este ideea ca un copil ar trebui sa exceleze in mai multe domenii simultan.
Sa aiba note foarte bune, sa practice un sport, sa invete limbi straine, sa participe la concursuri, sa fie creativ, disciplinat si sociabil.
In realitate, copiii au ritmuri si interese diferite. Unii sunt pasionati de sport, altii de desen, muzica, stiinte sau jocuri de constructie. Nu este necesar ca fiecare copil sa fie performant in toate domeniile.
Cand copilul primeste permanent mesajul ca trebuie sa fie „mai bun”, exista riscul sa inceapa sa-si lege valoarea personala de rezultate.
Astfel, un calificativ mai slab poate fi perceput nu doar ca o greseala, ci ca dovada ca „nu este suficient de bun”.
Cum arata un copil suprasolicitat
Semnele nu sunt intotdeauna evidente. Unii copii spun direct ca sunt obositi sau ca nu mai vor sa mearga la o anumita activitate. Altii continua sa faca tot ce li se cere, dar manifesta schimbari de comportament.
Printre semnele care pot indica faptul ca programul este prea incarcat se pot numara:
- oboseala frecventa;
- iritabilitate;
- izbucniri emotionale;
- dificultati de concentrare;
- lipsa chefului de joaca;
- refuzul unor activitati care inainte ii faceau placere;
- dificultati de adormire sau somn neodihnitor;
- dureri de cap sau de burta fara o cauza evidenta;
- teama excesiva de a gresi;
- perfectionism;
- plans sau frustrare atunci cand rezultatele nu sunt cele asteptate;
- sentimentul ca „nu are timp”;
- grija permanenta pentru urmatoarea sarcina.
Un singur astfel de semn nu inseamna neaparat ca exista o problema. Important este sa observam frecventa, intensitatea si durata acestor manifestari.
Copilul care nu mai stie sa se joace
Unul dintre cele mai importante semnale poate fi disparitia jocului liber.
Cand fiecare dupa-amiaza este organizata de adult, copilul ajunge sa astepte permanent urmatoarea activitate. Nu mai trebuie sa inventeze singur un joc, sa-si aleaga ocupatia sau sa descopere ce il intereseaza.
Joaca libera nu inseamna lipsa de activitate. Prin joc, copiii isi dezvolta imaginatia, abilitatile sociale, capacitatea de rezolvare a problemelor si autonomia.
De aceea, o agenda goala pentru o ora sau doua nu este neaparat un lucru rau. Uneori, tocmai acel spatiu neplanificat ii permite copilului sa respire.
Cand hobby-ul devine o obligatie
Un hobby ar trebui, in primul rand, sa aduca satisfactie.
Daca un copil merge la un curs de pian pentru ca ii place sa cante, activitatea poate fi una placuta si stimulanta. Daca insa fiecare lectie este insotita de presiunea de a castiga concursuri si de a obtine rezultate perfecte, hobby-ul poate deveni o noua sursa de anxietate.
Parintii pot observa diferenta punand o intrebare simpla:
„Copilul meu face aceasta activitate pentru ca ii place sau pentru ca ii este teama sa nu ma dezamageasca?”
Raspunsul poate spune multe despre felul in care copilul isi traieste programul.
Legatura dintre copilul grabit si adultul epuizat
Experientele din copilarie pot influenta modul in care o persoana isi construieste relatia cu munca, succesul si odihna.
Un copil care invata constant ca timpul trebuie folosit pentru ceva „util” poate ajunge, mai tarziu, sa considere relaxarea o pierdere de vreme.
Adultul rezultat poate avea dificultati in a se opri, chiar si atunci cand este obosit. Poate simti nevoia de a face mereu ceva, poate avea probleme in a spune „nu” si poate interpreta o perioada de odihna ca pe un semn de lipsa de productivitate.
Nu inseamna ca orice adult perfectionist sau epuizat a avut o copilarie suprasolicitata. Dezvoltarea psihologica este mult mai complexa, iar numeroase experiente contribuie la formarea personalitatii.
Totusi, mesajele repetate din copilarie despre performanta, succes si valoare personala pot deveni modele pe care omul le poarta cu el si la maturitate.
„Nu am timp” poate deveni un mod de viata
Un copil care traieste mereu pe fuga se poate obisnui cu senzatia ca timpul nu este niciodata suficient.
La maturitate, acest model poate aparea sub forma unei permanente presiuni de a face mai mult.
Chiar si dupa terminarea unei sarcini, apare imediat urmatoarea. Chiar si in weekend exista o lista de lucruri de rezolvat.
De aici poate aparea un cerc dificil: persoana munceste mai mult pentru a simti ca este suficient de buna, oboseste, dar continua sa munceasca pentru ca nu isi permite psihologic sa se opreasca.
Perfectionismul la copii: cand devine o problema
Perfectionismul nu este intotdeauna negativ. Dorinta de a face un lucru bine poate fi o trasatura pozitiva.
Devine ingrijorator atunci cand copilul considera ca orice greseala este inacceptabila sau ca valoarea lui depinde de performanta.
Un copil perfectionist poate sterge un desen pentru ca o linie nu a iesit perfect, poate evita un concurs de teama ca nu va castiga sau poate plange din cauza unei note pe care parintele o considera buna.
In asemenea situatii, mesajul de care copilul are nevoie nu este „trebuie sa te straduiesti mai mult”, ci „valoarea ta nu depinde de rezultatul obtinut”.
Cum pot parintii sa reduca presiunea asupra copilului
Primul pas este reevaluarea programului.
Nu este nevoie ca toate activitatile sa fie eliminate. Mai important este ca familia sa se intrebe daca fiecare dintre ele isi mai are locul.
Parintii pot incerca:
- sa pastreze suficient timp pentru joaca libera;
- sa nu umple fiecare interval liber cu o activitate;
- sa lase copilul sa aleaga unele dintre activitatile extrascolare;
- sa observe semnele de oboseala;
- sa evite comparatiile cu alti copii;
- sa incurajeze efortul, nu doar rezultatul;
- sa normalizeze greselile;
- sa permita copilului sa renunte la un hobby care nu ii mai place;
- sa creeze momente fara obiective sau performanta;
- sa discute regulat cu copilul despre cum se simte.
Un program bun nu este neaparat cel mai bogat in activitati, ci cel care ii permite copilului sa se dezvolte fara sa traiasca permanent sub presiune.
Copilul are nevoie si de timp nestructurat
Timpul liber nu trebuie justificat prin rezultate.
Copilul poate sa stea, sa deseneze, sa se joace, sa citeasca, sa vorbeasca cu un prieten sau pur si simplu sa nu faca nimic.
Aceste momente contribuie la dezvoltarea autonomiei. Copilul invata treptat sa-si aleaga singur activitatile, sa-si organizeze timpul si sa identifice ceea ce ii face placere.
Un copil care are mereu un adult care ii spune ce urmeaza sa faca poate avea mai putine ocazii de a-si exersa independenta.
Parintii trebuie sa ofere si propriul exemplu
Copiii invata nu doar din ceea ce le spun parintii, ci si din ceea ce vad.
Daca adultul spune „trebuie sa te odihnesti”, dar el insusi lucreaza pana tarziu, raspunde permanent la mesaje si nu isi permite niciodata o pauza, copilul poate invata ca odihna nu este cu adevarat importanta.
Un model sanatos presupune ca si parintele sa arate ca pauzele, timpul liber si viata de familie au valoare.
Copilul nu are nevoie de un parinte perfect. Are nevoie de un adult care ii arata, prin comportamentul sau, ca nu trebuie sa fii permanent productiv pentru a avea valoare.
Cum vorbim cu un copil care spune ca este mereu obosit
Este important sa nu minimalizam ceea ce simte.
In loc de „Esti doar obosit, o sa-ti treaca”, parintele poate intreba:
- „Ce te oboseste cel mai mult?”
- „Care parte din zi iti place cel mai putin?”
- „Ai vrea sa renuntam la una dintre activitati?”
- „Simti ca faci prea multe lucruri?”
- „Cand ai avut ultima data o zi in care nu trebuia sa ajungi nicaieri?”
Astfel de intrebari ii transmit copilului ca emotiile sale sunt importante si ca parintele este dispus sa ajusteze programul.
Cand este nevoie de ajutorul unui psiholog
Daca starea de oboseala, anxietatea, iritabilitatea, problemele de somn sau refuzul persistent al activitatilor continua si afecteaza viata de zi cu zi, poate fi utila discutia cu un psiholog sau cu un alt specialist potrivit.
Mai ales atunci cand copilul manifesta constant teama de esec, retragere, schimbari importante de dispozitie sau dificultati in functionarea de zi cu zi, este bine ca parintii sa nu puna totul pe seama „unei perioade”.
Un specialist poate ajuta familia sa inteleaga ce se afla in spatele comportamentului si daca programul copilului, asteptarile adultilor sau alti factori contribuie la problema.
Cat de multe activitati extrascolare sunt prea multe?
Nu exista un numar universal de activitati care sa fie potrivit pentru toti copiii.
Un copil poate fi fericit cu doua activitati pe saptamana, in timp ce altul isi doreste sa practice trei sporturi si un instrument muzical.
Criteriul important nu este doar numarul activitatilor, ci impactul lor asupra copilului.
Daca are suficient timp pentru somn, scoala, joaca, familie si prieteni si merge cu placere la activitati, programul poate fi potrivit.
Daca este permanent obosit, iritat, anxios sau nu mai are timp pentru joaca si odihna, agenda ar trebui reevaluata.
Copilaria nu este o cursa
Copiii nu trebuie sa ajunga cei mai buni la toate pentru a avea un viitor bun.
Au nevoie de educatie, dar si de odihna. Au nevoie de reguli, dar si de libertate. Au nevoie sa fie incurajati sa invete, dar si sa stie ca pot gresi fara sa-si piarda valoarea in ochii parintilor.
Un program echilibrat nu inseamna ca parintii renunta la aspiratii pentru copiii lor. Inseamna ca lasa loc si pentru ceea ce nu poate fi masurat prin note, diplome, medalii sau rezultate.
Uneori, cea mai buna intrebare pe care un parinte o poate pune nu este „Ce mai putem adauga in programul copilului?”, ci „Ce putem elimina pentru ca el sa aiba timp sa fie copil?”.
Sursa: observatornews.ro
Foto: magnific.com