Urmareste-ne:

Voinicul cel fara de tata

Autor: fara autor


A fost un imparat s-o imparateasa. Ei aveau numai o fata si o pazea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie sa iasa nici pana in gradina fara dadaca ei. Aceasta o tinea de aproape si n-o scapa din vedere nici cat ai da in cremene. Fata, tot sezand la fereastra, vedea pe un june fluiera-vant de colo pana colo. intr-o zi uitandu-se la el, o vazu si el si, tintind ochii in ochii ei, ea simti un fior, apoi ca o scanteie de foc o arse ceva la inima. Se trase fata de la fereastra si spuse dadaca-sei ce i se intampla. Atunci dadaca ei ii zise:

– Ci ca fugi si d-ta de la fereastra! Ce tot te zgaiesti si te uiti la toti d-alde taie cainilor frunza.

Nu trecu mult si fata incepu a nu se simti bine. Pasamite luase in pantece, fara stirea lui Dumnezeu. Spuse dadaca-sei. Aceasta se da de ceasul mortii de ciuda, cum de sa se intample una ca asta, fara sa stie fata de barbat. Frica ce le coprinsese pe amandoua era de nepovestit.

– Ca ce o sa zica tata-tau acum cand va afla, se vaieta dadaca, ce o sa-i raspunz eu, cand ma va intreba?

– Cum o sa ma infatisez eu acum inaintea tata-meu cu bortul la gura, zise si fata, cand numai unul Dumnezeu stie cat sunt de nevinovata? Si in adevar ca tata-sau era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o data cu capul.

Se dusera, deci, si povesti imparatesei toata intamplarea, si se rugara de dansa, ca sa intre ea la imparatul cu mijlocire de iertare.

Cand auzi imparateasa de cele ce se intamplase, se lua cu mainile de par. Ea zicea ca este peste poate ca sa ramaie cineva insarcinata din vedere. Vezi ca ea stia cum merg lucrurile in lume. si la o minune ca aceasta nici ca se astepta.

Lucrurile nu puteau ramanea mult timp acoperite. imparateasa, de sila, de mila, fu nevoita a spune imparatului toata siretenia.

Cand auzi imparatul de asta napasta, se facu foc manie. Racnea ca un leu:

– Cine sa fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai batranetelor mele? Cu moarte sa se omoare. in furci sa-l atarne. Praf si pulbere sa se aleaga de capul lui!

Imparateasa il lua cu binisorul si-l mai domoli olecuta.

Vezi ca el nu punea crezamant pe spusele fiicii sale si ale dadacei. El stia ca astfel de intamplare nu se mai auzise. Dupa ce dojeni cu dojana imparateasca pe dadaca, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de facu o corabioara, puse pe fata intr-insa, si langa ea cinci paini si un urcioras cu apa, si ii dete drumul pe garla spre a se duce unde mila Domnului o va scoate.

Mergand corabioara pe apa, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de rarunchi ca sa o scoata la liman bun, ca unul ce cunoaste nevinovatia ei, si ca pe una ce nu se stia la sufletul ei cu nici o prihana.

Cateva zile se balabani ea asa cu valurile apelor. in ziua a treia ii veni ceasul nasterii, si facu un dolofan de copil ca un ingeras. Biata femeie! caci n-avu ea nici un ajutor omenesc in ziua necazului, decat suferintele ei, si alinator pe Dumnezeu! se mangaia oarecum in sufletul ei ca se stia nepangarita.

Si vrand Dumnezeu cu dansa, corabioara, intr-una din nopti, se opri. Ea simti ca corabia nu mai merge; sta pe loc. Pana la ziua, ii tacai inima de frica, nestiind pe ce tarmuri se va fi oprit. Cand se lumina, vazu ca corabioara poposise de marginea unei paduri. Iesind la uscat cu copilasul in brate, rataci incoa si-ncolo prin padure. Apoi se aseza in scorbura unui copaci mare si gros ca butia. Acolo stete ea mai multi ani, hranindu-se cu ierburi si radacini, ori cu roadele unor copaci. Ea isi crestea copilul cu drag.

Ea facu din ramurile unui copaci un leagan in care isi punea copilul ziua; iara noaptea nu-l departa de la sanul ei, si, pentru scaldatoare, se ducea la vadul de la albia unui paraias ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperamant le era cerul cu stelele; tovaras de jucarii copilului ii era florile campului, paserile cerului, flutureii si ganganiile.

Dupa ce se facu mai maricel, ma-sa il invata la vanat si-i spunea cu lacramile in ochi cum a fost ea crescuta si cum este nevoita sa-l creasca pe dansul. Iara el asculta si baga la cap toate cele ce ii spunea ma-sa.

Mai marindu-se el oleaca, incepu a cata vanat mai pe departe de locuinta lor. Iara intr-una din zile zari un palat in departare. El isi aduse aminte de cele ce ii spusese ma-sa despre palaturile tata-sau si i se paru ca se cam aseamana. Dete fuga si spuse ma-sii ceea ce descoperise. A doua zi pleca cu ma-sa de mana si, ajungand la acele palaturi, muma-sa ii spuse ca acelea nu sunt ale tatalui ei; dara ca tot cam asa sunt si ale imparatilor din lume.

Mai trecu ce mai trecu si mai marindu-se si dansul, intr-una din zile, ducandu-se iarasi la vanat, cum, cum, el se pomeni iarasi dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el isi lua inima in dinti si intra in curte. Pasamite palatul acela era al unor zmei. Flacaiandrul nostru cel viteaz, carele nu stia ce este frica, intra si in palat. P-aci, p-aci era sa-si iasa din minti de mirare si sa-si piarza cumpatul dand de atatea lucruri, ce nu mai vazuse el in viata lui. Cand, ce sa vezi d-ta? o data ii iesi inainte trei zmei. Acestia era stapanii palatului. si unde se repezira la dansul de pare ca sa-l ia in unghii, si cu grai rastit, dojenindu-l, ii zisera:

– Cum de ai cutezat, spurcatule, sa ne calci casa?

Voinicul nu zise nici carc! Ci, aducand toroipanul, mai iute decat fulgerul, pali pe unul la dreapta, pe altul la stanga, de nu stiura de unde le veni trasnetul, si ii culca la pamant. si nici ca se mai miscara din loc, fiindca ii lovise cu nadejde.

Al treilea zmeu, vazand cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o naluca, si se duse de se ascunse in pivnita. Vazu el ca nu poate da piept cu un asemenea viteaz, si se hotari a-i purta sambetele.

Voinicul de romanas, in dardora luptei, nu baga de seama ce se facu al treilea zmeu. Astepta ce astepta si daca vazu ca nu mai vine nimeni, el se intoarse, lua pe muma-sa, o duse in acele palaturi si se aseza acolo.

Umbland din camara in camara, dete peste armele zmeilor si se minuna. Ma-sa ii spuse ca vazuse in casa tatalui sau asemenea arme, si ii arata cum se intrebuinteaza. ii prinse bine, caci vazu ca ii merge mai lesne la vanat. Acum incepu a sageta la caprioare si la ciute, caci pana acum vana numai pasarele cu latul, si ii era cu greu.

Ajunsese ca el sa fie tare si mare in padure. Nu era cine sa-i stea impotriva. De multe ori nu venea cu zilele p-acasa.

Intr-una din zile, zmeul iesi din pivnita si veni milogindu-se la muma voinicului ca sa-si faca pomana cu el sa-l priimeasca la curtea ei, caci zicea el ca pribegeste nu stiu de cat timp orbacaind prin acel bunget de padure. Spuse ca un nenorocit carele se ratacise, umbland dupa vanat, si da lauda Domnului ca l-a invrednicit a mai da peste fiinte de oameni.

Ea, biet, care stia ce este necazul si lipsa, isi pleca urechea la rugaciunile cele viclene ale zmeului si, facandu-i-se mila de nenorocirile lui, ii fagadui ca va vorbi fiului ei de dansul.

Cum veni fiul sau de unde era dus, ea ii spuse toata siretenia nenorocirei omului ce nazuia la mila lor, si il ruga sa aiba mila de ticalosia lui, caci, zicea ea, nu stim cum ne va mai aduce si pe noi Dumnezeu.

Voinicului ii paru bine de asta intamplare, mai cu seama, gandea el, ca va fi barim o sluga in curte care sa tie de urat ma-sii, in lipsa lui, si sa-i dea ajutor in trebile casei.

Nu-l cunoscu ca este zmeu, cand il vazu, atat de bine stiu procletul a se schimba. ii spuse ce are de facut si il primi sa seaza la curtea lui.

Multele lipsuri, multele necazuri, multa mahnire ce suferise mama viteazului si dorul cel mare de tara ei, iara mai cu seama suferintele ei cand se gandea la rusinea ce ramasese asupra numelui sau in casa parintilor ei, ea fiind nevinovata, o facu de lancezea si se topea d-a-n picioarele. Vazand-o zmeul asa searbad si tot fara voie-buna, se incumetase intr-una din zile, pe cand voinicul era la vanatoare, si o intreba, dara se prefacu ca vorbeste cu sfiala:

– Cum bag de seama, stapana, nu prea ti-e bine?

– Nu mi-e bine, ma baiete, caci mi-e dor d-alde tata si d-alde mama, si de tara mea. Vezi ca eu sunt fata de imparat, si pentru o napaste ce a cazut pe capul meu pribegesc de sunt atati mari de ani.

– Eu stiu un leac pentru boala dumitale, stapana; dara n-are cine se duce sa-l aduca. Si ii spuse o sumedenie de minuni ce facuse leacul ce zicea ca ar fi bun pentru ea.

Cand se intoarse de la vanatoare fiul ei, ea ii spuse ca auzise de la sluga lor, cum ca de va manca mere din marul rosu se va face sanatoasa.

El fu bucuros ca auzise un leac care sa faca pe ma-sa sanatoasa, si se hotari a se duce tocmai acolo sa-i aduca leacul. isi lua ziua buna si pleca.

Dar incotro s-apuce? caci nici nu mai auzise pana atunci de asa ceva. Apuca si el intr-un noroc spre rasarit si, mergand prin desisurile padurii, zari un palat mai frumos decat acela in care sedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zana maiastra. Cum o vazu, ii cazu cu drag. Dara maiastra, iesindu-i inainte, il priimi dupa cum i se cuvenea, il baga in palat si il omeni ca pe un oaspe.

Din una, din alta, se intelesera la cuvinte. Vezi ca, mare, aceasta era scrisa lui. El nu mai vazuse pana atunci alt chip de muiere, decat p-al ma-sii. s-apoi era atat de frumoasa si de gingase, ca o floare!

Ea inca avea la ce se uita la el; caci era un brad de romanas.

El se uitase acolo la dansa. Cand isi aduse aminte ca el plecase sa aduca mume-sei mere de la marul rosu, voi sa o zbugheasca. Dara zana maiastra il opri si-l intreba unde se duce.

Voinicul ii spuse din fir pana in ata toata siretenia. Zana pricepu viclenia zmeului si tacu. Apoi il indrepta ea spre locul acela cu marul rosu, si-l si invata cum sa faca ca sa ia merele.

Dupa ce-si lua ziua-buna si de la maiastra si-i fagadui ca se va intoarce pe la dansa, porni; si aide, aide, merse cale lunga si mai lunga, pana ce, trecand tari si mari, ajunse la o gradina ocolita numai de trandafiri. Intra inauntru si dete peste marul rosu, carele era sadit in mijlocul gradinei. El cerca a se alatura de pom, dar pomul ii zise:

– Nu te apropia de mine, voinice, ca iti vei pierde viata si e pacat de dansa.

Flacaiasul, ce nu stia de frica, ii raspunse cum il invatase zana:

– Nu te teme, pom oropsit, ca te voi curata de omizi si de uscaturi.

Si dupa ce-i taie uscaturile si ii lua omizile, culese trei merisoare ca cele din rai si se intoarse inapoi. Ajungand in padure, dete pe la zana. Aceasta cum il vazu, il priimii cu bucurie, il puse intr-o camara sa se odihneasca nitel, si pana una, alta, ii schimba merele si ii puse altele in locul lor. Cand se scula voinicul, se grabi a se intoarce la ma-sa cu slujba facuta. Lua deci merele si porni.

In vremea aceasta, procletul de zmeu se lingusea pe langa mama baiatului si, cu ispite si cu marghiolii, umbla sa o dea in cap sa se planiseasca lui. Ea, biet, nu stia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunostea la sufletul ei ce sunt ispitele si cursele dragostei, si prin urmare nu da nas spurcatului sa se intinza. Ea stia una si buna: se topea de dor dupa fiul sau, dupa parintii ei si dupa tara in care se nascuse. Cand o cautai, era cu ochii scaldati in lacrami.

Cum vazu pe fiu-sau, salta de bucurie. I se paru a inviora olecuta. Manca din merisoarele ce-i aduse, si i se paru bune.

Dupa ce mai trecu, ea cazu iarasi in piroteala de mai-nainte.

Voinicul, vazand ca sanatatea ma-sei tanjeste, nu stia ce sa-i mai faca spre a o mai inveseli. Iara dracul de zmeu atat de harnic se arata in ale slujbei, incat n-apuca sa iasa bine vorba din gura voinicului, si el o ghicea; apoi se facea luntre si punte, ca sa-i indeplineasca voile. Voinicul baga el de seama tragerea de inima ce avea sluga spre a-i sluji cu credinta, si nu se caia de loc ca l-a priimit la curtea sa, ba inca incepuse a-l privi cu ochi buni.

Intr-una din zile, pe cand voinicul era cu voie-buna, zmeul se apropie de el si, cu grai milogit, ii zise:

– Stapane, cunosc iubirea ce ai pentru mamulita d-tale. Lancezeala de care patimeste, mie nu-mi prea place. De vei vrea sa ma asculti, nu vei gresi.

– Stii tu ceva leacuri? spune, ca te ascult.

– In tara de unde sunt eu, oamenii patimasi de asemenea boala fac tot ce se poate de aduc apa vie si apa moarta de la muntii ce se bat in capete. Aceasta apa este leacul cel mai bun. Te vaz ca esti un mare viteaz si am credinta in sufletul meu ca d-tale iti va fi mai usor decat altora a o aduce.

N-apuca sa ispraveasca vorba si viteazul se duse la ma-sa. Fiind acolo, el ii zise:

– Mama, te vaz tot galesa, si te pierzi d-a-n picioarele. Ma duc, mama, sa-ti aduc leacuri. La muntii ce se bat in capete este apa vie si apa moarta. Tocmai acolo ma voi duce, sa-ti aduc apa de aceea.

– Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va vrea el sa fiu bolnava, macar orice fel de apa imi vei aduce, in desert va fi. Nu ma mai lasa singura. Destul mi-a ros rarunchii singuratatea. Mangaierea mea acum tu esti, fatul meu, de voi mai fi lipsita si de dansa, voi pieri.

– Fii barbata, mama, tine-ti firea pana ma voi intoarce, si ai sa fii vesela si sanatoasa ca piatra, dupa ce vei bea apa vie.

Nu fu cu putinta a-l tine. Se gati si pleca. in cale dete si pe la zana maiastra. Din una, din alta, veni vorba ca se duce in calatorie, si-i si spuse unde se duce.

Zambi zana cand auzi si vazu urcioarele ce-i dase zmeul. Nu zise insa nimic care sa-i dea vro banuiala, ci ii dete doua borcane, cu care sa ia apa mai in graba, si il invata cum sa faca. ii zise ca tocmai la amiazi, cand va fi soarele in cruci, sa inalte o prajina si in varful ei sa puie o mahrama rosie. Muntii or cata la ea cu ochii bleojditi; iara el, pana s-or destepta ei din buimaceala, sa se repeaza iute a lua apa cu borcanele din ambele fantane. ii paru mult bine voinicului pentru invatatura ce-i dete. Apoi luandu-si ziua-buna, pleca. Merse, merse, merse, pana ce, dupa o calatorie silita, ajunse la locul cu pricina.

Facu precum il invatase zana; iara el, d-a-n calarele, se repezi printre munti si umplu borcanele. Cand fu a se intoarce, muntii prinsese de veste ca oarecine a luat apa din fantana, si incepu a se bate iarasi in capete. Tocmai atunci si voinicul se intorcea. si daca nu se grabea a iesi mai iute, acolo il prapadea. Scapa insa cu fata curata. Numai coada calului o apuca si acolo ramase de jumatate. De atunci, vezi, este calul cu coada jumatate de carne si jumatate de par.

Cand se intoarse acasa, dete iarasi pe la zana. Ea, ca si de la rand, il ruga sa se dea nitel odihnei; si in acel timp ii schimba apa, puindu-i alta in locul celei ce adusese el.

Sculandu-se dupa somn, lua borcanele cu apa si veni acasa.

Atata ii fuse ma-sii, ca sa-l vaza. Nu stia ce mai facea de bucurie. il saruta si p-o parte si pe alta. Apoi dupa ce bau din apa ce-i aduse, ei ii paru ca mai prinse nitel suflet. Vorba sa fie! Ea nu baga de seama, vezi, ca bucuria pentru vederea fiului sau o face sa fie oarecum mai sprintena.

Zmeul se da de ceasul mortii cand il vazu ca s-a intors cu isprava facuta. El (isi) batuse capul mult si bine sa dea in cap pe fata imparatului, in lipsa fiului sau, dara toate mrejele lui ramasesera de ras; caci ea nu dete in clapca in care o impingea spurcatul. Ea nu-si putea da seama de ce tot umbla el pe langa dansa cu sosele, cu momele. Nici ca visa despre ce avea de gand procletul de zmeu.

Pasamite zmeului ii era frica sa se ia la lupta pe fata cu voinicul. Ci voia sa-l piarza prin viclenie, si apoi sa-si bata joc si de ma-sa, ca sa-si izbandeasca pentru moartea fratilor sai.

Dara nu-i ajuta Dumnezeu.

Voinicul din cand in cand mergea la vanatoare, si da si cate o raita pe la zana. Nu trecu mult si baga de seama ca ma-sa nu se indrepteaza, ci gaineaza si se topeste de pe picioare. Se intrista in inima lui cand vedea ca nu-i da inde bine si ca nu-i poate da nici un ajutor.

Pacostea de zmeu baga de seama ca voinicul se framanta cu firea pentru sanatatea ma-sii, se apropie de dansul intr-o zi si-i mai zise intr-o doara; caci se temea spurcatul a-l mai indemna. Teama lui era sa nu se destepte voinicul si sa-i ghiceasca cugetele lui cele viclene.

– Am auzit si eu, stapane, pe cand eram copil, ca oamenii mari cand sunt patimasi de langezeala si copiii cand bolesc de boala caineasca se tamaduiesc de va manca un purcel de la scroafa de sub pamant. Mi se rupe inima din mine cand vaz pe buna mea stapana cum i se stinge viata din sine. Dara nici pe d-ta nu te indemn a te duce, caci mare primejdie va cadea pe capul aceluia ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti.

– Nu sporovai mai mult, ii raspunse voinicul, eu nu stiu ce este primejdie si frica.

Numaidecat si puse la cale cele de trebuinta pentru o calatorie mai lunga. Ma-sii ii spuse ca se duce la vanatoare. Pleca si dete si pe la zana, careia ii spuse ce avea de gand sa faca. El stia, vezi, ca sfaturile ei ii prinsese mult bine.

Zana, dupa ce il invata cum sa faca sa izbuteasca, ii dete un sapun, un pieptene si o perie, ca sa-i fie de slujba. El pleca si merse, merse, pana ce ajunse la o padure deasa si intunecoasa, de abia putea sa razbeasca. Bajbai el p-acolo pana ce dete de ghizuina scroafei. Cum sa se apropie el? Caci ghizuina era incongiurata de busteni si de rascote, de nu se putea atinge nici pasare maiastra.

Voinicul facu precum il invatase zana. Sapa un sant adanc pana ce ajunse sub culcusul scroafei. Intra acolo si astepta pana ce veni scroafa sa se culce. Purceii erau toti in par la ugerul scroafei si sugeau. Mai-nainte de a rasari luceafarul porcilor, cant toti porcii se desteapta, adormiti fiind purceii cu tata in gura, voinicul baga mana binisor si apuca un purcel, dar asa de binisor il apuca si asa de usor il trase, incat scapa tata din gura fara sa simta. il apuca numaidecat de bot ca sa nu guite, si p-aici ti-e drumul.

Dracul de scroafa baga de seama ca o tata i se raceste. Se destepta si vazu ca un purcel ii lipseste. Se lua dupa voinic. si cu toate ca telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa il ajunse. Cand vazu ca are sa-l inhate cu coltii ei, voinicul arunca sapunul. Atunci unde se facu un noroi cleios si puturos, de ti se scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pamant.

Scroafa facu ce facu, se zvarcoli prin al noroi si se tarbaci de nu o mai cunosteai, scroafa e, ori ce dracu e. Scapa din nomol si se lua dupa voinic. intr-o clipa il ajunse. Cand vazu zorul, voinicul arunca pieptenele. si unde se facu un zid nalt, nalt, d-a curmezisul drumului ei, de nu fu cu putinta sa-l sara. Atunci scroafa se puse cu coltii sai si sparse zidul, facand o gaura numai cat putea ea sa treaca. si sa te tii dupa dansul.

Daca vazu voinicul ca scroafa iara s-a apropiat, arunca si peria. Deodata se facu o padure nalta si deasa, de nu se putea strecura nici pui de pasare. Cum vazu una ca asta, scroafa se puse si roase, si roase la copaci, pana ce-si facu drum, si dupa dansul! pana ce, cand fu a-l ajunge, voinicul intrase in curte la zana. Aceasta iesi numaidecat, intinse mana si striga:

– Inapoi, scroafa rusinoasa, si teme-te de urgia tatalui meu!

Cand ii auzi glasul, scroafa ramase incremenita si plina de rusine se intoarse. Mergea si se tot uita indarat; pare ca tot nu-i venea a crede ceea ce vazuse si auzise.

Se culca si de asta data nitel voinicul, ca sa se odihneasca, iara zana ii schimba purcelul, puindu-i altul in locul lui. Dupa ce se destepta, se intorcea la ma-sa cu voie-buna, de isprava ce facuse.

Venea, nene, cu caciula intr-o parte, cu purcelul in brate si cantand din frunza.

Cand iata ca se intalneste cu trei insi. Pasamite era Vantul, Caldura si Gerul. El isi lua caciula din cap, si cu multa plecaciune ii zise:

– Noroc bun sa dea Dumnezeu, nea Vantule.

– Cale buna, dragul meu, ii raspunse Vantul.

– Da ce, ma, numai Vantului te ploconesti? ii zise Caldura. Nu stii tu oare ca eu pot sa las o zapuseala si o arsita, de sa fiarba matele din tine?

– Nu-mi pasa de nimic, raspunse voinicul, numai Vantul sa-mi bata.

– N-ai auzit tu oare de mine, ma, ii zise si Gerul, ca eu am putere sa dau un frig si o geruiala peste tine, de sa inghete matele in tine.

– Habar n-am, raspunde si el, numai Vantul sa nu-mi bata:

Si incet, incet, ajunse acasa. Cand il vazu alde ma-sa si auzi peste cate prapastii a dat, muri si invie de bucurie ca-l mai vazu o data in carne si oase. Ii dete de manca purcelul; dara ea marturisi ca nu vede nici o usurare.

Sa innebuneasca zmeul de ciuda! Vazu el ca nu poate altfel sa rapuie pe voinic, decat prin viclenie. Cata deci vreme cu prilej ca sa-si puie in lucrare cugetul sau cel nelegiuit.

Intr-o zi cand voinicul se intorsese de la vanat si era ostenit peste masura, se culca in gradina la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dansul si-l facu bucati, bucati, cu palosul pe care il purta totdauna ascuns la dansul. si ca sa nu bage de seama ma-sa, puse toate bucatelele in dasagi, le aseza pe cal si, dand cateva bice calului, il dete pe poarta afara.

Calul fusese al zanei. Ea il dedese in dar voinicului cand fu a se duce la marul rosu. El acum, daca se vazu gonit, alerga drept la stapana-sa. Ea, cum il vazu viind fara stapanu-sau, pricepu ca trebuie sa fie vreo dracie la mijloc. Se dete jos, si ce vazu se spaimanta. Lua deci desagii, ii aduse in casa la ea si lua bucatica cu bucatica, os cu os, si le aseza una langa alta, fiecare la locsorul lor. Dupa aceea turna apa moarta peste dansele. Ele se inchega, lipindu-se una de alta; pielea se facu la piftia, intrupandu-se. il stropi si cu apa vie si se insufleti; dara mut si surd. Atunci ii dete sa manance un mar de care adusese el si ii veni grai. Lua si purcelul scroafei de pe sub pamant si il facu sa-i guite la urechi si ii veni auz. Atunci zise:

– Dara greu somn dormii, soru-mea.

– Greu, fratioare; si ai fi dormit cat lumea si pamantul, de nu erau maiestritele lucruri ce tu ai adus pentru ma-ta; iara eu le-am oprit si ti-am pus altele in locul lor.

Atunci ii spuse cine era dusmanul care voise sa-l rapuie. si ca sa se incredinteze de adevarul celor spuse de dansa, ii dete putere sa se faca porumbel si sa se duca sa vaza cum zmeul chinuieste si pe ma-sa. Voinicul se facu porumbel si ajunse intr-un suflet la casele unde sedea muma-sa.

Cand colo, ce sa vaza? Se freca la ochi ca sa se incredinteze de sunt aievea cele ce i se infatisa, sau naluciri.

Zmeul, carele cu sosele, cu momele nu putuse da in cap pe muma voinicului si a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o franghie de matase rosie, o tinea nemancata si cu ochii in soare. El voia sa o omoare tocmai cand voinicul ajunse in chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum il invatase zana, si se facu om cu sabia goala in mana. si cat ai zice mei, facu mici farame pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scapa pe muma-sa de la chinuri, si, viind zana, ii dete de bau nitica apa vie. Cum bau, vazu ca se insufleteste si se simte voioasa ca un om plin de sanatate.

Apoi voinicul se insoti cu zana, si traira cate trei un trai plin de fericire si de ingaduinta pana la adanci batranete.

S-ar putea sa-ti placa si:

Ti-a placut? Spune-ti parerea!

Primii pasi: dezvoltarea bebelusului prin joaca

Inainte sa pleci,

Poti gasi informatii utile si in materialele urmatoare:


Trimite articolul catre prietenii tai

Poti baga cate mailuri vrei tu separate prin spatiu!

Trimite mesajul