Urmareste-ne:

Porcul cel fermecat

Autor: fara autor

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii în coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un împarat si avea trei fete. si fiind a merge la batalie, îsi chema fetele si le zise:

– Iaca, dragele mele, sunt silit sa merg la razboi. Vrajmasul s-a sculat cu oaste mare asupra noastra. Cu mare durere ma despart de voi. În lipsa mea bagati de seama sa fiti cu minte, sa va purtati bine si sa îngrijiti de trebile casei. Aveti voie sa va preîmblati prin gradina, sa intrati prin toate camarile casei: numai în camara din fund, din coltul din dreapta, sa nu intrati, ca nu va fi bine de voi.

– Fii pe pace, tata, raspunsera ele. Niciodata n-am iesit din cuvantul dumitale. Du-te fara grija, si Dumnezeu sa-ti dea o izbanda stralucita.

Toate fiind gata de pornire, împaratul le dete cheile de la toate camarile, mai aducandu-le aminte înca o data povetele ce le deduse, si-si lua ziua buna de la ele.

Fetele împaratului, cu lacramile în ochi, îi sarutara mana, îi poftira biruinta; iar cea mai mare din ele priimi cheile din mana împaratului.

Nu se stia ce sa se faca, de mahnire si de urat, fetele, cand se vazura singure. Apoi, ca sa le treaca de urat, hotarara ca o parte din zi sa lucreze, o parte sa citeasca si o parte sa se plimbe prin gradina. Asa facura si le mergea bine.

Vicleanul pizmuia pacea fetelor si-si varî coada.

– Surioarele mele, zise fata cea mare, catu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt cateva zile de cand ne aflam singure, n-a mai ramas nici un colt de gradina pe unde sa nu ne fi plimbat. Am intrat prin toate camarile palatului tatalui nostru, si am vazut cat sunt de frumos si bogat împodobite; de ce sa nu intram si în camara aceea, în care ne-a oprit tatal nostru de a intra?

– Vai de mine, lelita, zise cea mai mica, ma mir cum ti-a dat în gand una ca aceasta, ca sa ne îndemni dumneata sa calcam porunca tatalui nostru. Cand tata a zis sa nu intram acolo, trebuie sa fi stiut el ce a zis si pentru ce a zis sa facem asa.

– Ca doara nu s-o face gaura în cer d-om intra, zise cea mijlocie. Ca doara n-or fi niscaiva zmei sa ne manance, ori alte lighioane. s-apoi de unde o sa stie tata daca noi am intrat au ba?

Tot vorbind si îndemnandu-se, ajunsera tocmai pe dinaintea acelei camari; cea mai mare din surori, care era pastratoarea cheilor, baga cheia în broasca usei si, întorcand-o nitel, scart! usa se deschise.

Fetele intrara.

Cand colo, ce sa vaza? Casa n-avea nici o podoaba; dara în mijloc era o masa o masa mare cu un covor scump pe dansa, si deasupra o carte mare deschisa.

Fetele, nerabdatoare, voira a sti ce zicea în cartea aceea. si cea mare înainta si iata ce ceti:

„Pe fata cea mare a acestui împarat are s-o ia un fiu de împarat de la rasarit.”

Merse si cea mijlocie si, întorcand foaia, ceti si ea:

„Pe fata cea mijlocie a acestui împarat are s-o ia un fiu de împarat de la apus”.

Rasera fetele si se veselira, hihotind si glumind între ele. Fata cea mica însa nu voia sa se duca.

Cele mai mari nu o lasara în pace, ci, cu voie, fara voie, o aduse si pe dansa langa masa, si cam cu îndoiala întoarse si ea foaia si ceti:

„Pe fata cea mica a acestui împarat are s-o ia de sotie un porc”.

Trasnetul din cer de ar fi cazut, nu i-ar fi facut mai mult rau ca ceea ce i-a facut citirea acestor vorbe. P-aci, p-aci era sa moara de mahnire. si daca n-o tineau surorile, îsi si spargea capul cazand.

Dupa ce se dezmetici din lesinul ce-i venise de inima rea, începura s-o mangaie surorile.

– Ce! îi zisera, mai crezi si tu la toate alea! Unde ai mai pomenit tu ca o fata de împarat sa se marite dupa un porc?

– Ce copila esti! îi zise cealalta, dara tata n-are destula ostire sa te scape, chiar cand s-ar întampla sa vie sa te ceara un dobitoc asa de scarbos?

Fata cea mica a împaratului ar fi voit sa se înduplece a crede cele ce îi spuneau surorile; dara n-o lasa inima. Gandul ei era mereu la cartea care spuse ca norocul celorlalte surori era sa fie asa de frumos si numai ei îi spusese ca o sa i se întample ceea ce nu se mai auzise pana atunci pe lume. si apoi o rodea la ficati calcarea poruncii tatalui lor.

Ea începu a lancezi. si numai în cateva zile asa se schimbase, încat nu o mai cunosteai; din rumena si vesela ce era, ajunsese de se ofilise si nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin gradina, d-a culege flori ca sa le puie la cap si d-a canta cu toatele cand erau la furca, ori la cusatura.

Între acestea, tatal fetelor, împaratul, facuse o izbanda cum nu se astepta, biruind si gonind pe vrajmas. si fiindca gandul îi era la fiicele sale, facu ce facu si se întoarse mai curand acasa. Lumea dupa lume iesise întru întampinarea lui, cu buciume, cu tobe si cu surle, înveselindu-se ca împaratul se întorcea biruitor.

Cum ajunse, pana a nu merge acasa, împaratul dete lauda Domnului ca-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i înfranse. Apoi, mergand acasa, fiicele îi iesira înainte. Bucuria lui crescu cand vazu ca fetele îi erau sanatoase. Fata cea mica se feri cat putu a nu se arata trista.

Cu toate astea, nu dupa mult timp, împaratul baga de seama ca fie-sa cea mica din ce în ce slabea si se posomora. Îndata îi trecu un fier ars prin inima, gandindu-se ca poate i-au calcat porunca. si de unde sa nu fie asa?!

Ca sa se încredinteze, îsi chema fetele, le întreba, poruncindu-le sa-i spuie drept.

Ele marturisira. Se ferira însa d-a spune care din ele fusese îndemnatoarea.

Cum auzi împaratul una ca aceasta se tanguia în sine cu amar, si cat p-aci era sa-l biruie mahnirea. Îsi tinu însa firea si cauta a-si mangaia fata care vedea ca se pierde. Ce s-a facut, s-a facut; vazu el ca o mie de vorbe un ban nu face.

Începuse a se cam uita întamplarea aceasta, cand, într-o zi, se înfatise la împaratul fiul unui împarat de la rasarit si-i ceru de sotie pe fata cea mai mare. Împaratul i-o dete cu multumire. Facura nunta înfricosata si peste trei zile o petrecu cu cinste mare pana la otar. Peste putin, asa facu si cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de împarat de la apus.

Cu cat vedea ca se împlinesc întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atata fata împaratului se întrista si mai mult. Ea nu mai voia sa manance, nu se mai gatea, nu mai iesea la plimbare; voia sa se lase sa moara mai bine, decat sa ajunga de batjocura lumii. Dara împaratul nu-i da ragaz sa puie în lucrare o fapta asa de nelegiuita, ci o mangaia cu fel de fel de povete.

Mai trecu ce mai trecu si iata, mare, ca într-o zi împaratul se pomeneste cu un porc mare ca intra în palatul lui si-i zice:

– Sanatate tie, împarate; sa fii rumen si voios ca rasaritul soarelui într-o zi senina!

– Bine ai venit sanatos, prietene. Dar ce vant te aduce pe la noi?

– Am venit în petit, raspunse porcul.

Se mira împaratul cand auzi de la porc asa vorbe frumoase si îndata îsi dete cu parerea ca aci nu putea sa fie lucru curat. Ar fi voit s-o carmeasca împaratul spre a nu-i da fata de sotie; dara dupa ce auzi ca curtea si ulitile geme de porci, care venise cu petitorul, n-avu încotro si-i fagadui. Porcul nu se lasa numai pe fagaduiala, ci intra în vorba si se hotarî ca nunta sa se faca peste o saptamana. Numai dupa ce priimi cuvant bun de la împaratul, porcul pleca.

Pana una alta, împaratul îsi povatui fata sa se supuie ursitei, daca asa a voit Dumnezeu. Apoi îi zise:

– Fata mea, cuvintele si purtarea cea înteleapta a acestui porc nu este de dobitoc; o data cu capul nu crez eu ca el sa se fi nascut porc. Trebuie sa fie vreo fermecatorie sau vreo alta dracie aci. Însa tu sa fii ascultatoare, sa nu iesi din cuvantul lui; caci Dumnezeu nu te va lasa sa te chinuiesti mult timp.

– Daca dumneata, tata, gasesti cu cale asa, raspunse fata, te ascult si-mi pui nadejdea în Dumnezeu. Ce o vrea el cu mine! Asa mi-a fost tristea; vaz eu ca n-am încotro.

Între acestea sosi si ziua nuntii. Cununia se facu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu sotia sa într-o caruta împarateasca, porni la dansul acasa.

Pe drum trebuia sa treaca pe langa un noroi mare; porcul porunci sa stea caruta; se dete jos si se tavali în noroi, pana se facu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei sa-l sarute. Biata fata, ce sa faca? Scoase batista, îl sterse nitel la bot si-l saruta, gandindu-se sa asculte povetile tatalui sau.

Cand ajunsera acasa la porc, care era într-o padure mare, se si însera. sezura nitel de se odihnira de drum, cinara împreuna si se culcara. Peste noapte, fata împaratului simti ca langa ea era un om, iara nu un porc. Se mira. Însa îsi aduse aminte de cuvintele tatane-sau si începu a mai însufleti, plina de nadejde în ajutorul lui Dumnezeu.

Porcul seara se dezbraca de pielea de porc, fara sa simta fata, si dimineata, pana a nu se destepta ea, el iara se îmbraca cu dansa.

Trecu o noapte, trecura doua, trecura mai multe nopti si fata nu se putea domiri cum se face de barbatu-sau ziua este porc si noaptea om. Pasamite el era fermecat, vrajit sa fie asa.

Mai tarziu începu a prinde dragoste de dansul, cand simti rodurile casatoriei; atat numai se mahnea ca nu stia ce o sa dea lumii peste cateva luni. Cand, într-o zi, vazu trecand pe acolo o baba cloanta vrajitoare.

Ea, care nu vazuse oameni de atata mare de timp, era jinduita, si o chema sa mai vorbeasca cu dansa cate ceva. Vrajitoarea îi spuse ca stie sa ghiceasca, sa dea leacuri si cate nagode toate.

– Asa sa traiesti, batranico, ia spune-mi, d-a minune ce are barbatu-meu de este ziua porc si noaptea, cand doarme langa mine, îl simt ca este om?

– Ceea ce-mi spui, puica mamii, eram sa ti-o spui eu mai înainte, caci nu de surda sunt ghicitoare. Sa-ti dea mamulica leacuri cari sa-i taie farmecele.

– Da-mi zau, mamusoara, si ti-oi plati cat mi-i cere, ca mi s-a urat cu el asa.

– tine icea, puisorul mamei, ata aceasta. Sa nu stie el de dansa, ca n-are leac. Sa te scoli cand doarme el, binisor, si sa i-o legi de piciorul stang, cat se poate de strans, si sa vezi, draga babii, ca dimineata ramane om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de platita cand voi afla ca o sa scapi de asa urgie. Mi se rupe, uite, baierile inimii de mila pentru dumneata, bobocelul mamei, si ma caiesc, ma caiesc, cum de sa nu aflu mai dinainte, ca sa-ti viu întru ajutor.

Dupa ce pleca zgripturoaica de vrajitoare, fata de împarat ascunse cu îngrijire ata; iara peste noapte se scula binisor, încat sa n-o simta nici maiastrele, si, cu inima tacainda, lega ata de piciorul barbatului sau. Cand sa stranga nodul, pac! se rupse ata, caci era putreda.

Desteptandu-se, barbatul speriat îi zise:

– Ce-ai facut, nenorocito! Mai aveam trei zile, si scapam de spurcatele astea de vraji; acum cine stie cat voi mai avea sa port aceasta scarboasa piele de dobitoc. si numai atunci vei da mana cu mine, cand vei rupe trei perechi de opinci de fier si cand vei toci un toiag de otel, cautandu-ma, ca eu ma duc.

Zise sa se facu nevazut.

Sarmana fata de împarat, cand se vazu singura cuc, unde începu a plange si a se boci, de ti se rupea inima. Blestema cu foc si para pe afurisita de ghicitoare. Dara toate în zadar. Daca vazu ca n-o scoate la capatai cu tanguirea, se scula si pleca încotro va duce-o mila Domnului si dorul barbatului.

Ajungand într-o cetate, porunci de-i facu trei perechi de opinci de fier si un toiag de otel, se gati de drum si se porni în calatorie, spre a-si gasi barbatul.

Se duse, se duse, peste noua mari, peste noua tari, trecu prin niste paduri mari cu bustenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei rasturnati si, de cate ori cadea, de atatea ori se si scula; ramurile copacilor o izbeau peste fata, crangurile îi zgariase mainile, si ea tot înainta, mergea, si îndarat nu se uita. Cand, obosita de drum si de sarcina, abatuta de mahnire si cu nadejdea în inima, ajunse la o casuta.

Pasamite acolo sedea santa Luna.

Batu la portita, se ruga sa o lase înauntru sa se odihneasca nitel, mai cu seama ca îi si abatuse sa faca.

Muma santei Lune avu mila de dansa si de suferintele sale; o priimi dara înauntru si o îngriji. Apoi o întreba:

– Cum se poate ca un om de pe alte taramuri sa razbeasca pana aci?

Biata fata de împarat îsi povesti atunci toate întamplarile si sfarsi zicand:

– Multumesc mai întai lui Dumnezeu ca mi-a îndreptat pasii catre acest loc, si al doilea dumitale, ca nu m-ai lasat sa pier la ceasul nasterii. Acum te mai rog sa-mi spui, nu care cumva santa Luna, fiica dumitale, stie pe unde s-ar afla barbatul meu?

– Nu poate sa stie, draga mea, îi raspunse muma santei Lune, dar du-te încolo, spre rasarit, pana vei ajunge la santul Soare; poate el sa stie ceva.

Îi dete sa manance o gaina fripta si îi zise sa bage de seama sa nu piarza nici un oscior, ca-i va fi de mare trebuinta.

Dupa ce mai multumi înca o data de buna gazduire si de povetele cele folositoare si dupa ce lepada o pereche de opinci care se sparsese, încalta altele, puse oscioarele gainei într-o legatura, lua în brate copilasul si toiagul în mana si o porni iarasi la drum.

Merse, merse, prin niste campii numai de nisip; asa de greu era drumul, încat facea doi pasi înainte si unul înapoi; se lupta, se lupta si scapa de asta campie, apoi trecu prin niste munti nalti, coltorosi si scorborosi; sarea din bolovan în bolovan si din colt în colt. Cand ajungea pe cate un piept de munte ses, i se parea ca apuca pe Dumnezeu de un picior; si dupa ce se odihnea cate nitel, iar o lua la drum, si tot înainte mergea. Glodurile, coltii de munte, care erau tot de cremene, atat îi zgariase picioarele, genunchii si coatele, încat erau numai sange; caci trebuie sa va spun ca muntii erau nalti, încat întreceau norii, si pe unde nu erau prapastii peste care trebuia sa sara, nu putea merge altfel decat suindu-se pe branci si ajutandu-se cu toiagul.

În cele de pe urma, statuta de osteneala, ajunse la niste palaturi.

Acolo sedea Soarele.

Batu la poarta si se ruga sa o primeasca. Muma Soarelui o priimi si se mira cand vazu om de pe alte taramuri pe acolo si planse de mila ei, cand îi povesti întamplarile. Apoi, dupa ce-i fagadui ca va întreba pe fiu-sau despre barbatul ei o ascunse în pivnita, ca sa n-o simta Soarele cand o veni acasa, ca seara se întoarce totdauna suparat.

A doua zi afla fata de împarat ca era s-o pata, fiindca Soarele cam mirosise a om de pe alta lume. Dar muma-sa îl linisti cu vorbe bune, zicandu-i ca sunt pareri.

Fiica de împarat prinse curagi cand vazu cu cata bunatate este priimita si întreba:

– Bine, frate draga, cum se poate ca Soarele sa fie suparat, el care este atat de frumos si face atata bine muritorilor?

– Iaca pentru ce, raspunse muma Soarelui; el dimineata sta în poarta raiului, si atunci este vesel, vesel si rade la toata lumea. Peste zi este plin de scarba, fiindca vede toate necuratiile oamenilor si d-aia îsi lasa arsita asa de cu zapuseala; iara seara este mahnit si suparat, fiindca sta în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasa.

Îi mai spuse ca l-a întrebat despre barbatul ei si fiu-sau îi raspunse ca nu stie de seama lui nimic, fiindca, de va sedea în vro padure deasa si mare, vederea lui nu poate strabate prin toate colturile si afundaturile, ci ca alta nadejde nu e, decat sa mearga la Vant.

Îi dete si acolo o gaina sa manance si îi zise sa pastreze oscioarele cu îngrijire.

Dupa ce lepada a doua pereche de opinci, car se sparsese si acelea, lua legatura cu oscioarele, copilul în brate si toiagul în mana si porni spre Vant.

În calea aceasta întalni niste greutati si mai mari, caci dete, una dupa alta, peste munti de cremene din care tasnea flacari de foc, peste paduri nemaiumblate si peste campii de gheata cu nameti de zapada. P-aci, p-aci, era sa se prapadeasca, biata femeie; însa, cu staruinta ei si cu ajutorul lui Dumnezeu, birui si aceste greutati mari, si ajunse la o vagauna care era într-un colt de munte, mare de putea sa intre sapte cetati într-însa.

Acolo sedea Vantul.

Gardul care o înconjura avea o portita. Batu si se ruga sa o primeasca. Muma Vantului avu mila de dansa si o priimi sa se odihneasca. Ca si la Soare, fu ascunsa, ca sa nu o simta Vantul.

A doua zi îi spuse ca barbatul sau locuia într-o padure mare si deasa, pe unde nu ajunsese toporul înca; ca acolo si-a facut un fel de casa, gramadind busteni unul peste altul si împletindu-i cu nuiele, unde traia singur-singurel, de teama oamenilor rai.

Dupa ce îi dete si aci o gaina de manca si îi zise sa pastreze oscioarele, muma Vantului o povatui sa se ia dupa drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, si sa mearga, sa mearga pana va ajunge.

Asa si facu. Dupa ce multumi cu lacrami de bucurie pentru buna gazduire si pentru vestea cea buna, porni la drum.

Biata femeie noptile le facea zi. Nu i se mai alegea nici de mancare, nici de odihna, atata dor si foc avea sa-si gaseasca barbatul pe care ursita i-l dedese.

Merse, merse pana ce i se sparse si opincile aceste. Le lepada si începu a merge cu picioarele goale. Nu cauta gloduri, nu baga seama la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea cand se împiedica de vreo piatra.

În cele de pe urma ajunse la o poiana verde si frumoasa pe marginea unei paduri. Acum se mai înveseli si sufletul ei, cand vazu floricelele si iarba cea moale. Statu si se odihni nitel. Apoi, vazand pasarelele cate doua-doua pe ramurelele copaceilor, se încinse focul într-însa de dorul barbatului sau, începu a plange cu amar si, cu copilul în brate si cu legatura cu oscioarele pe umar, porni iarasi.

Intra în padure. Nu se uita nici la iarba cea verde si frumoasa ce-i mangaia picioarele, nu voia sa asculte nici la pasarelele ce ciripeau de te asurzea, nu cauta nici la floricelele ce se ascundeau prin desisurile crangurilor, ci mergea dibuind prin padure. Ea bagase de seama ca aceasta trebuie sa fie padurea în care locuia barbatul sau, dupa semnele ce-i spusese muma Vantului.

Trei zile si trei nopti orbacai prin padure si nu putu afla nimic. Atat de mult era rupta de osteneala, încat cazu si ramase acolo o zi s-o noapte fara sa se miste, fara sa bea si sa manance ceva.

În cele mai de pe urma, îsi puse toate puterile, se scula, si asa, sovaind, cerca sa umble sprijinindu-se în toiagul sau, dara îi fu cu neputinta, caci si acesta se tocise, încat nu mai era de nici o trebuinta. Însa de mila copilului, care nu mai gasea lapte la pieptul ei, de dorul barbatului, pe care îl cauta cu credinta la Dumnezeu, porni asa cum putu. Nu mai facu zece pasi si zari catre un desis un fel de casa precum îi spusese muma Vantului. Porni într-acolo si abia, abia ajunse. Acea casa n-avea nici ferestre, nici usa. Pasamite usa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scara nu era.

Ce sa faca? Voia sa intre.

Se gandi, se razgandi; se cerca sa se suie – în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate sa se lase ea sa se înece tocmai la mal. Cand, îsi aduse aminte de oscioarele de gaina ce le purtase atata cale si-si zise: nu se poate sa mi se fi zis de florile marului sa pastrez aceste oscioare, ci ca îmi va fi de mare ajutor la nevoie.

Atunci scoase oscioarele din legatura ce o avea, se socoti nitel, mai cugeta si, luand doua din aceste oscioare, le puse varf în varf si vazu ca se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, si vazu ca se lipira si acelea.

Facu deci, din oscioare, doi drugi cat casa de înalti. Îi rezema de casa la o departare de o palma domneasca unul de altul. Dupa aceea puse iarasi capatai la capatai celelalte oscioare si facu niste druguleti mici, fiecare puindu-i d-a curmezisul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scari; cum punea aceste trepte, se lipeau si ele. si astfel unul cate unul puse pana sus. Cum punea o treapta, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, pana unde îi ajunse. Cand, tocmai sus în varful scarii, nu-i ajungea sa mai faca o treapta.

Ce sa faca? Fara asta treapta nu se putea. Pasamite ea pierduse un oscior. Sa stea acolo, era peste poate. Sa nu intre înauntru îi era ciuda. Se apuca si-si taie degetul cel mic, si cum îl puse acolo se lipi. Lua copilul în brate se urca din nou si intra în casa.

Aci se mira ea de buna randuiala ce gasi. Se apuca si ea si mai deretica oleaca. Apoi mai rasufla nitel, puse copilul într-o albie ce gasi si o aseza pe pat.

Cand veni barbatu-sau, se sperie de ceea ce vazu. Parca nu-i venea sa creaza ochilor sai, tot uitandu-se la scara de oscioare si la degetul din varful scarii. Frica lui era sa nu fie iara niscaiva farmece, si cat p-aci era sa-si paraseasca casa, dara Dumnezeu îi dete în gand sa intre.

Atunci, facandu-se un porumbel, ca sa nu se lipeasca farmecele de el, zbura pe deasupra fara sa se atinga de scara si intra înauntru în zbor. Acolo vazu o femeie îngrijind de un copil.

El îsi aduse aminte atunci ca femeia sa era însarcinata cand plecase de la ea, si unde îl cuprinse un dor de dansa si o mila, gandindu-se la cate trebuia sa fi patit ea pana sa dea cu mana de dansul, încat se facu numaidecat om.

Cat p-aci era sa n-o cunoasca; atat de mult se schimbase din pricina suferintelor si a necazurilor.

Fata de împarat cum îl vazu, se scula în sus si îi tacaia inima de frica, fiindca ea nu-l cunostea.

Dupa ce el i se facu cunoscut, ea nu se cai, ba si uita tot ce suferise. El era un barbat ca un brad de frumos.

Se puse deci la vorba. Ea îi povesti toate întamplarile, iara el planse de mila ei. Apoi începu si el a spune:

– Eu, zise el, sunt fiu de împarat. La un razboi ce avu tata-meu cu niste zmei, vecini ai lui, care erau foarte rai si-i tot calcau mosia, am omorat pe cel mai mic.

Pasamite, ursita te fagaduise lui. Atunci ma-sa, care era o vrajitoare de închega si apele cu farmecele ei, ma blestema sa port pielea acelui scarbos dobitoc, cu gand ca sa nu ajung sa mi te iau eu.

Dumnezeu i-a stat împotriva, si eu te-am luat. Baba care ti-a dat ata sa mi-o legi de picior era ea. si de unde mai aveam trei zile sa scap de blestem, am fost silit sa port înca trei ani starvul porcului.

Acum, fiindca tu ai suferit pentru mine si eu pentru tine, sa dam lauda Domnului si sa ne întoarcem la parintii nostri. Fara tine eram hotarat sa traiesc ca un pustnic, d-aia si mi-am ales acest loc pustiu si mi-am facut casa asta asa, ca pui de om sa nu mai poata razbi la mine.

Apoi se îmbratisara de bucurie si se fagaduira ca amandoi sa uite necazurile trecute.

A doua zi de dimineata se sculara si pornira amandoi mai întai la împaratul, tatal lui. Cand se auzi de venirea lui si a sotiei sale, toata lumea plangea de bucurie ca îi vedea. Iara tatal si muma lui îi îmbratise strans, si tinura veseliile trei zile si trei nopti.

Apoi merse si la împaratul, tatal femeii lui. El cat p-aci era sa-si iasa din minti de bucurie, cand îi vazu. Asculta povestindu-i-se întamplarile lor. Apoi zise fie-sei:

– Ti-am spus eu ca nu credeam sa se fi nascut porc acel dobitoc ce te-a cerut de sotie? si bine ai facut, fata mea, de m-ai ascultat.

Si fiindca era si batran, si mostenitori n-avea, se coborî din scaunul împaratiei sale si îi puse pe dansii. Iara ei domnira cum se domneste cand împaratii trec prin fel de fel de ispite, necazuri si nevoi.

Si de n-or fi murit, traiesc si astazi, domnind în pace.

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii în coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

S-ar putea sa-ti placa si:

Ti-a placut? Spune-ti parerea!

Deshidratarea la copii si sugari. Ce este de facut?

Inainte sa pleci,

Poti gasi informatii utile si in materialele urmatoare:


Trimite articolul catre prietenii tai

Poti baga cate mailuri vrei tu separate prin spatiu!

Trimite mesajul