Autor: Aurora Luchian
Trantorul, un lenes mare,
Stand la soare pe o floare,
Se viseaza imparat,
Cu supusi umili, argat,
Ce-i aduce ca un vant,
Pe o tava de argint,
Miere dulce, aurie,
Spunandu-i sfios: "Marie,
Tu, Slavite Drept si Bun,
Ti-am adus micul-dejun!"
El saltandu-se alene,
Dintre pufoasele perne,
Fine, din matase pura,
Gustand delicat, o gura,
Se sterge lent la botic,
Cu-n servet de borangic,
Aproband cu-n gest din mana,
Ca-i aromata si buna.
O albina lucratoare,
Vazandu-l trandav la soare,
Se burzului nervoasa:
-Cum pierzi vremea, nici ca-ti pasa,
Iar la pranz alergi la masa,
Ganganie lenevoasa!
Nu ai respect, ma gandesc,
Pentru cei care trudesc!
Brusc, se trezi din visare,
Si-o zari pe zburatoare.
Nici tava si nici argat,
Nici el mare imparat,
Si-i sopti: -Imi pare rau,
Ma doare burtica, zau,
Si sper sa scap de durere,
Sub calduta mangaiere,
A soarelui luminos...
Lasandu-si privirea-n jos,
Caci realitatea cruda,
Este supunere, truda,
Inmultirea, ca-i firesc,
A neamului albinesc;
Apoi piere invelit,
In ceara mototolit.
Tremurand de-ngrijorare,
Sari grabnic de pe floare,
Sa roage albinele,
Sa-i lungeasca zilele,
Ca-i trantor, e soarta sa,
Imparat doar cand visa!
Ca o morala:
Oare cati trantori sa fie,
Ce viseaza-mparatie?!
