Lectii mici printre linguri mari de ciorba

Momentul cand trebuie sa-ti inveti copilul sa manance singur este unul de cotitura. La mine a fost memorabil.

Avea pitica aproape 1 an. Poate 9-10 luni. Nu mai tin minte ca au trecut deja ceva ani. Eu sunt o mama mai comoda, imi plac si copiii independenti, asa ca am hotarat eu intr-o zi ca e momentul sa manance singura. Nu alimente solide, ci ciorba.

Era primavara. Afara era cald. Preconizand ce urmeaza sa se intample, am lasat-o doar in scutec. Hainele nu aveau nicio vina pentru pornirea mea revolutionara. Era copilul in scaunul ei de masa, noi pe scaunele noastre. Ii pun putina ciorbica in castronelul ei, ii pun si niste painica de casa (comoda, comoda, da-mi place sa miroasa a paine calda-n casa!) si asteptam sa inceapa spectacolul. Ea deja manca diverse singura si-si exprimase dorinta de a manui singura lingurita. Macar daca manca ea nu ne mai murdaream amandoua.

Era atat de scumpa cu gesturile ei sacadate cu care ducea la gura lingura aproape goala. Fiecare morcov prins era o victorie si ea chitaia de fericire. Dupa 2-3 linguri se mai odihnea putin, mai pescuia cu mana legume. Apoi, iar lua tacamul. Dupa aproape o ora, nu mai era pic de ciorba in castron. O parte era in burta copilului, o parte pe burta, alte parti, repartizate total inechitabil in par, pe scaunul ei, pe masa noastra, pe gresie, pe pereti. Dar nimic nu mai conta! Reusise!

Imediat dupa ce am savurat victoria cu o multime de pupici (cu gust de ciorba), i-am facut o baie rapida si somn. Adevarul e ca era mititica obosita dupa ce s-a luptat atat sa vaneze mancarea din castronel.

Urmatoarele mese au fost cam la fel, cu amendamentul ca din ce in ce mai multa ciorba era in burta si din ce in ce mai putina imprastiata prin toata bucataria. In doua luni, putea chiar sa manance imbracata si apoi sa plecam linistiti afara, caci fata noastra era curata ca lacrima.

Nu a fost usor, ba chiar as putea spune ca a fost un moment dificil. In primul rand mie, ca mama, mi se parea stresant sa o vad cum se chinuie sa manance. Nu va imaginati c-o durea ceva, dar modul in care aduna legumele din castron erau un semn ca face ceva complicat. Acum, privind peste ani imi dau seama ca am facut o alegere corecta. Faptul ca am lasat-o sa se descurce singura i-a dat incredere. Poate la varsta aceea nu realiza asta, dar, cu siguranta, felul in care ea este astazi se datoreaza si insistentei mele de a o lasa sa se hraneasca singura.

Nu mai spun ca, pe la 1 an si jumatate a mers la cresa si faptul ca stia sa manance singura i-a adus simpatia educatoarelor si a ingrijitoarelor din prima. Si pentru sanatatea ei a fost bine. Poate eu as fi continuat sa o indop, chiar si-atunci cand se satura. Asa, ea se oprea cand simtea ca nu mai are nevoie de mancare.

De ce ai nevoie cand te hotarasti sa-ti lasi copilul sa manance singur? Rabdarea si nervii tari nu-i mai pun la socoteala. Din punct de vedere material, trebuie sa ai cateva castroane si farfurii de plastic si tacamuri. Noi i-am luat si lingurite si furculite si cutite. Pe ultimele doua nu prea le-a folosit, dar daca noi aveam, trebuia sa ii oferim si ei. Apoi, e nevoie de multe, dar multe servetele umede si uscate pentru a sterge urmele. Cand spun multe, ma refer la un pachet de servetele umede pentru bebelusi pe zi. Nu le-am folosit doar la masa, ci si in parc, in masina, de fapt, pe oriunde mergeam. Chiar si-acum avem stocuri importante. Noi am ales marca Lupilu de la Lidl nu doar pentru ca au o calitate buna, dar au si un pret accesibil.

Si-acum radem cand ne amintim. Ea ma mai intreaba uneori cum a invatat sa manance, eu o imit, iar ea scoate un servetel umed si ma sterge la gura. Asa-mi trebuie daca am invatat-o sa fie independenta!