Pentru mama care se simte singura in acest moment: nu va fi mereu asa!

| | Modificat: 2018-07-18 00:00:00

Am crescut intr-o familie numeroasa, unde nu am avut timp sa ma simt singura. Chiar si atunci cand m-am mutat de acasa, in primul meu apartament, singuratatea nu m-a coplesit, desi eram pe cont propriu. M-am bucurat de momentele de singuratate, m-am descoperit pe mine insami.

Dintr-un motiv sau altul insa, atunci cand am devenit mama si am ramas acasa sa imi cresc copilul, singuratatea m-a inconjurat in valul ei si dupa cateva luni petrecute doar eu cu el, a inceput sa isi faca loc si tristetea. Simteam ca viata mea era ca o placa blocata in repetitive, zi dupa zi; ma trezeam, faceam treburi casnice si ma jucam cu cel mic, dupa care o luam de la capat, iar si iar.

singuratate-mama

Un sentiment aproape de disperare ma urmarea, numai ca nu il puteam numi si nici nu stiam ca este prezent; asa ca l-am ignorat. Dar nu a disparut, din contra, nefericirea mea a inceput sa devina incontrolabila. In unele din aceste zile, in care sentimentele de singuratate, disperare si nefericire ma sufocau, imi pierdeam controlul, tipam la cel mic, desi ochii lui nevinovati ma bantuiau dupa fiecare astfel de episod.

Imi aduc aminte de o zi, cand tristetea coplesitoare nu mi-a dat pace. L-am lasat pe cel mic in fata televizorului, la desene si m-am dus in baie doar ca sa pot plange in liniste. Singura. Am stat acolo si am plans in timp ce copilul meu se uita la desene animate, fara sa stie vreo secunda cat de trista eram. Si in ciuda acestor sentimente care ma rascoleau, am ignorat cat de disperata ma simteam.

Curand, disperarea a lasat loc rusinii; imi dadeam seama ca eram norocoasa sa am un copil frumos si sanatos, ca pot sta acasa sa am grija de el. Stiam ca sunt norocoasa sa ii vad primii pasi, sa ma bucur de primul zambet adevarat, sa vad prin ochii lui momentul primelor experiente; si totusi, fara sa am pe cineva alaturi de mine in acele momente, cu care sa pot imparti bucuria, singuratatea ma apasa.

Poate cea mai mare greseala pe care am facut-o incercand sa imi gestionez sentimentul de singuratate a fost ca nu am spus nimanui cum ma simt, nici macar sotului meu. In schimb, am afisat un zambet fals, zi de zi, pretizand ca ma descurc, ca totul este in regula. Dar nimic nu este in regula, mai ales atunci cand refuzi sa accepti ajutorul celor de langa tine.

Pana la urma, i-am spus cu rusine sotului meu, ceea ce simteam si dupa ce m-a ascultat si m-a sprijinit in acel moment de slabiciune cand mi-am varsat sentimentele, m-a indemnat sa imi fac timp pentru mine. Stia ca aveam nevoie sa imi reprioritizez timpul si sa ma redescopar pe mine insami, la fel cum am facut inainte sa am un copil. Sotul meu a inteles, poate chiar mai bine decat am inteles eu atunci, ca aveam nevoie sa fiu mai mult decat doar o mama.

Am inceput sa ma antrenez pentru un maraton, m-am reintors la facultate, am inceput proiecte unde puteam lucra de acasa si usor usor, singuratatea a inceput sa se estompeze. Am devenit o mamica mai fericita; nu imi mai pierd cumpatul atat de usor cu cel mic, ma simt mai prezenta in moment de fiecare data cand ne jucam si de multe ori, imi vad propria bucurie reflectata in ochii copilului meu.

Acum am zile cand singuratatea si tristetea isi fac simtita prezenta si poate este normal sa fie asa, maternitatea vine la pachet cu astfel de sentimente pentru milioane de femei. Dar acum stiu cum sa ma apar, stiu cum sa las oamenii din jurul meu, cei care ma iubesc, sa ma inconjoare si sa ma protejeze.

Si de fiecare data cand ma simt coplesita de faptul ca sunt mama, am grija sa imi fac putin timp pentru mine, pentru cine sunt eu in afara maternitatii. Nu vreau sa mai uit cine sunt; maternitatea imi poate rapi identitatea insa nu o poate face decat daca o lasi. Asa ca lasa-i pe cei de langa tine sa iti fie aproape si sa te sprijine.

Taguri Mama Depresie Mama casnica

Articole recomandate

Citeste si despre