Cand cresti un copil faci tot ce poti sa il inveti sa se descurce singur atunci cand va veni momentul sa isi intinda aripile si sa zboare departe de "cuib".
Il inveti sa fie corect, sa fie independent, sa stie sa isi faca ceva de mancare, sa isi spele vasele si hainele, sa isi dramuiasca banii si sa fie cat mai ordonat cu putinta. Constient sau nu, il pregatesti pentru asta inca de cand incepe sa mearga pe propriile picioare.
Chiar daca stii ca mai e mult pana atunci, dintr-o data te trezesti ca ai clipit si, cand ai deschis ochii, a venit momentul sa il lasi sa plece. Si realizezi ca, desi pe el, pe puiul tau, l-ai pregatit cum ai stiut mai bine sa se descurce si fara tine, pe tine nu te-ai pregatit cu adevarat pentru asta. Te gandesti ca e doar o faza, ca ai mai trecut prin asta cand pleca in tabere sau cand il lasai la bunici, si totusi nu te poti obisnui nici cu "cuibul" gol, nici cu sentimentele de singuratate, durere si pierdere, nici cu senzatia ca nu iti mai gasesti rostul.
Sindromul cuibului gol este ceva foarte real si se declanseaza, de obicei, cand copilul se muta de acasa. Pierderea si sentimentele pe care le provoaca sunt similare cu cele experimentate atunci cand iti moare cineva din familie. Desi pare o comparatie exagerata, o pierdere este o pierdere, chiar daca are cauze pozitive.
Parintele caruia ii pleaca de acasa copilul poate simti anxietate, depresie, furie, usurare si negare. Pe rand sau pe toate deodata. Provocarea de a face fata acestor senzatii vine la pachet si cu nevoia de a invata modalitati noi de a interactiona cu copilul, cu partenerul si, foarte important, cu tine.
La inceput poate iti va face placere sa fie liniste in casa, sa mai ai timp si pentru tine, dar tot vei avea senzatia ca lipseste ceva; in plus, nu vei intelege de ce iti pare atat de rau ca acum copilul tau este asa cum l-ai crescut sa fie: un adult independent si fericit.
Explicatia este simpla: nu te intristeaza schimbarea din viata copilului, ci schimbarea pe care trebuie sa o faci in viata ta. De ani de zile te-ai autodefinit doar ca parinte, lumea ta s-a invartit in jurul copilului, programul tau a fost adaptat in functie de nevoile lui, iar acum, dintr-o data, rolul tau s-a schimbat, iar tu trebuie sa te adaptezi. Relatia cu partenerul trebuie sa fie, de asemenea, redefinita, mai ales daca ati fost genul de parinti care s-au concentrat exclusiv pe copil.
Voi doi trebuie sa va cunoasteti din nou unul pe altul, sa reinvatati sa va bucurati unul de altul si amandoi de lucrurile care va fac placere. Daca v-ati folosit, cumva, de copil pentru a evita sa gestionati probleme mai mici sau mai mari intre voi, plecarea lui de acasa va pune fata in fata cu lucrurile de care ati fugit ani de zile si pe care acum va fi mult mai greu sa le ignorati.
Si totusi, partenerul este principalul tau aliat in lupta cu sindromul cuibului gol. Desi la inceput o sa para ciudat si uneori il vei privi ca pe un strain, este momentul potrivit sa va repozitionati in cuplu, sa vorbiti despre lucrurile pe care ati dori sa le faceti si chiar sa le faceti, acum ca ati ramas doar voi doi. Nu mai aveti motive sa amanati ceea ce va face placere.
Cum faci fata mai usor sindromului cuiubului gol
Plecarea copilului de acasa nu este usoara pentru niciun parinte. Nu iti putem spune cum sa faci sa nu treci prin aceasta faza, dar iti putem vinde cateva ponturi care te vor ajuta sa iti fie mai usor atunci cand va veni momentul. Si nu te gandi ca ai un copil mic si ca mai e pana atunci. Timpul zboara, efectiv, si e bine sa te pregatesti din timp.
Ajuta-ti fiul sau fiica sa se pregateasca pentru parasirea "cuibului". Impachetati impreuna, faceti impreuna planul pentru noua locuinta, faceti liste cu lucrurile pe care le aveti de pus la punct. Implica-te in aceasta tranzitie, nu asista la ea suspinand si punandu-ti tot felul de intrebari. Va va ajuta pe amandoi sa asimilati schimbarea.
Daca te ajuta, poti citi mai multe despre sindromul cuibului gol sau poti discuta cu parinti care au trecut deja prin asta. Documentarea nu strica niciodata.
Nu te invinovati pentru ca simti ca iti pierzi copilul, desi el pleaca spre o viata mai buna. Este normal sa te simti asa. Este normal chiar si sa nu il poti ajuta cu pregatirile pentru mutat, daca iti face rau.
Este important sa intelegi ca rolul tau in viata copilului tau se schimba, dar nu si legatura dintre voi. El va avea nevoie de tine si de acum inainte, dar in alte feluri.
Foloseste in avantajul tau timpul liber pe care il vei avea odata ce copilul s-a mutat de acasa. Programeaza-ti activitati pe care iti doreai sa le faci, dar nu aveai timp, bani sau energie, sau care pur si simplu nu constituiau o prioritate.
Lasa-ti copilul sa decida cat de mult vrea sa te implici in noua sa viata. Nu il vizita fara sa il anunti inainte, daca vrei sa eviti situatii inconfortabile. Nu il suna obsesiv pentru ca se va simti pe de o parte controlat, pe de alta parte subestimat, ca si cum nu ai avea incredere ca se poate descurca singur. Nu lua personal faptul ca fiul sau fiica ta nu va simti nevoia sa te implici prea mul: trebuie sa se adapteze la noua sa viata si sa (isi) demonstreze ca poate sa se descurce fara mama si tata.
Daca voi, ca parinti, traiti diferit separarea de copil, nu va invinovatiti unul pe altul pentru asta. Nu reprosa partenerului ca ar fi neinteresat de ce se intampla cu copilul vostru de acum inainte, daca are o atitudine diferita de a ta.
Unul dintre voi poate va dori sa vorbeasca mai mult despre cum se simte, celalalt poate va dori sa isi ocupe timpul si mintea cu activitati care sa ii deturneze atentia. Nu va faceti reprosuri si intelegeti ca fiecare individ face fata pierderii asa cum simte ca e mai bine pentru el.
Daca esti parinte singur, probabil ai avut o legatura foarte puternica cu copilul, iar senzatia de pierdere poate fi mult mai apasatoare, chiar daca simti si multa mandrie si usurare.
Durerea este "samanta" sindromului cuibului gol si este un sentiment normal, anxietatea, furia si depresia sunt firesti, dar vor pali pe masura ce te vei convinge ca "puiul" tau se poate descurca, iar tu vei intra intr-o noua normalitate. Intre timp, ai grija de tine, acum ca ai timp si pentru asta! Daca, totusi, sentimentele negative se accentueaza, nu te sfii sa cauti ajutor specializat. Cateva sedinte de psihoterapie s-ar putea sa fie ca un balsam pentru mintea si inima ta care nu pot accepta succesul cel mai mare al unui parinte: acela de a-i fi dat copilului aripi sa poata zbura.
