Urmareste-ne:

Ce am invatat cand mi-am lasat copiii sa-si stabileasca singuri programul de somn

Ce am invatat cand mi-am lasat copiii sa-si stabileasca singuri programul de somn 
Un experiment ce a constat in a le permite celor doi baieti ai lui sa doarma atunci cand doresc, s-a transformat pentru Patrick Coleman intr-o lectie despre autonomia copiilor. Vezi mai jos povestea lui. 
Cand cei doi baieti ai nostri au aflat ca noi, parintii, am decis sa le dam voie, ca timp de o saptamana, sa doarma doar atunci cand doreau, si-au exprimat sprijinul total pentru decizia noastra.
„O sa stam treji toata noaptea! Toata noaptea!”au scandat ei, fara sa bage in seama sau sa ignore pur si simplu expresiile noastre faciale de ingrijorare.
 Cand am adus in discutie ideea experimentului cu ora de culcare, sotia mea a spus clar ca ea crede ca rezultatul va fi un dezastru nemaiintalnit. Ea a subliniat ca vor fi nopti fara somn, copiii vor fi epuizati si un haos general va fi in casa. Nu puteai avea incredere in deciziile de somn ale unui copil de cinci ani si ale unui de sapte ani.
- „Deci, toata saptamana o sa te ocupi sa faci paturile?”, m-a intrebat ea cu aerul de „tu vorbesti serios?”.
- „Da”, i-am spus, stiind in strafundul meu ca trebuia sa fac tot ce imi sta in putinta pentru a ma asigura ca aceasta tactica nu-mi va exploda in fata.
Pentru ca am petrecut mult timp vorbind cu expertii in somn pentru copii, le-am impus copiilor un regim destul de inflexibil pentru culcare: incepeam sa stingem din lumini si sa inchidem ecranele in jurul orei 19:00, sa ne schimbam in pijamale la 19:30, mai citeam ceva, ii spalam pe dinti si ii bagam la somn la ora 20:00. Evident, atunci cand spun „noi”, ma refer la copiii mei si nu la sotia mea. Rutina noastra era mai putin o rutina si mai mult un stil de viata neconvingator.
Dupa tot ce am spus mai sus, nu inseamna ca locuinta noastra se scufunda in liniste dupa ora 20:00. Adesea baietii tipau unul la altul, se luptau, ne strigau, se dadeau jos din pat, pretindeau ca le este sete sau frica sau ca sunt nelinistiti. Fiind parinti prezenti si atenti, raspundem cu strigate, amenintari si diverse demonstratii ale frustrarii noastre. Se tranteau usi. Se inchidea televizorul. Linistea tindea sa se astearna in jurul orei 21.
Am incercat acest experiment cu ora de culcare din disperarea mea de a gasi o cale mai buna si mai precisa, de a-i determina pe baietii nostri sa se culce de buna voie, fara sa mai fie carcotasi cand vine vorba de ora de culcare. Din acest motiv am decis sa le ofer mai multa putere de decizie.
Acestea fiind spuse, se pare ca atunci cand vine vorba de baieti acestia au parte de o mare putere de decizie (asta ca sa folosesc un eufemism).
De aceea le-am explicat inca de la inceputul experimentului ca trebuie sa se afle in dormitorul lor la ora obisnuita de culcare. Povestea, pijamalele si spalatul pe dinti raman in programul standard. Cu toate acestea, odata aflati in camera lor, baietii puteau sa faca ce voiau - atata timp cat nu se bateau sau nu ieseau din camera.
„Nu-mi pasa cat de multe carti cititi, cate jocuri jucati sau daca va dati jos din pat”, le-am spus. „Atata timp cat ramaneti in aceasta camera, puteti sa va culcati atunci cand doriti”.
„Si daca avem nevoie sa va spunem ceva?”, a intrebat cel de cinci ani.
„Imi spui dimineata”, am spus.
„Si daca este ceva intr-adevar important?”, a replicat cel de sapte ani.
„Nimic nu este suficient de important pentru a ne intrerupe serialul preferat”, i-am spus. O expresie anume a survenit pe chipul lui ca si cum ar fi inteles. Si desenele lui preferate erau importante pentru el. Chiar sacre.
„Daca vom veni la voi in camera, vom face acest lucru doar pentru a stinge lumina si pentru a inchide usa”, i-am explicat. Regulile sunt reguli. 
- „Poti sa te intorci si sa ne invelesti, cand te duci la culcare?”, a intrebat cel de sapte ani.
- „Nu”, i-am spus. „Daca vreti sa va invelesc, trebuie sa o fac inainte de a iesi din camera”.
Amandoi voiau sa-i invelesc. Asa ca am indoit paturile deasupra fiecaruia, le-am dat cartile si jucariile pe care le-au cerut, le-am amintit ca se pot culca oricand doresc ei si am iesit din camera tinand degetele incrucisate.
M-am dus in domitorul matrimonial si m-am alaturat sotiei mele, care mi-a aruncat o privire sceptica. Din capatul holului se auzeau rasete si chicoteli.
Il auzeam pe baiatul cel mare cum ii citea celui mic. Erau tot felul de sunete amestecate. Dar niciunul nu ne-a chemat.
„Nu vor dormi niciodata”, m-a avertizat sotia mea.
„Vom vedea.”
Pana la ora 21:00 era tacere. M-am furisat pe hol si am aruncat o privire in camera baietilor. Amandoi „picasera” intr-un somn linistit, fiecare cu o carte sub bratele lor mici. Am facut cu mana un gest de triumf. Dar imi aminteam, ca baietii incepusera sa se plosteasca mai devreme, in timpul zilei. Probabil ca erau epuizati. Cu siguranta ca nu o sa se mai repete.
Marti s-a intamplat din nou. Si din nou miercuri. Joi seara am trecut printr-un mic test - a trebuit sa trecem la amenintari ca sa inchida lumina si usa, dar a fost o lupta blanda in comparatie cu fiecare alta noapte a vietii noastre pana in acel moment.
In mod clar, le-am dat suficienta libertate. I-am facut capitanii propriului lor destin. Le-am dat puterea sa ia o decizie foarte adulta si au luat-o usor. Bine, acum nu-mi faceam iluzii si nu ma asteptam sa imi spuna: „Ei bine, este ora 9:00. Acesta este un moment rezonabil pentru a merge la culcare”.
Ar fi fost ridicol. Era mai probabil ca ei sa ramana treji pana cand picau de somn, la fel ca in orice alta noapte. Diferenta era ca acum am eliminat un imperativ drastic inutil: nu mai trebuiau sa se culce. Nu mai aveau pentru ce sa se opuna, asa ca au incetat sa se mai opuna.
Privind in retrospectiva, acest lucru a avut sens. Nu a fost niciodata o idee stralucita sa le spun sa se angajeze intr-un proces biologic, atat timp cand ei nu puteau detine controlul. Mult mai mult sens a avut sa-i conduc pe drumul catre somn, dar sa-i las in fata usii. Inainte nu prea aveam aceasta perspectiva, dar acum sunt mai mult decat bucuros ca am facut-o.
- „Ai scris articolul despre acest experiment?”, m-a intrebat cateva zile mai tarziu sotia mea. 
- „Nu! Nu inca.”
- „Poti sa scrii ca m-am inselat, daca vrei”, raspunse ea cu un oftat.
Oh, da. Cu siguranta s-a inselat.

Cand cei doi baieti ai nostri au aflat ca noi, parintii, am decis sa le dam voie, ca timp de o saptamana, sa doarma doar atunci cand doreau, si-au exprimat sprijinul total pentru decizia noastra. „O sa stam treji toata noaptea! Toata noaptea!” - au scandat ei, fara sa bage in seama sau sa ignore pur si simplu expresiile noastre faciale de ingrijorare.

Programul de somn al copiilor

Cand am adus in discutie ideea experimentului cu ora de culcare, sotul meu a spus clar ca el crede ca rezultatul va fi un dezastru nemaiintalnit. El a subliniat ca vor fi nopti fara somn, copiii vor fi epuizati si un haos general va fi in casa. Nu puteai avea incredere in deciziile de somn ale unui copil de cinci ani si ale unui de sapte ani.

- „Deci, toata saptamana o sa te ocupi sa faci paturile?”, m-a intrebat el cu aerul de „tu vorbesti serios?”.

- „Da”, i-am spus, stiind in strafundul meu ca trebuia sa fac tot ce imi sta in putinta pentru a ma asigura ca aceasta tactica nu-mi va exploda in fata.

Pentru ca am petrecut mult timp vorbind cu expertii in somn pentru copii, le-am impus copiilor un regim destul de inflexibil pentru culcare: incepeam sa stingem din lumini si sa inchidem ecranele in jurul orei 19:00, sa ne schimbam in pijamale la 19:30, mai citeam ceva, ii spalam pe dinti si ii bagam la somn la ora 20:00. Evident, atunci cand spun „noi”, ma refer la copiii mei si nu la sotul meu. Rutina noastra era mai putin o rutina si mai mult un stil de viata neconvingator.

Dupa tot ce am spus mai sus, nu inseamna ca locuinta noastra se scufunda in liniste dupa ora 20:00. Adesea baietii tipau unul la altul, se luptau, ne strigau, se dadeau jos din pat, pretindeau ca le este sete sau frica sau ca sunt nelinistiti. Fiind parinti prezenti si atenti, raspundem cu strigate, amenintari si diverse demonstratii ale frustrarii noastre. Se tranteau usi. Se inchidea televizorul. Linistea tindea sa se astearna in jurul orei 21.

Am incercat acest experiment cu ora de culcare din disperarea mea de a gasi o cale mai buna si mai precisa, de a-i determina pe baietii nostri sa se culce de buna voie, fara sa mai fie carcotasi cand vine vorba de ora de culcare. Din acest motiv am decis sa le ofer mai multa putere de decizie.

Acestea fiind spuse, se pare ca atunci cand vine vorba de baieti acestia au parte de o mare putere de decizie (asta ca sa folosesc un eufemism).

De aceea le-am explicat inca de la inceputul experimentului ca trebuie sa se afle in dormitorul lor la ora obisnuita de culcare. Povestea, pijamalele si spalatul pe dinti raman in programul standard. Cu toate acestea, odata aflati in camera lor, baietii puteau sa faca ce voiau - atata timp cat nu se bateau sau nu ieseau din camera.

„Nu-mi pasa cat de multe carti cititi, cate jocuri jucati sau daca va dati jos din pat”, le-am spus. „Atata timp cat ramaneti in aceasta camera, puteti sa va culcati atunci cand doriti”.

„Si daca avem nevoie sa va spunem ceva?”, a intrebat cel de cinci ani.

„Imi spui dimineata”, am i-am raspuns.

„Si daca este ceva intr-adevar important?”, a replicat cel de sapte ani.

„Nimic nu este suficient de important pentru a ne intrerupe serialul preferat”, i-am spus. O expresie anume a survenit pe chipul lui ca si cum ar fi inteles. Si desenele lui preferate erau importante pentru el. Chiar sacre.

„Daca vom veni la voi in camera, vom face acest lucru doar pentru a stinge lumina si pentru a inchide usa”, i-am explicat. Regulile sunt reguli. 

„Poti sa te intorci si sa ne invelesti, cand te duci la culcare?”, a intrebat cel de sapte ani.

„Nu”, i-am spus. „Daca vreti sa va invelesc, trebuie sa o fac inainte de a iesi din camera”.

Amandoi voiau sa-i invelesc. Asa ca am indoit paturile deasupra fiecaruia, le-am dat cartile si jucariile pe care le-au cerut, le-am amintit ca se pot culca oricand doresc ei si am iesit din camera tinand degetele incrucisate.

M-am dus in domitorul matrimonial si m-am alaturat sotului meu, care mi-a aruncat o privire sceptica. Din capatul holului se auzeau rasete si chicoteli. Il auzeam pe baiatul cel mare cum ii citea celui mic. Erau tot felul de sunete amestecate. Dar niciunul nu ne-a chemat.

„Nu vor dormi niciodata”, m-a avertizat sotul meu.

„Vom vedea.”

Pana la ora 21:00 era tacere. M-am furisat pe hol si am aruncat o privire in camera baietilor. Amandoi „picasera” intr-un somn linistit, fiecare cu o carte sub bratele lor mici. Am facut cu mana un gest de triumf. Dar imi aminteam, ca baietii incepusera sa se plosteasca mai devreme, in timpul zilei. Probabil ca erau epuizati. Cu siguranta ca nu o sa se mai repete.

Marti s-a intamplat din nou. Si din nou miercuri. Joi seara am trecut printr-un mic test - a trebuit sa trecem la amenintari ca sa inchida lumina si usa, dar a fost o lupta blanda in comparatie cu fiecare alta noapte a vietii noastre pana in acel moment.

In mod clar, le-am dat suficienta libertate. I-am facut capitanii propriului lor destin. Le-am dat puterea sa ia o decizie foarte adulta si au luat-o usor. Bine, acum nu-mi faceam iluzii si nu ma asteptam sa imi spuna: „Ei bine, este ora 9:00. Acesta este un moment rezonabil pentru a merge la culcare”.

Ar fi fost ridicol. Era mai probabil ca ei sa ramana treji pana cand picau de somn, la fel ca in orice alta noapte. Diferenta era ca acum am eliminat un imperativ drastic inutil: nu mai trebuiau sa se culce. Nu mai aveau pentru ce sa se opuna, asa ca au incetat sa se mai opuna.

Privind in retrospectiva, acest lucru a avut sens. Nu a fost niciodata o idee stralucita sa le spun sa se angajeze intr-un proces biologic, atat timp cand ei nu puteau detine controlul. Mult mai mult sens a avut sa-i conduc pe drumul catre somn, dar sa-i las in fata usii. Inainte nu prea aveam aceasta perspectiva, dar acum sunt mai mult decat bucuros ca am facut-o.

- „Ai scris articolul despre acest experiment?”, m-a intrebat cateva zile mai tarziu sotul meu.

- „Nu! Nu inca.”

- „Poti sa scrii ca m-am inselat, daca vrei”, raspunse el cu un oftat.

Oh, da. Cu siguranta s-a inselat!

Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro

Taguri Somnul copiilor Ora culcare copii Independenta copii

Gabriela Negulescu

Redactor Copilul.ro

Citeste si despre

Articole de la parteneri

Aplicatii pentru copii

DESCARCA
DESCARCA

Inainte sa pleci,

Poti gasi informatii utile si in materialele urmatoare:


Trimite articolul catre prietenii tai

Poti baga cate mailuri vrei tu separate prin spatiu!

Trimite mesajul