Sa nasti in timp de pandemie poate fi o experienta ciudata pentru ca nimic nu mai este asa cum aflasei ca va fi. O femeie din SUA a tinut sa povesteasca pentru toate gravidele cum este sa nasti cu masca pe fata, cum s-a simtit stiind ca nu poate avea familia aproape la spital si cum pandemia i-a dat peste cap toate planurile si visurile pentru cum va fi venirea pe lume a micutului sau. Are si cateva sfaturi de suflet pentru viitoarele mamici, valabile si in vremuri ca acestea pe care le traim, dar si in general.
“Eram insarcinata si mai aveam putin pana sa nasc cand lumea s-a inchis din cauza coronavirusului. Si, ca sa nu o iau razna, am incercat sa ma concentrez pe ce puteam sa fac cand va veni momentul. M-am pregatit cu informatii despre ce am voie si ce nu am voie sa iau cu mine la spital. Am vrut sa aflu daca partenerul va putea fi acolo cu mine. Daca alte persoane din familie vor putea fi acolo. Tot ce aveam in minte pentru momentul venirii pe lume a bebelusului se schimbase si aveam nevoie de un plan B, asa ca am pus toate intrebarile pe care le puteam pune.
Daca inainte aveam emotii legate de nastere, acum acestea se multiplicasera intr-un mod aproape ingrozitor. Eram nervoasa, dar stiam ca nu pot face prea multe. Nu puteam controla nimic, asa ca m-am rugat sa fie totul bine. Pana la urma asta era cel mai important.
Mental, cel mai greu de asimilat a fost faptul ca familiile nu vor putea fi o parte a momentului nostru, avand in vedere ca nimeni nu avea voie sa intre in spital. Dar pana la urma nu a fost chiar atat de rau.
Aveam termen pe 17 mai, dar am nascut cu doua saptamani mai devreme. Pe 4 mai m-am trezit si ma simteam foarte diferit, simteam lucruri pe care nu le mai simtisem niciodata in timpul sarcinii. Si am stiut ca aceea avea sa fie ziua! Aproape de ora 4 am mers la toaleta si am descoperit dopul gelatinos si ca incepeau contractiile. Am sunat medicul si mi-a spus sa ne vedem la spital. Putea sa fie alarma falsa, dar era mai bine sa fim siguri.
Valul de emotii, accentuat de singuratate
La 6.30 eram la spital si am inceput triajul: luat temperatura, intrebari despre eventuale simptome de raceala, despre eventuale calatorii efectuate recent. Emotional a fost greu pentru mine sa trec singura prin acest proces, pentru ca iubitul meu nu avea voie sa intre. A fost greu pentru ca in tot acest timp aveam si contractii, dureri, ti se fac teste si procesul este destul de dificil. Mi-au monitorizat ritmul cardiac, pe cel al copilului, iar cand au constatat ca aveam deja 6 cm dilatatie am mers la sala de nasteri. "Chiar se intampla, e real, e momentul", imi spuneam. Emotiile si nervii au inceput sa se manifeste tot mai intens pentru ca nu aveam doar dureri, dar ma si gandeam la ce urmeaza.
Am avut parte de asistente fantastice. De medici fanastici. Toata lumea s-a purtat frumos, toata lumea avea grija sa fiu in regula. In toata nebunia, nu am mai apucat sa fac epidurala sau sa primesc ceva calmante, pentru ca pana am intrebat, venise deja momentul nasterii. Daca a durut? Ba bine ca nu! Dar nu mai conta nimic. Odata cu toate durerile am simtit si o explozie de energie, de emotie, de bucurie care au facut ca nimic sa nu mai conteze.
Am avut masca si manusi in timpul nasterii. Nu am tinut-o peste nas, dar o aveam peste gura. Toate asistentele si medicii aveau si ei masti si manusi. Practic auzeam doar voci, pentru ca am avut ochii mai mult inchisi din cauza durerilor si a contractiilor.
Inveti ca esti mai puternica decat credeai
Nu imi imaginasem niciodata ca voi naste primul meu copil fara ca MAMA sa fie acolo! Dar Dumnezeu mi-a aratat ca o pot face si asa, mi-a aratat ca familia este cu mine emotional, chiar daca nu poate fi prezenta fizic. Am invatat ca sunt mult mai puternica decat credeam!
Dupa ce am ajuns cu bebelusul acasa am fost sceptici cu vizitele si cu intalnirea cu familiile, desi le iubim enorm. Micutul nostru este, insa, atat de fragil si nu vrem sa i se intample ceva rau. Cineva ar putea fi asimptomatic, asa ca deocamdata cine vrea sa il vada, o face prin geamul de la usa sau trebuie sa intre in casa cu masca si manusi. Dar nimeni nu il poate tine in brate, nici macar mama, care stiu ca are inima sfasiata din cauza asta. Stiu ca, daca am fi trait vremuri normale, ea ar fi locuit cu noi in prima saptamana, ar fi pregatit mancarea si ar fi facut tot ce ii statea in putinta. O face si acum, parintii lui la fel: ne aduc mancare, fac curatenie, se ocupa de gradina. Fac tot ce este omeneste posibil de la distanta.
Ce le-as spune femeilor care nasc in aceasta perioada? Asigurati-va ca faceti tot ce aveti de facut inainte de nastere. Asigurati-va ca aveti tot ce aveti nevoie. Nu se stie ce va fi dupa. Asigurati-va ca macar cateva saptamani nu o sa aveti nevoie sa va aranjati parul la coafor. Asigurati-va ca in casa este curat. In rest, lasati-va purtate de valul evenimentelor, pentru ca nu traim vremuri in care sa poti controla prea multe. Incercati sa nu puneti presiune pe voi!
Bucurati-va de tot ce va aduce maternitatea, de toate fatetele ei: bune, rele, frumoase, urate. Iubiti-le pentru ca doar asa veti putea sa va inconjurati bebelusul cu iubire! Bucurati-va de legatura care se creeaza intre voi, acordati atentie tuturor schimbarilor care se petrec de la o zi la alta si traiti din plin fiecare moment! Este unic!”
