Ultimele discutii din forum
  1. #1
    Administrator Floricica Debutanta administrator's Avatar
    Membru inregistrat la
    19.04.2005
    Postari in forum
    1.037
    Credeti in miracolele de Craciun? Va invit sa ne spuneti povestile voastre! In urma cu ceva timp am primit povestea unei mamici care ne vorbea de un miracol...nasterea copilului sau...Povestea se intituleaza "Primii fulgi"

  2. #2
    Administrator Floricica Debutanta administrator's Avatar
    Membru inregistrat la
    19.04.2005
    Postari in forum
    1.037
    Va amintiti povestea lui Sisif? Cel care impingea pe un munte un bolovan mare cat el pana in varf, dar pe care in fiecare dimineata il gasea din nou in vale? Dar nu abandona...in fiecare zi o lua de la capat....Asa imi imaginam intreaga mea viata de pana atunci si de atunci inainte in momentul in care l-am cunoscut pe Dan, sotul meu. Avusesem o viata demna de un best seller. Dar nu despre viata mea e vorba aici. Acum stiu sigur ca "cineva acolo sus" ma iubeste.Dan, sotul meu, cel caruia nu i-am multumit niciodata pana acum pentru rabdarea si delicatetea cu care a avut rabdare cu mine, pentru puterea cu care a trecut peste sutele de situatii critice prin care am trecut impreuna, s-a hotarat intr-o zi sa ma scoata din cercul vicios al unei vieti de Sisif si sa-mi arate ca viata poate fi si altfel.

    Asa s-a hotarat ca intr-o zi de 1 iunie sa-mi promita ca oricat de greu ne va fi drumul si oriunde se va duce el, va fi mereu alaturi de mine. Si-a demonstrat-o din plin, chiar daca mi-e adesea ca o reprezentanta veritabila a sexului frumos (sa nu spun slab) nu mi se parea deajuns, cerand mereu mai mult si mai mult....La aproape un an de cand oficiasem legatura noastra, am hotarat ca trebuie sa incercam sa ne intregim familia. Ne doream un copil. El glumea si spunea mereu ca este el un copil, de ce-mi mai doresc unul. Adevarul este ce adesea se poarta exact ca un copil, dar asta este o calitate pana la urma, nu?Asa au inceput o serie de analize pe care le-am facut ca sa vedem daca este posibil si cum sa ne realizam noua dorinta. Toate analizele erau bune, dar ....rezultatul se lasa asteptat. Eu deja intrasem in panica...el bineinteles nu. Ma incuraja mereu.

    In jurul datei de 21-23 mai ...a aparut pentru prima oara EL!!! Era doar o dunguta pe un test de sarcina, destul de vag dar era acolo!!!! Vom avea un copil!!!!! Nu ne venea sa credem. Dar se pare ca Dumnezeu din nou ne aratase ca nu suntem uitati.A urmat o sarcina destul de usoara, cu mici incidente inerente, stari de voma, iminente de avort, arsuri si altele care formeaza impreuna acea "poezie" a sarcinii.Data nasterii probabile era 26-28 ianuarie. Nu vazusem un fulg de zapada toata iarna si sufeream cumplit deoarece eu sunt nascuta si crescuta in Brasov, unde iarna fara zapada nu era iarna. Ceva in sufletul meu lipsea si asta ma apasa.

    Cu doua saptamani inainte de aceasta data priveam tanjind pe geam (satula de stat in casa) si-i reprosam sotului meu ca n-am mai vazut zapada de ani de zile. Nu-mi imaginam decat saniute si oameni de zapada undeva la munte, unde nu mai ajunsesem de ani de zile din motive de "upgrade" cum ar spune sotul meu, la apartament si la alte necesitati ale traiului cotidian.A trecut si data de 28 ianuarie si bebe-strumful nostru, asa cum il alintam desi nu mai stiam ce sex are, caci la ecografe ne schimbasera sexul de vreo 3 ori de-a lungul sarcinii, se lasa mult asteptat. Hormonii si mintea mea dotata cu o imaginatie bolnava incepuse sa creeze cele mai horror scenarii. Plangeam din orice de cateva ori pe zi, ma enerva orice si mai ales nu mai aveam rabdare.

    Ajunsa intr-un final la doctor, pe 31 ianuarie am fost chemata in spital pentru a-l determina cumva pe micul pui sa apara pe lume.Pe 29 ianuarie a nins! Atat de mult si atat de frumos, incat m-am crezut pentru o clipa inapoi acasa, la Brasov. Ma uitam pe geam in acea dimineata si plangeam de bucurie. Ca prin minune ma linistisem. Am stiut atunci ca acel "cineva" de-acolo de sus, mi-a oferit un cadou frumos si totodata un semn ca totul va fi bine. Acum eram pregatita, puiul meu putea sa vina! Bucuria care ma cuprinsese imi daduse si curaj. Zapada aceea imi umpluse golul din suflet. Ma intorsesem la sentimentele copilariei.Asa ca ...pe 31 ianuarie, cu bagajelul in brate m-am prezentat la spital.Luni dupa amiaza m-au trimis la o gramada de analize si monitorizari, pregatindu-ma pentru operatia de cezariana programata a doua zi. Emotiile erau mari, aflasem ca bebelina mea are 4 kg si e gata sa vina pe lume. N-am inchis un ochi toata noaptea, atat pentru ca era prima mea noapte petrecuta intr-un spital dar mai ales pentru ca o mie de ganduri imi strabateau mintea privitor la MAREA INTALNIRE de a doua zi. Asa ca, asa cum banuiti eram a doua zi nu numai gata anesteziata de oboseala dar si plina de sentimente confuze, teama, speranta, nerabdare…La ora 10,00 am fost dusa in sala de operatii. De aici totul devine o ceata totala, eu nemaiaducandu-mi aminte decat franturi de imagini si vorbe.

    La ora 10,25 a aparut MINUNEA!!!! Avea 4 kg, 57 cm si a luat din prima nota 10 la scorul apgar atat din primul minut cat si dupa primele 5. A fost dusa sus, iar sotul a fugit sa o vada si sa-I faca prima poza. Intorcandu-se jos la reanimare, stupoare, eu inca eram in sala de operatii. De ce? Ce se intamplase? Abia dupa o ora si 15 minute dupa ce bebelina fusese scoasa am ajuns in sfarsit la reanimare. Nimeni nu spunea nimic…desi totul parea normal. Am cerut telefonul si am sunat cateva persoane…eu nu-mi mai amintesc nimic, asa spun ei!!! Plangeam in hohote si intrebam la nesfarsit daca fata mea e sanatoasa si unde e…de ce nu pot s-o vad. Asa am tinut-o mai bine de o ora, desi toata lumea ma asigura ca ea este ok iar sotul imi aratase prima poza. Continuam sa intreb pe oricine trecea pe langa targa de la reanimare daca sigur e sanatoasa. Ma obseda acest gand, trebuia sa ma conving si se pare ca nimic si nimeni nu ma putea convinge.

    Am ajuns apoi in salonul de V.I.P.-uri cum susoteau asistentele, desi eu nu cerusem asta. Doctorul meu…caruia ii multumesc din suflet pentru minunea din patutul din camera cealalta si pentru faptul ca s-a zbatut pana in ultima clipa sa ma salveze, ceruse sa fiu dusa acolo. Sa-I dea Dumnezeu atata sanatate cata fericire am eu in suflet acum privindu-mi fetita.Au urmat 3 zile de cosmar pe care nu vreau sa mi le amintesc…dureri infioratoare care parca stirbeau din fericire. Dar la 20 cm de patul meu, intr-un patut ce-i drept vechi de cand lumea, dar ce mai conta, zambea in somn motivul pentru care orice durere merita invinsa.

    Medicul rezident care fusese mana a doua a Doctorului meu venea mereu sa ma examineze. Simteam ca ceva nu fusese sau nu era in regula…dar nimeni nu spunea nimic din nou. Abia dupa 10 zile, cand in cabinetul doctorului meu mi-am scos firele am aflat adevarul. Fusesem la un pas de moarte sau de scoaterea uterului cu totul. Facusem o complicatie ciudata care i-a dat bataie de cap Doctorului meu care nu a vrut pana in ultima clipa sa cedeze, incercand sa salveze atat uterul cat si pe mine. Si a reusit de aceea scriu Doctor cu D mare. Pentru mine, omul asta a facut minuni. Si daca acum plang de fericire scriind aceste randuri, i-o datorez lui. Acum zambind, mi-a spus ca pot sa ma gandesc deja la al doilea copil, doar ca trebuie sa-I amintesc de aceasta problema pe care am avut-o.

    Azi avem 14 zile! Suntem acasa si suntem obositi dar fericiti toti trei: tati, mami si Ioana-Alexandra. E greu sa fii parinte, dar sentimentul de implinire si de fericire ne copleseste in fiecare zi cand plang de fericire tinand-o in brate…si poate nu e doar depresia postnatala!!!De 14 zile viata mea are un alt sens. De 14 zile am descoperit ca imi iubesc mai mult sotul. De 14 zile plang pentru prima oara in viata mea de fericire…iar viata mea nu mai seamana cu mitul lui Sisif!!!! Cornelia, Dan si Ioana-Alexandra

load
Sunt de acord

Acest site foloseste cookies, pentru a-ti oferi o experienta cat mai placuta pe site. Daca ai nevoie de multe detalii despre cum functioneaza acestea, citeste Politicii de Cookie | Setari