Uneori, copiii au nevoie sa auda ca e in regula sa fii trist

| | Modificat: 2019-07-16 11:41:18

De cate ori ii spui copilului tau sa nu planga pentru o prostie sau pentru o cazatura sau pentru o jucarie?

Vrem sa ii crestem puternici, tari ca muntii, sa stie sa se ridice imediat si cand s-au impiedicat si au cazut, si cand viata, in viitor, ii va lovi atat de tare, incat nu isi vor mai simti picioarele.

tristete

Dar nu le spunem niciodata ca e in regula sa fii trist, ca e in regula sa plangi, ca e in regula sa ti se para ca viata e nedreapta.

Chiar daca incercam sa bagatelizam unele lucruri ca sa invete sa nu planga "din orice", copiii simt cand ceva e trist, nedrept. Copiii sufera la fel ca noi, oamenii mari, cu toate ca au un bagaj emotional mult mai mic decat al nostru. Dar au si mai putina experienta de viata care sa ii ajute sa inteleaga unele lucruri, iar durerea lor e cu atat mai sincera si mai profunda uneori. Va lasam mai jos o poveste adevarata din care singura "morala" este ca e in regula sa ii lasi pe copii sa fie tristi si sa le spui ca e in regula sa se simta asa atunci cand situatia nu te lasa sa fii altfel.

"Acum doi ani fiica mea s-a imbolnavit. S-a imbolnavit rau! Nimeni nu stia de ce. Iar cand medicii au reusit, intr-un final, sa puna un diagnostic, era o boala cronica. Am simtit ca pica cerul peste mine.

A urmat faza de negare. "Nu se poate! Sunt siguri? Poate sunt gresite rezultatele"

Apoi a urmat furia. "De ce ea? Cum s-a putut intampla asta? Cum ramane cu toate lucrurile pe care trebuia sa le faca?"

A fost si targuiala. Foarte multe targuiala. "Doamne, mai bine eram eu. Da-mi sansa sa o iau de la capat..."

A fost depresie. "Cum as putea sa o vad suferind asa pentru totdeauna? Si cat de mult inseamna totdeauna?

Apoi a fost acceptarea. "Totdeauna va insemna cat va fi sa fie si vom profita de tot timpul pe care il avem impreuna".

Pe scurt, a fost multa durere! Pe de o parte eram recunoscatoare pentru ca stiam cu ce avem de a face si eram recunoscatoare pentru fiecare zi in care inca o mai aveam pe fetita mea, dar asta nu m-a impiedicat sa jelesc toate visurile pe care le aveam pentru ea si care s-au naruit in ziua in care am aflat diagnosticul. Suferinta nu este un proces care sa se desfasoare dupa un plan exact, ci unul cu suisuri si coborasuri. Nu ai doua zile la fel, dar nu ai nici macar doua ore la fel.

Am auzit clar diagnosticul, am citit foaia cu rezultatele. Si tot voiam sa cred ca pot schimba ceva. Voiam sa cred ca intr-o zi o sa ma trezesc si o sa o vad din nou mergand. Voiam sa cred ca poate voi avea o a doua sansa, ca poate ii voi putea citi cuvintele pe care le saream la povestile de seara si ca ea le va intelege, ca poate ii voi putea spune cat sunt de mandra de ea si ea va simti asta. Nu de ceea ce reusise sa faca pana atunci, ci DE EA! Pentru ca, desigur, aveam sa fac totul diferit. Si fix in aceleasi momente in care neputinta si negarea ma copleseau, gaseam puterea sa merg mai departe, gaseam puterea sa fiu recunoscatoare pentru inca o zi in care era fiica mea.

A durat mult sa accept situatia, dar in cele din urma am castigat controlul asupra emotiilor mele. Mi-am dat voie sa simt tristetea si sa jelesc copilaria pe care mi-as fi dorit-o pentru fata mea. Poate suna egoist, dar am simtit si asta. Si, zi dupa zi, asimiland toate aceste sentimente, am reusit sa fiu acolo pentru ea, asa cum era.

Ne-am gasit o noua normalitate. Nu era ceea ce ne-am fi dorit, dar am stiut sa ne bucuram si de asta. Ea nu era OK. Eu nu eram OK. Dar viata a continuat si pentru ea, si pentru mine.

Dar Gracie nu este singurul meu copil. Mai are doi frati mai mici, baieti care si-au pierdut sora mai mare, desi, paradoxal, era inca prezenta. Si desi eu sufeream, nu mi-a trecut prin cap sa le spun ca era OK sa o faca si ei.

Pe ei ii durea sufletul, dar eu nu am stiut. Nu am stiut pana intr-o zi, cand i-am spus celui mai mic ca va fi mereu bebelusul meu. Iar atunci cel mijlociu m-a intrebat foarte serios daca Gracie va fi mereu cea mai mare. Si, fara sa gandesc, am raspuns: "Desigur". Atunci, cu lacrimi in ochi, el mi-a spus: "Bine, pentru ca nu vreau sa fiu niciodata eu cel mai mare". In acel moment mi-am dat seama cat de tare l-a lovit si pe el gravitatea situatiei. El ma intreba, de fapt, daca sora lui avea sa moara. Era si ramane o posibilitate, dar una despre care nu ii spusesem niciodata ca are voie sa vorbeasca.

As vrea sa pot spune ca din acel moment i-am recunoscut durerea si am devenit sprijinul de care avea nevoie. Dar nu am facut-o. L-am imbratisat si am mers afara sa ne jucam. Adevarul este ca nu am stiut ce sa fac. Si in loc sa fac ceva, in mod constient nu am facut nimic.

Cateva luni mai tarziu, fiul meu cel mai mic statea langa mine in pat si a spus: "Azi noapte am visat ca sora mea imi putea citi din nou. Crezi ca asta s-ar putea intampla cu adevarat, mami?. Si i-am auzit atunci rugamintea lui, aceea de a sti ce se intampla si aceea de a ma auzi spunandu-i ca nu trebuie sa fie puternic.

Si i-am spus: "Putem sa speram, amice, dar nu se stie niciodata". L-am intrebat daca asta il intrista si mi-a raspuns ca uneori da. Si apoi am stat acolo, in tacere, cu capul lui pe pieptul meu, iar apoi a spus: "Mi-e dor de Gracie, mami". Si i-am spus ca si mie mi.era dor. Si apoi a fost iar tacere, iar apoi el a vorbit din nou: "As vrea sa fi fost mai dragut, mama". I-am promis ca el va fi mereu cel mai bun cel mai mic frate pentru ea, iar el a chicotit "Eu sunt singurul cel mai mic frate al ei".

Abia aceea a fost ziua in care m-am trezit la realitate. Am realizat ca oricat de greu imi era mie cu boala lui Gracie, baietii mei se luptau si ei. Am pierdut multe dintre visele pe care le aveam pentru ea cand am primit diagnosticul, dar inainte de asta boala le luase lor sora mai mare. Ordinea lor a fost zdruncinata, regresia le-a luat sora si, desi era inca prezenta in viata lor, rolurile se inversasera: acum ei erau protectorii ei. Si nu se plangeau de asta.

Compasiunea si empatia pe care le aratau a ajuns sa ma uimeasca. Atunci cand Gracie si-a pierdut parul, fratele ei a decis sa se rada in cap. Cand nu a mai putut sa mearga, celalalt frate statea pe skateboard si mergeau asa amandoi pe alee, el pe skateboard, ea in scaunul cu rotile. Cand era la pat, tintuita acolo de tuburi si furtune, se urcau langa ea si ii citeau povesti. Dar oricat erau de intelegatori, ii durea si pe ei. Treceau fix prin acelasi proces prin care treceam si eu si cu toate astea nu le-am spus niciodata: "Avem voie sa fim tristi". In schimb le repetam intruna: "O sa fie OK".

In familia noastra motto-ul a devenit "Putem sa facem lucruri grele". Si credeam ca asta inseamna ca putem sa trecem peste orice. Si cred ca si pentru ei insemna acelasi lucru. Si putem, oarecum. Dar am invatat ca asta inseamna uneori sa te opresti, sa te sprijini unul pe altul si sa recunosti ca nu e nici drept, nici OK. Viata e grea, la fel si suferinta. Dar impreuna putem sa facem lucruri grele".

Taguri Tristete Tristete copii

Articole recomandate

Citeste si despre