Urmareste-ne:

Si eu sunt copil chiar daca sunt diferit de ceilalti!




 

As vrea sa ne apropiem impreuna de un subiect foarte putin abordat, mai ales din perspectiva psihologica. Cea a copiilor care au un defect fizic, o malformatie poate, o boala de piele, arata altfel decat ceilalti copii.

Sigur ca putem adauga si cazul celor care, desi fizic sunt ca toti ceilalti, au un comportament diferit, manifestat prin tulburari de limbaj, hiperactivitate, ticuri etc.

Anomalia, malformatia, cicatricea sau comportamentul diferit pot fi inca de la nastere sau pot aparea pe parcursul copilariei. In toate aceste cazuri, este considerat un subiect delicat sa vorbesti despre ce au deosebit, despre cum se simt acesti copiii, despre ce simt parintii lor, despre cum ar fi mai bine sa procedam cu totii pentru a nu le mari suferinta.


Cea mai intalnita tendinta este de a "ascunde" copilul, de a-l tine in casa, de a-l "proteja" de remarcile rautacioase ale celor din jur, de privirile indiscrete, de intrebarile penibile. Multi dintre ei, desi cu anomalii minore nu sunt dusi la gradinita, nici la scoala, nu merg in parc, nici in vizite, nu stiu ce este circul sau teatrul de papusi. Parintii se consoleaza cu idea ca "asa a fost sa fie" si, chiar daca din punct de vedere medical incearca o ameliorare, nu fac mare lucru pentru ca si social copilul sa se dezvolte. De rusine, jena, vinovatie, din dorinta de a nu suferi, adopta aceasta conduita de a "trece sub tacere" malformatia sau boala copilului. Nu discuta cu el niciodata si chiar il descurajeaza sa puna intrebari de genul: "eu de ce sunt asa...?", "de ce am asa..?", "cand voi fi ca ceilalti?" etc.

Incercam sa ne punem in locul parintilor, sa traim suferinta lor, poate socul din momentul nasterii copilului sau din cel al unui accident cu asemenea urmari...Disperare, neputinta, vinovatie – sunt doar cateva dintre cuvintele care ne vin in minte pentru a descrie starea lor de atunci. Poate revolta, poate resemnare, poate abandon...

Unii dintre ei lupta cu putere, fara oprire pentru ca "nedreptatea" sa dispara. Operatii, proteze, tratamente, clinici din intreaga lume, bani, timp, efort – nimic nu e prea mult cand este vorba de copilul lor. Altii se simt distrusi in fata unei realitati atat de crude.

Sa incercam sa privim lumea si prin ochii copilului..."Nu-si da seama", spun unii parintii, "Este prea mic pentru a realiza", spun altii. Totusi copiii inteleg mai multe decat ne dam seama. Uneori suntem surprinsi cat de realisti pot fi, cu cata obiectivitate isi privesc situatia. Unii dintre ei vorbesc, spun despre conditia lor, altii se deseneaza asa cum sunt, asa cum arata. In afara de malformatia sau boala respectiva, sunt construiti ca orice copil. Le place sa se joace, sa asculte povesti, sa fie mangaiati, le place sa stea printre  copiii, sa comunice cu ei. Chiar daca nu pot alerga, simt dorinta de a o face, chiar daca nu pot vorbi au in minte cuvintele pe care le-ar rosti, chiar daca nu arata tocmai bine, nu se feresc sa-si caute prieteni.

Poate primul ajutor pentru ei ar fi sa nu le sfaraman increderea in viata, in ei insisi, sa incercam sa gasim impreuna cu ei ceva care sa li se potriveasca ca joc, ca modalitate de a comunica, ca viitoare meserie, ca hobby.

Sa-i lasam sa exprime ce simt, chiar daca uneori ni se pare dureros sau lipsit de finalitate. Sa-i incurajam sa intrebe, sa fie curiosi, ca si ceilalti copii, sa-si doreasca, sa viseze. Nimeni nu-si poate vedea toate visele implinite, toate dorintele realizate – asta nu inseamna ca n-are dreptul la ele!

Si parintii, bunicii, rudele si prietenii lor au adesea nevoie de ajutor. Unii dintre ei ar vorbi cu copilul dar nu stiu cum s-o faca, altii se feresc de oamenii care se uita cu mila sau cu sila la copilul lor, care pun intrebari stupide sau dau sfaturi inutile. Altii se simt vinovati pentru ce s-a intamplat si vinovatia ii copleseste. Cei mai multi cred ca tacerea vindeca aceste rani, ca “a nu spune” este o solutie, cel putin pentru moment. E un mod de a ascunde fata de ei insisi realitatea, de a o nega.

Poate ca nu s-au gandit sau n-au simtit ca a pune in cuvinte, a vorbi despre... ii ajuta mai mult decat a pastra tacerea. Chiar daca dureroase si anevoioase cuvintele ne ajuta sa exrpimam ceea ce este in adancul nostru, sa descoperim lucruri pe care le ignoram, sa gasim solutii la care nu ne-am fi gandit pana atunci, sa aflam cum sa-i ajutam pe copiii nostri.

Anca Munteanu

Psiholog - Psihologia copilului

C.P.A.P.

Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro

Taguri

Citeste si despre

Articole de la parteneri

Aplicatii pentru copii

DESCARCA
DESCARCA

Inainte sa pleci,

Poti gasi informatii utile si in materialele urmatoare:



Urmareste-ne si primeste cele mai noi informatii pentru tine si copilul tau!

Trimite articolul catre prietenii tai

Poti baga cate mailuri vrei tu separate prin spatiu!

Trimite mesajul