Cum alegi gradinita perfecta

Va spun din start. Ce e bine pentru mine si copilul meu s-ar putea sa nu fie la fel de bine pentru voi. Am aflat asta chiar in timp ce cautam locul potrivit pentru fiica mea. Aveam in cap exact ce imi doresc, avand in vedere ca avea sa isi petreaca acolo toata ziua, mai mult chiar decat stau eu efectiv la munca. Nu avea inca doi ani cand am inceput investigatiile in domeniu. 

Aveam o bona minunata, nu ma presa nimic, dar era evident ca fata mea avea nevoie de mai multa socializare, de mai multi copii in jurul ei. Asa ca am decis ca e momentul sa intre in colectivitate. Plus ca ma temeam ca daca astept prea mult, pana pe la 3 ani, sa zicem, va fi cu mult mai complicat. Si am avut dreptate. Ma uit acum la ea si stiu ca daca as fi tinut-o pana acum acasa, schimbarea ar fi fost extraordinar de dificila.

Asadar, cand am decis ca e cazul sa trecem la urmatoarea etapa, mi-am luat o saptamana de concediu si am plecat in inspectie. Aveam deja lista cu cresele si gradinitele care raspundeau din poze sau din recomandari cu dorintele mele si care erau intr-o zona relativ aproape de casa. Adica in sectorul in care locuim.

Avand sub doi ani la vremea respectiva si pentru ca inca nu renuntase la scutec, gradinitele de stat ieseau din calcul. Plus ca nu mi-o primeau asa, tam-nesam in mijlocul anului. Prima optiune a fost cresa de stat, pentru care primisem recomandari bune. Va aduc aminte: ce e bun pentru voi nu e neaparat bine si pentru altul iar reciproca e valabila. 

Cand am gasit cladirea, am fost impresionata. Avea o curte mai mult decat generoasa, tobogane, leagane, tot felul de minunatii pe care le gasesti in locurile de joaca din parc. Plus iarba, copaci, flori. O minunatie. inauntru, la fel. Camere generoase, inalte, curatenie. Parea ca am gasit raiul pe pamant. Pana am cerut sa vorbesc cu directoarea. A venit o doamna despre care am crezut initial ca este ingrijitoare. 

Nu era, era chiar directoarea. Neingrijita, agramata, grabita, fara pic de blandete in ea. Nu intelegeam ce mi se intampla. Am rugat-o sa ne arate clasele. A incercat sa ma refuze, dar am insistat. Cand am intrat nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. 

Clasele aratau impecabil. Mobilier nou, jucarii multe, loc la discretie. Dar... pentru ca aici vine marele "dar"... erau vreo 20-30 de copii in fiecare grupa mica, toti plantati in fata televizoarelor, la desene. Nu scotea unul un sunet, nu misca unul. M-am ingrozit. Nici macar un zambet nu schitau. Cred ca nici nu aveau de ce. 

Toate jucariile acelea frumoase erau aranjate undeva unde ei nu aveau cum sa ajunga. Nu aveau nimic cu care sa isi ocupe timpul cu exceptia acelor desene. Nu aveau pe nimeni cu care sa interactioneze, pe nimeni de la care sa invete ceva. Pentru ca aveam sa aflu ca nici macar nu aveau educatoare, ci doar doua ingrijitoare a caror ocupatie principala era sa ii tina smirna si sa le schimbe scutecele. Am plecat de acolo convinsa ca fiica mea nu va pune vreodata piciorul pe acolo. Eu am un copil vesel, disperat sa invete. Nu aveam de gand sa mi-o transforme sistemul asta intr-o leguma.

Am plecat apoi sa vad celelalte gradinite de pe lista. Toate particulare si cu grupa de cresa. Peste tot am mers neanuntata. Am sunat la usa si am intrebat daca ma primesc. Unde au refuzat, din orice motiv, nu m-am mai intors. Am vazut multe. Nimic care sa se apropie de dezastrul de la cresa de stat, insa. Dupa o saptamana de batut din usa in usa, ramasesem cu 2 optiuni. La una eram incantata de spatiile oferite iar educatoarele parusera in regula. 

Aveau si camere de supraveghere, lucru extrem de important pentru linistea mea si obsesiile mele. Dar ceva nu ma convinsese. Poate atitudinea usor aroganta a directoarei, poate spatiul mult prea mic din curte, poate raceala care se simtea pe holurile gradinitei. Nu era rau, dar nu era nici bine.

Asa ca am decis sa mearga la una dintre primele gradinite pe care le vizitasem. Cand am ajuns acolo, primul lucru pe care l-am simtit a fost caldura. La propriu si la figurat. Desene multe pe toti peretii, multe culori, veselie fara limita. Directoarea avea o blandete ireala in glas. si nu, nu juca teatru. Asa este ea. Un om bun si deschis. 

Cand a deschis usa salii in care erau picii de cresa, primul lucru pe care l-am observat a fost educatoarea, care statea pe jos, in mijlocul lor, cu o pustoiaca mica-mititica agatata de gatul ei (aveam sa aflu ca era cea mai noua dintre pitici, venise de vreo doua saptamani si inca nu era consolata cu ideea) si ceilalti copii care se jucau prin jurul lor. 

Toti veseli, toti frumosi. Eu eram si cu fata mea, asa ca am lasat-o sa intre, sa o vad cum reactioneaza. Imediat au venit doi dintre copii sa o cheme la ei iar unul i-a oferit chiar jucaria primita recent. Spatiile interioare erau poate cele mai mici din tot ce vazusem. Dar compensa atmosfera, pe care nu am gasit-o nicaieri in alta parte. Nu aveau nici camere de supraveghere, dar nici nu simteam nevoia existentei lor. Iar cand am aflat ca exista si perioada de acomodare, atunci am stiut ca este locul pe care il caut. Ce inseamna asta? Ca poti merge impreuna cu copilul la clasa, sa stai cu el la ore, ca sa nu resimta prea tare si dureros despartirea de casa. Oricum, acomodarea depinde foarte tare si de copil. La noi a functionat mai bine sa plec de langa ea, pentru ca atata vreme cat stateam acolo, refuza sa interactioneze cu ceilalti.

Acum s-a facut deja un an de cand este la acea gradinita. In urma cu cateva luni a avut un moment in care pur si simplu nu mai voia sa mearga. stiam ca nu i se intampla nimic rau acolo, asa ca am incercat sa aflu ce o deranjeaza. Dupa cateva zile de tatonari si discutii am deslusit misterul. Se saturase de cresa. Erau prea multi "bebelusi" acolo si nu-si mai gasea locul. Asa ca a trecut la grupa mica de gradinita. Iar copilul meu este din nou fericit.

Suntem 4. Avem 4 copii. Cate unul de fiecare. Credem ca un ras sanatos te scoate din orice situatie complicata. Puteti citi despre aventurile noastre pe Mothersandthecity.ro si ne puteti da like pe pagina de Facebook Mothers and the city.