Ai o intrebare?

Comunitatea Copilul.ro
iti raspunde!

Intreaba acum! Raspunsuri la intrebari

Mica sirena

Propune si tu
de: Andersen, Hans Christian
Printeaza

Departe, departe în largul mrii, apa-i albastr ca floarea albstrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, i aa de adânc, încât niciodat vreo ancor nu i-a dat de fund, i ar trebui s pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca s poi ajunge din fund pan la suprafata apei.

Acolo locuiete poporul mrii. S nu credei îns c pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc nite plante i nite copaci foarte ciudai, i care-s aa de mldioi, încât cea mai mic micare din ap îi face s se-ndoaie parc ar fi vii. Toi petii mari i mici umbl printre crengile lor, cum zboara psrile printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se afl palatul regelui marii; zidurile-i sunt de mrgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai strveziu, i acoperiul de scoici care se deschid i se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de ap. Fiecare din aceste scoici are înuntru mrgritare aa de strlucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pre a unei coroane împrteti.

Mica sirena

De mult vreme regele mrii era vduv, i mama lui btrân îngrijea de cas. Era femeie deteapt, dar aa de mândr de rangul ei, c ii purta de coad aninate dousprezece stridii, pe cât vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie s poarte mai mult de ase. Era îns vrednic de toat lauda pentru grija ce purta fa de cele ase prinese, nepoatele ei, care de care mai frumoas. Cea mai mic însa era mai drgla decât toate; avea faa alb i rumen cum e foaia de trandafir, i ochii albatri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupuorul ei ca i al celorlalte surori se sfrâea printr-o coada de pete.

Toata ziua prinesele se jucau prin odile mari ale palatului, unde flori vii creteau pe perei. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, peti intrau înuntru, cum intr la noi rândunelele, i prinesele îi mângâiau i le ddeau s mnânce din mân. În faa palatului era o grdin mare, cu pomi albatri închis i roii ca focul. Roadele pomilor strluceau ca aurul, i florile, când se legnau, preau c-s flcari. Pe jos era nisip alb i curat, i de jur împrejur, de pretutindeni se revrsa o lumin albastr ciudat, încât ai fi crezut c te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea era linitit, puteai s zreti soarele, ce prea o floare de purpur vrsând lumina din potirul ei.

Fiecare prines avea în grdin câte-un locor, pe care-l îngrijea dup cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica îns îi fcu grdinia rotund ca soarele, i sdi multe flori roii ca i el. Era o copil ciudat, gânditoare i tcut. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gsite de la corabii scufundate, ei îi plcea s împodobeasc o statuie mic de marmur care înfia un prea frumos biat. O aezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbr violet.

Cea mai mare plcere a ei era s asculte povestiri despre lumea unde triesc oamenii. i mereu punea pe bunica ei s-i vorbeasc de corbii, de cetai, de oameni, de vieuitoare. Se mira mai ales, auzind c pe pmant florile rspândesc miresme cum nu se pomenesc în ap, i c pdurile erau verzi. Nu-i putea închipui cum petii cântau i sreau prin copaci. Bunica zicea peti la psarele c altfel n-ar fi putut-o pricepe.

- Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o s-i dau voie s te ridici la suprafaa mrii, i s stai pe stânc la lumina lunii, s vezi trecând corbiile mari, i s cunoti pdurile i oraele.

Mica sirena

Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece ani, i cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mic trebuia s mai atepte înc cinci ani, pân s ias i ea din fundul mrii. i îi fgduiau una alteia s-i povesteasc toate minunile ce-au s vad; cci bunica nu le spunea niciodata îndeajuns; i erau atâtea lucruri pe care ele ardeau de dorinta s le afle.

Cea mai nerabdtoare era tocmai cea mai mic; noaptea, adesea, sttea la fe-reastra ei deschis, încercând s strbat cu privirea tot noianul acela de ap albstrie, pe care petii îl puneau în tremur când vâsleau din coad i din aripioare. Zri într-adevr luna i stelele, dar ele se strvedeau terse i foarte mult mrite de ap.

Când le-acoperea vreun nor negru, ea credea c era sau vreo balen sau vreo corabie încrcat cu oameni, care plutea deasupra ei. Acetia negreit nici nu bnuiau c o sirena drgla întindea din fundul mrii mânuele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua când prinesa cea mare împlini cincisprezece ani, i ea se ridic deasupra apei.

Când se-ntoarse, avea o mulime de lucruri de povestit.

- O! E aa de fermector, zicea ea, s stai tolnit pe o stânc, la lumina lunii, în mijlocul mrii, i s priveti pe rm mreaa cetate unde licresc luminile ca mii de stele; s asculi muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, i tot zgomotul acela de oameni i de trsuri.

i cum o mai asculta sora cea mic! În toate serile, în picioare, lâng fereastra deschis, cutând s strbat cu privirea uriaul strat de ap, ea visa la cetatea mare, la zgomotul i la luminile ei, i i se prea c aude sunând clopote în juru-i.

În anul urmtor, a doua dintre surori cpt voia de-a se ridica la suprafaa apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; i frumuseea acestei priveliti nespus de mult o fermec.

- Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, prea de aur, i frumuseea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin faa mea unii roii, alii viorii, i printre ei, zburând spre soare, ca un val alb i lung, trecea un stol de lebede slbatice. Am vrut i eu s înot spre marele glob de foc; dar deodat el dispru, i lumina trandafirie, care colora faa apei ca i norii, se stinse i ea curând.

Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrznea, i apuc în susul unui râu mare. Vzu dealuri frumoase îmbrcate cu vii, vzu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul psrelelor i cldura soarelui o sili de mai multe ori s se scufunde-n ap ca s se rcoreasc. Într-un loc întâlni o mulime de mici fiine omeneti, care se jucau scldându-se. Vru s se joace i ea cu dânsele, dar ele fugir speriate, i o lighioan neagr - era un câine - începu a ltra aa de grozav, încât se sperie i dânsa i porni repede spre largul mrii. Dar niciodat nu va putea s uite pdurile mree, dealurile verzi i copiii drgui care tiau s înoate, cu toate c n-aveau coad de pete.

Sora a patra care era mai puin îndrznea, rmase în mijlocul mrii, unde vederea se pierdea în nesfaritul zrilor, i unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din deprtare, corbiile i se preau ca nite psri, delfinii zburdalnici fceau tumbe, i balenele uriae aruncau ap pe nri.

Sosi i rândul celei de-a cincea: i se întâmpl ca ziua ei s cad tocmai iarna: aa c ea vzu ceea ce nu vzusera celelalte. Marea era verzuie i pe deasupra ei pluteau nite muni de ghea care aveau forme ciudate i strluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, prea un mrgritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le cldesc oamenii. Ea se aezase pe unul din cei mai mari, i toi marinarii se deprtau speriai de locul unde se vedea fâlfâind, în btaia vântului, prul ei despletit i lung. Pe sear, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, i marea furioas i întunecat ridica munii de ghea i-i fcea s strluceasca-n lumina roie a fulgerelor. Corbierii îi strânser pânzele, i groaza era peste tot cuprinsul; ea îns sttea linitit pe muntele ei de ghea, i vzu trsnetul ca un arpe de foc, czând în apa lucitoare.

Când una dintre surori ieea pentru întâia oar la suprafaa apei, ea rmânea totdeauna fermecat de lucrurile noi ce vedea; dar dup ce se fcea mare i putea oricând s ias în lumina de afar, nu mai simea nimic din farmecul dintâi; aa c, dup o lun de zile, gsea c-i mult mai frumos în fundul mrii, i c palat ca al lor nu-i nicieri.

Adeseori seara câtei cinci surorile inându-se de mâini, se ridicau astfel la suprafaa apei. Aveau glas fermector, ca nici o alta fiina de pe lume. Când cerul se acoperea de nori i vreo furtun prevestea pieirea unei corbii, ele înotau înaintea corbiei cântând cele mai ademenitoare cântece, ludând frumuseea fundului mrii, i chemând pe cltori s vin la dânsele. Acetia îns nu puteau înelege cuvintele sirenelor, i niciodat nu vedeau minuniile pe care le cântau ele; când se scufunda corabia, oamenii se înecau i numai leurile lor ajungeau pân la palatul regelui mrii.

Când plecau cele cinci surori, cea mai mic rmânea singur lâng fereastr, le urmrea cu privirea i-i venea s plâng. Dar sirenele n-au lacrimi, i pentru asta inima lor sufer i mai mult.

- O! De-a împlini i eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am s iubesc lumea de sus i oamenii care sunt pe-acolo.

Sosi în sfârit i ziua aceea: împlini i ea cincisprezece ani.

- Acum o s pleci i tu, îi zise bunica, vino s te gtesc ca i pe surorile tale.

i-i puse pe cap o coroan de crini albi, ale cror foi erau din jumtai de perle, i-i atârn de coad opt stridii mari, ca s se tie din ce vi mare se trage.

- M doare! zise mica siren.

- Ca sa fii gtit frumos trebuie s suferi puin, rspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, i coroana grea care-i apsa capul. Florile roii din grdina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndrznea s spun nimic.

- Adio, zise ea, i uoar ca spuma se-nl prin noianul de ap.

Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfinise; norii erau înc rumenii, tivii cu aur, i luceafrul serii scânteia pe cer. Aerul era plcut i rcoros, i marea linitit. Aproape de mica siren plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea îns decât o singur pânz întins, pentru c nu btea vântul, i marinarii stteau rezemai de frânghii. Cântecele rsunau fra întrerupere, i când înnopt se aprinser sute de felinare de toate culorile, agate de frânghii; ai fi crezut c-s steagurile tuturor rilor. Sirena înot pân-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, i de câte ori o slta apa, vedea prin geam o mulime de oameni foarte frumos îmbracai. Cel mai mândru dintre ei era un tânr prin de vreo aisprezece ani, cu prul lung i negru; pentru serbarea zilei lui se fcuser toate pregtirile astea.

Marinarii jucau pe punte, i când tânrul prin se art, o sut de artificii se înlar în vzduh, împratiind o lumin ca ziua. Sirenei însa îi fu fric i se ddu la fund: dar curând iei iar i i se pru c stelele cerului cdeau ca ploaia asupra ei. Niciodat ea nu vzuse focuri de artificii; sori mari se-nvârteau, peti de aur sgetau noaptea, i toat marea limpede i potolit strlucea. Pe corabie se vedeau lmurit nu numai oamenii, dar i frânghiile. O, ce frumos era tânrul prin! Strângea mâna tuturor, vorbea i zâmbea fiecruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase. Era târziu acum, dar sirena nu-i mai putea lua ochii de la corabie i de la tânrul prin. Luminile se stinseser i tunurile amuir; toate pânzele fur întinse i corabia porni repede înainte. Sirena o urmri fr a-i abate privirile de la fereastr. Dar deodat marea începu a se tulbura, valurile creteau, i nori groi, negri, se grmdeau pe cer. În deprtare fulger, o furtun îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i ameitoare, se legna pe marea-nvolburat. Valurile ridicându-se ca munii înali, aici o fceau s lunece între ele ca o lebd, aici o înlau pe culmea lor. La început îi plcu foarte mult micii sirene aceast cltorie zbuciumat; dar când corabia, izbit cu furie, începu a trosni, când vzu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, i corabia lsându-se pe o parte, în vreme ce apa npdea în fundul vasului, numai atunci îi ddu seama de primejdie, i trebui s se fereasc de grinzile i de sfrâmturile corabiei prpstuite.

Câteodat se fcea aa de întuneric, c nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se înfiau toate amnuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învlmeal de neînchipuit; înc o zguduitur, i vasul se desfcu în buci. Sirena vzu pe tânrul prin pierind in valuri. În culmea fericirii, crezu c el se coboar la locuina ei; dar numaidecat îi aduse aminte c oamenii nu pot s triasc în ap, i c el o s ajung mort la palatul tatalui ei. Atunci ea, ca s-l scape, se repezi înot printre grinzile i sfrâmturile ce pluteau deasupra apei, negândind c-ar fi putut i ea s fie zdrobit de vreuna din ele; se coborî în adâncuri de mai multe ori, i astfel putu ajunge pâna la tânrul prin, tocmai în clipa când, prsit de puteri, el închidea ochii, gata s moar. Mica sirena îl prinse i susinându-i capul deasupra apei, se ls cu el în voia valurilor. A doua zi vremea se îndreptase, din corabie îns nu mai rmsese nimic. Soarele, cu razele-i ptrunztoare, prea c vrea s readuc viaa pe faa tânrului prin, dar ochii lui stteau tot închii. Sirena îl sruta pe frunte, i dându-i la o parte prul ud, gsi o asemnare uimitoare cu mica statuie de marmur din grdinia ei. Zri în sfârit pmântul, i-n deprtare munii înali albatri, cu coamele sclipitoare de zpad alb. La poalele dealului într-o pdure de toat frumuseea, era o bise-ric sau o mnstire. La poart erau palmieri uriai i-n grdin portocali i lmâi; în apropiere de locul sta, marea fcea o cotitur pân-n dreptul unei stânci, acoperit cu nisip alb i mrunt. Acolo sirena duse pe prin, având grij s-i ina capul tot în sus i-n btaia razelor soarelui.

Deodat începur a suna clopotele de la biseric, i o mulime de fete tinere intrar-n grdin. Sirena atunci se deprta înotând, i se ascunse în dosul unor stânci, ca s vad ce-o s i se întâmple bietului prin.

În curând una din fete trecu pe lâng el; întâi se sperie, dar venindu-i repede în fire, alerg s cheme i pe celelalte, care ddur prinului toate îngrijirile. Sirena îl vzu cum îi venea în simire i zâmbea celor ce-l înconjurau; numai ei nu-i zâmbea, fiindca nu tia el cine-l scpase de la moarte. Iar când tânrul prin fu luat i dus într-o cldire mare, sirena, mâhnit, coborî în adâncuri i se întoarse la palatul tatalui ei.

Ea fusese întotdeauna tcut i gânditoare; dar din ziua aceea fu i mai tcut i mai gânditoare. Surorile ei o întrebar despre cele ce vzuse ea sus, dar nu le povesti nimic.

Adeseori seara i dimineaa, se urca spre locul unde lsase ea pe prin. Vzu roadele din grdin cum se coceau, vzu zpada topindu-se pe munii cei înali, dar pe frumosul prin nu-l mai vzu; i din ce în ce mai mâhnit se întorcea în fundul mrii. Acolo, singura ei mângâiere era s stea în grdinia ei, îmbriând mica statuie de marmur, care semna cu prinul; în vremea asta florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc slbatic, incolcind tulpinile lor printre ramurile copacilor, fcând astfel boli stufoase, unde lumina nu mai putea ptrunde.

Dup câtva timp îns, mica siren nu mai putu suferi astfel de via, i îi dezvlui taina uneia dintre surori; aceasta la rândul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci i câtorva sirene, care i ele o spuser prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmpl, c una dintre acestea vzuse i ea serbarea de pe corabie, cunotea pe prin, i tia locul unde era împaraia lui.

- Vino, surioar, ziser celelalte prinese; i luându-se de mâini, în ir, se ridicar deasupra apei în dreptul palatului printului.

Palatul acesta era cldit din pietre galbene, lustruite; scri mari de marmur duceau înluntru i-n grdin; mai multe turnuri aurite strluceau pe acoperi, i printre stâlpii galeriilor erau statui de marmur care preau vii. Slile mree erau împodobite cu perdele i covoare de-o uimitoare bogaie, i pereii aco-perii cu minunate zugrveli. În sala cea mare soarele, strbtând printr-un tavan de cristal, înclzea florile cele mai rare care creteau sub o venic ploaie de picturi strlucitoare.

De-atunci mica siren venea adeseori în locul acesta, i noaptea, ca i ziua; se apropia de rm i îndrznea chiar s se aeze sub marele balcon de marmur, a crui umbr se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tânrul prin, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin faa ei într-o luntre frumos împodobit cu steaguri i stofe scumpe, i cei care zreau vlul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebd cu aripile-ntinse.

Ea îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânrul prin, i atunci se bucur c-i scpase viaa, cu toate c el nici nu tia de dânsa. Iubirea ei pentru oameni cretea din zi în zi, i din zi în zi tot mai mult dorea s se apropie de ei. Lumea lor îi prea mult mai întins decât a ei; apoi oamenii tiau s strbat marea cu corbiile lor, s se urce pe muni, deasupra, pân dincolo de nori; ei aveau câmpii verzi i pduri nemrginite. Surorile ei nu tiau s-i spun despre toate câte ar fi vrut ea s afle; întreb atunci pe bunica ei care cunotea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".

- Dar dac oamenii nu se îneac, întreab tânra prinesa, triesc ei venic? Nu mor i ei ca noi?

- Fr-ndoial, rspunse btrâna, mor i ei; i viaa lor e chiar mai scurt decât a noastr. Noi trim uneori i trei sute de ani; i când încetm de a mai fi, ne prefacem în spum, cci în fundul mrii nu sunt morminte pentru corpuri neînsufleite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfârit. Noi suntem ca trestiile verzi; odat tiate, ele nu mai înverzesc niciodat. Oamenii îns au suflet care triete venic, care triete i dup ce corpul lor s-a prefcut în rân; sufletul acesta se înal în vzduh pân la stelele care lucesc, i, precum ne ridicm noi din fundul apelor, ca s vedem locurile unde triesc oamenii, aa i ei se înal în lumi încânttoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele mrii.

- Dar de ce n-avem i noi suflet nemuritor? zise mica siren mâhnit; a da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca s fiu i eu fiin omeneasc, o zi, numai o zi, i s m pot ridica pe urm în împria cerurilor.

- Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise btrâna; noi suntem rnult mai fericii aici în fundul mrii, decât sunt oamenii acolo sus.

- Va trebui dar s mor într-o zi, i s m prefac în spum; pentru mine n-au s mai fie nici oapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca s dobândesc suflet nemuritor?

- Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputin. Ar trebui ca un om s simta pentru tine o iubire far margini, sa-i fii mai scump decât tatl i mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul i inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreapt în mâna ta i el i-ar fgdui credin venic, numai atunci sufletul lui s-ar împrti, i ai putea i tu s iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodat lucrul acesta nu se va putea întâmpla: ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumusee, cum e coada ta de pete, la ei pe pmânt e ceva foarte urât. Sracii oameni! Ca s fie frumoi ei îi închipuie c-au nevoie de dou proptele grosolane, pe care le numesc picioare!

Mica siren oft cu amar, uitându-se la coada ei de pete.

- S fim vesele! zise btrâna, s jucm i s petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trit; asta e o bucic bun de timp, o s ne odihnim cu-atât mai bine pe urm. În ast sear e bal la curte.

Nu se pot închipui pe pmânt minunaiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari aezate de-o parte i de alta, umpleau sala c-o lumin albstruie, i prin pereii strvezii împrtiau lumina asta i-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând nenumrai peti, mari i mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul i ca argintul.

În mijlocul slii curgea un râu larg, în care jucau delfinii i sirenele în sunetul glasului lor fermecator. Nimeni îns nu cânta mai frumos ca mica siren, i toat lumea o luda aa de mult, c, pentru o clip, bucuria asta o fcu s uite minunile de pe pmânt. Curând îns îi întoarse gândul iar la vechile-i amrciuni, la frumosul prin i la sufletul lui nemuritor. Iei binior din palat, deprtându-se de cântece i de veselie, i se duse-n grdinia ei. De-acolo auzi strigtul de corn, ce strbtea prin ap:

- Acum plutete-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul i din toat inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate gândurile mele, i cruia a vrea s-i încredinez fericirea vieii mele. A face orice, numai s fiu cu el i s pot cpta suflet nemuritor. Pe când joac i petrec surorile mele aici în palat, eu am s m duc la vrajitoarea mrii, de care-am avut atâta groaz pâna azi. Ea va ti poate s-mi dea sfaturi i s-mi vin în ajutor.

i ieind din grdinia ei, mica siren se îndrept spre vâltorile zgomotoase îndrtul crora locuia vrjitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarb nu cretea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenuiu, se întindea pân la o cotitur unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii, i înghiea în adâncul ei tot ce putea prinde. Sirena se vzu silit s strbat aceste groaznice vâltori, ca s ajung în inuturile vrjitoarei, a crei cas se afla în mijlocul unei pduri ciudate. Toi copacii i toate tufiurile nu erau decât polipi, jumtate animale, jumtate plante: preau c-s erpi cu sute de capete, ce ieeau din pmânt. Ramurile erau nite brae lungi i lipicioase, i în loc de degete aveau viermi care micau mereu. Braele acestea se încolceau peste tot ce puteau apuca, i nimic nu mai scpa.

Mica siren, îngrozit, ar fi vrut s se întoarc; dar gândindu-se la prin i la sufletul omenesc, îi lu inima în dini, îi strânse în jurul capului prul ei lung, ca s n-o poat apuca polipii, îi încruci braele pe piept i înot astfel repede ca un pete, printre ureniile acelea, ce fiecare inea câte o prad în brae, ca în clete de fier, fie schelete albe de înecai, fie vâsle, lzi, sau oase de animale. i prinesa înlemni de groaz când vzu i o mic siren sugrumat în încletarea braelor acestora.

În sfârit ajunse la un loc deschis în pdurea aceasta, unde erpi uriai se încolceau, înfiorând privirea cu pântecele lor glbui. În mijlocul deschizturii acesteia era casa vrjitoarei, fcuta toat numai din oasele înecailor; acolo vrjitoarea, stând pe-o piatr mare, ddea de mâncare unui broscoi, cum dau oamenii la canari s mnânce zahr. Ea zicea c erpii aceia scârboi sunt puiorii ei, i-i plcea s i-i încolceasc peste pieptul ei, care semna cu un burete de mare.

- tiu ce vrei, zise ea, vzând pe mica siren; dorina ta e o nebunie; totui voi face s i se împlineasc, dar tiu c asta are sa-i aduc nenorocire. Tu vrei s scapi de coada ta de pete, i s-o înlocuieti cu cele dou proptele cu care umbl oamenii, i asta, pentru ca s te iubeasc prinul, s te ia de soie i s-i dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspimânttor, care fcu s cad i broscoiul i erpii.

- În sfârit, bine-ai fcut c-ai venit; mâine, la rsritul soarelui, ar fi fost prea târziu, i ar fi trebuit s mai atepi înc un an. Am s-i pregtesc o butur pe care o s-o duci pe pmânt înainte de revrsatul zorilor. Te-aezi pe rm, i o bei. Îndat coada ta o s se subieze i o s se desfac în dou, în ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar s tii c asta are s te doar, ca i cum te-ar tia cineva c-o sabie ascuit. Toat lumea se va minuna de frumuseea ta, vei pstra mersul tu uor i lin, dar fiecare pas te va sângera i îi va pricinui dureri, ca i cum ai clca pe vârfuri de ace. Dac tu vrei s înduri toate suferinele astea, m învoiesc s-i dau ajutor.

- Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la prin i la sufletul nemuritor.

- Dar ine bine minte, urm vrjitoarea, c odat schimbat în fiin omeneasc, nu te vei mai putea face iar siren! Niciodat nu vei mai revedea palatul tatlui tu; i dac prinul, uitând de tatl i mama lui, nu te va iubi din tot sufletul i inima lui, i nu te va lua de soie în faa unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodat nu vei putea dobândi. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi, i tu nu vei mai fi decât puin spum pe culmea valurilor.

- M învoiesc, zise printesa, alb ca de ceara.

- Atunci, dac-i aa, rspunse vrjitoarea, afl c trebuie s m plteti; i eu nu-i cer puin lucru. Glasul tu e cel mai frumos dintre toate cele din fundul mrii: tu crezi c farmeci pe prin cu el, dar eu tocmai glasul tu i-l cer ca plat. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei buturi de pre; cci pentru ca s aiba leac, trebuie s pun în ea sânge de-al meu.

- Dar dac tu îmi iei glasul, întreb mica siren, ce-mi va mai rmâne?

- Faa ta frumoas, rspunse vrjitoarea, mersul tu uor i lin, i ochii ti fermectori; asta-i de-ajuns ca s rpesti inima unui om. Haide! F-i curaj! Scoate limba s i-o tai, i îi voi da butura.

- Fie! rspunse prinesa.

Vrjitoarea îi tie limba i biata copil rmase mut.

Apoi vrjitoarea puse cldarea pe foc, ca s fiarb butura fermecat.

- Bun lucru e curaenia, zise ea luând un mnunchi de vipere ca s curee cldarea. i fcându-i o tietur pe piept, ls sângele ei negru s curga în cldare.

Iei un fum gros, fcând fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clip, btrâna arunca mereu câte ceva în cldare, i când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata butura, prea c-i ap limpede.

- Iat-o, zise vrjitoarea, dup ce-o turn într-o sticlua. Daca polipii ar umbla s te înhae când vei trece prin pdurea mea, n-ai decât s le arunci o pictur din butura asta, i braele i degetele lor vor sri în mii de bucai.

Sfatul acesta era zadarnic; cci polipii, numai zrind butura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se ddeau în lturi speriai. Astfel trecu ea prin pdure i peste vâltorile zgomotoase.

Când ajunse la palatul tatlui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de bun seam c toat lumea dormea i ea nu îndrzni s intre. Nu le mai putea vorbi. i în curând trebuia s-i prseasc pentru totdeauna. I se frângea inima de durere; se strecur în grdin, culese cte o floare din fiecare brazd a surorilor ei, trimise, din vârful degetelor, mii de srutari palatului, i se ridic deasupra apei.

Nu rsrise înc soarele când ea vzu palatul prinului. Luna lucea pe cerul senin. Se aez pe mal i sorbi butura; simi ca i cum o sabie tioasa i-ar fi despicat trupul, lein i rmase ca moart. Soarele se ridicase mult deasupra mrii, când ea se detept în junghiurile unor dureri cumplite. Dar înaintea ei sttea frumosul prin, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena îi plec ochii în jos, i vzu c nu mai avea coad de pete, ci în locul ei erau dou picioare albe i frumoase.

Prinul o întreb, cine e i de unde vine; ea îl privi cu un aer blnd i trist, fr a putea scoate un cuvânt. Tânârul atunci o lu de mân i o duse la palat. Fiecare pas, dup cum îi spusese vrjitoarea, îi pricinuia dureri cumplite, totui fiind la braul prinului, ea urc, uoar ca un fulg, scara cea de marmur, i toat lumea se minuna de mersul ei lin i mldios. Fu îmbrcat în mtase i în zabranic scump i ochii tuturor o sorbeau i nu se mai sturau privind frumuseea ei; cu toate acestea ea tot mut rmânea. Roabe, îmbracate în aur i mtase, cântau în faa prinului vitejiile strmoilor lui, ele cântau frumos, i prinul le luda, zâmbind gingaei copile.

"Dac-ar ti, îi zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!"

Când tcur cântrile, roabele jucar în sunetul unei muzici fermectoare. Dar când începu a juca mica siren, ridicând braele-i albe si inându-se numai în vârful picioarelor, aproape fr s atinga pmântul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor, toi fur cuprini rapid de farmecul acesta nespus; prinul porunci ca ea s nu-l mai prseasc niciodata, i-o îngdui s doarm la ua lui, pe o pern de catifea. Lumea însa nici nu bnuia suferinele ce îndurase ea jucând.

A doua zi prinul o îmbrc într-un costum de paj, pentru ca ea s-l poat urma clare. Strbtura astfel împreun pdurile înmiresmate i se urcar în muni înali; sirena râdea, dei numai ea stia cât suferea.

Noaptea cnd toat lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmur pân la malul mrii, unde-i rcorea în apa rece, picioarele ce-i ardeau; i toate amintirile copilriei o împresurau atunci.

Într-o noapte, zri pe surorile ei inându-se de mân; ele cântau cu atâta întristare, pe când înotau, c mica siren nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestir cât amrciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau în toate nopile, i o dat aduser i pe bunica lor btrâna, care de muli ani nu mai scosese capul din mare, i pe tatl lor, regele mrii, cu coroana lui de mrgean pe cap. Amândoi întinsera mâinile spre fata lor; dar nu îndrzneau s se apropie de mal, cum fceau surorile ei.

Din zi în zi prinul iubea mai mult pe mica siren, dar o iubea ca pe un copil dragu i bun, fr a se gândi s-o ia de soie. i pentru ca ea s poat dobândi suflet nemuritor, i s nu fie într-o zi numai puin spum de mare, trebuia ca neaprat prinul s o ia de nevast.

- Nu m iubeti tu mai mult decât pe celelalte? iat ce preau a-l întreba ochii bietei copile.

- Negreit, rspundea prinul, care îi înelegea întrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi eti mai apropiat, i semeni cu o fat pe care am vazut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revd vreodat. Aflându-m pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la rm, lâng o mnstire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânra, m gsi pe mal i îmi scp viaa, dar n-am vzut-o decât de dou ori, i niciodat nu voi putea iubi pe alta decât pe dânsa; ei bine, tu îi semeni aidoma, i uneori înlocuieti chipul fetei acesteia în sufletul meu.

"Doamne, îi zise în gând mica siren, el nici nu bnuiete c eu l-am purtat pe valuri pan la mnstire i l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubete. Dar fata aceea e la mnstire, nu iese niciodat de-acolo; poate c o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi i-i voi închina lui toata viaa mea".

- Prinul se însoar cu frumoasa fat a împratului vecin, auzi ea într-o zi; el pre-gtete o corabie strlucitoare sub cuvânt c vrea numai s se duc s vad pe împratul, dar adevrul e c el o s ia pe fata lui de soie.

Aceste vorbe fcur pe mica siren s zâmbeasc: ea tia mai bine ca oricine gândurile prinului, deoarece el îi spusese: "Fiindc doresc prinii mei, m voi duce s vd pe frumoasa prines, dar niciodat ei nu m vor putea sili s-o iau de soie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamn, ca tine, cu tânra fat de la mnstire, mai degrab te-a lua pe tine de soie, srman copil gsit, cu ochi fermecatori, cu toate c eti mut".

i srutand-o pe frunte prinul plec.

- Cred c n-ai team de mare, scump copil, îi zise el când erau pe corabia care-i ducea.

Apoi el îi vorbi de furtuni i de mare când e înfuriat, de petii ciudai i de tot ce gseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o fceau s zâmbeasc.

Cine cunotea fundul mrii mai bine decât ea?

La lumina lunii, pe când dormeau ceilai, ea, ezând pe marginea corabiei, îi adâncea privirea în apa strvezie, i i se prea c vede palatul tatlui ei, i pe btrâna bunic având ochii aintii spre corabie. Într-o noapte îi aprur surorile ei: ele priveau cu mâhnire i îi frângeau mâinile. Mica siren le chem fcându-le semne, i îi ddu silina s le fac a înelege c totul mergea bine: dar în clipa aceea se apropie un marinar, i ele coborâr în adâncuri, lsându-l s cread c n-a vzut decât spum de mare.

A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împratul vecin. Toate clopotele începur a suna, muzici cântau din înlimile turnurilor, i soldaii se puser-n rânduri cu steagurile desfurate i cu armele strlucitoare în btaia soarelui. Fiecare zi era o srbatoare: balurile i petrecerile se ineau lan, numai prinesa nu venise înc de la mnstire, unde se zicea ca a fost trimis ca s învee toate îndatoririle împrteti. În sfârit sosi i ea.

Mica siren era foarte nerbdtoare de a vedea cât de frumoas era prinesa; i se împlini în sfârit dorina asta: trebui s recunoasc i ea c niciodata nu vzuse chip mai frumos, fa mai alb i mai curat, i ochi mai adânc întunecai, un fel de albastru închis, ochi într-adevr fermectori.

- Tu eti! strig prinul când o zri, tu eti cea care m-ai scpat de la moarte acolo pe rm. i strânse în brae pe logodnica lui, care se înroise toat. E prea mult fericire! urm el, întorcându-se spre mica siren. Dorina mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împrti fericirea mea, cci tu ii la mine mai mult ca toi.

Copila mrii srut mâna prinului, cu toate c-i simea inima zdrobit.

În ziua nunii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia s moar i s se prefac în spum.

Veselia domnea în tot inutul; crainici vestir logodna pretutindeni în sunet de trâmbie. În biserica cea mare miresme ardeau în ctui de argint, preoii legnau cdelniele; cei doi logodnici inându-se de mân, primir binecuvântarea marelui preot. Îmbrcat în aur i mtase, mica siren era de faa la cununie; dar urechile ei n-auzeau cântrile, ochii ei nu vedeau sfânta slujb, nu se gândea decât la moartea ei apropiat i la tot ce pierduse ea în lumea asta.

În aceeai seara cei doi tineri plecar pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile fâlfaiau, în mijlocul corabiei se aezase un cort împrtesc de purpur i de aur, unde se pregtise un pat mre, pânzele se umflar, i corabia lunec uor pe marea linitit.

Când noaptea se apropie, se aprinser felinare de toate culorile, i marinarii începur a juca pe punte cu veselie. Mica siren îi aminti atunci de seara când, pentru întâia oar, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse i ea în joc, zburând cum zboar rândunica,încât uimi pe toi cu jocul ei nemaivzut vreodat. E cu neputin îns a spune ce se petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care prsise rudele i lumea ei, îi jertfise glasul fermecator, i suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urm noapte când mai respira acelai aer cu el, când mai privea marea adânca i cerul înstelat. Noapte venic, noapte fr vise o atepta, fiindc n-avea suflet nemuritor. Pâna la miezul nopii inura jocul i veselia pe corabie, i ea juca si râdea, cu moartea-n suflet.

Apoi prinul i prinesa se retraser în cortul lor; totul intr în tcere, i rmase în picioare numai marinarul care era la cârm. Mica siren, rezemat cu braele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rsrit unde se iveau zorile; ea tia c prima raz de soare o va ucide.

Deodat surorile ei ieira din mare, albe ca i dânsa; prul lor lung nu mai fâlfâia în vânt: fusese tiat.

- L-am dat vrjitoarei, zisera ele, pentru ca s-i vin în ajutor i s nu mori în dimineaa asta. Ea ne-a dat cuitul acesta; vezi ce ascuit e. Înainte de a rsri soarele, trebuie s-l împlâni în inima prinului, i cnd sngele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni i se vor schimba într-o coad de pete. Te vei face iari siren; te vei coborî în ap cu noi, i numai peste trei sute de ani vei muri i te vei preface în spum de mare. Dar grbete-te, cci clipa când soarele va rsri, trebuie ca unul din voi s moar. Ucide-l i vino cu noi! Vezi tu dunga aceea roie in faa noastr? Peste câteva clipe soarele se va ivi, i totul va fi sfrit pentru tine.

Apoi, oftând adânc, se cufundar în valuri. Mica siren ddu la o parte perdeaua de la cort i vzu pe tinerii prini adormii. Ea se apropie încetior de dânii, se aplec i puse o srutare pe fruntea celui pe care-l iubise att de mult. Apoi întorcându-i privirile spre rsritul care se înroea din ce în ce, se uit când la cuitul tios, când la frumosul prin, ce rostea în vis numele soiei lui, ridic arma cu o mâna tremurtoare, dar cuitul îi czu din mân. Mica siren se mai uit o dat la prin i se arunc în mare, unde-i simi corpul topindu-se în spum.

În clipa aceea soarele iei din valuri; razele-i calde i binefctoare cdeau pe spuma rece, i mica siren nu se simea înc nimicit; ea vzu soarele strlucind, norii de purpur i pe deasupra ei plutind mii de fiine strvezii din lumile cereti. Glasurile lor cântau aa de dulce i aa de tainic, c nici o ureche omeneasc n-ar fi fost în stare s le-aud, cum nici de vzut ochiul pmântesc nu le-ar fi putut vedea. Copila mrii bg de seam c i ea avea trup la fel ca fiinele acelea i c încet, încet, se lmurea din spum.

- Unde sunt? întreb ea cu un glas în care nu mai era nimic pmântesc.

- La Fetele cerului, rspunser celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor i nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om, venicia vieii lor atârn de puterea altuia. Ca i sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburam în rile calde, unde aerul otrvit omoar pe oameni, le ducem rcoarea binefctoare i rspândim în aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sntate i voie bun. i numai dup ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet nemuritor i putem s ne bucurm i noi de venica fericire omeneasc. Biat mic siren, tu ai fcut din toat inima aceleai sforri, ca i noi; ca i noi ai suferit i ai ieit învingtoare din toate încercrile, tu te-ai ridicat pâna la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca s poi, dupa trei sute de ani, dobândi suflet nemuritor prin faptele tale bune.

i mica siren, ridicându-i braele spre cer, simi pentru întâia oar c i se umplu ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auzir din nou pe corabie; sirena vzu pe prin i pe frumoasa lui soie cum se uitau cu înduioare la clocotul de spum, ca i cum ar fi tiut c ea se aruncase în valuri. Nevazut, ea sruta fruntea prinesei, îl mângâie pe prin, i apoi se înlt cu Fetele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.



Vizualizari: 15206


Inapoi