Ai o intrebare?

Comunitatea Copilul.ro
iti raspunde!

Intreaba acum! Raspunsuri la intrebari

Soarele si omuletii de zapada

Propune si tu
de: Anonim
Printeaza

A fost odat ca niciodat…a fost odat o iarn alb i strlucitoare, cu puf mult aternut pe crengi, pe pmânt i pe case. Puful era moale i când sclipea în btaia soarelui, îi prea c zreti arzând focuri mrunte. Doar când luai puful în mân simeai cât e de rece. Iar dac suflai asupra lui cu cldur, atunci se topea încetior, i-ndurerat c piere, îi lsa în palm o lacrim…

 

Era un ger npraznic în zilele acelea. Copacii abia îndrzneau s mai triasc. Iarba pierise, frunzele se duseser. Plecar din sat i multe vieti mici: psrele, fluturi, muli prieteni de-ai copiilor.

 

Atunci au rsrit în curte colii nite omulei de zpad. Câi s fi fost? Stai c-mi aduc bine aminte: da, da ,erau cinci… Cinci oameni nemaipomenit de hazlii. Unul, înalt i voinic, purta o plrie de paie i – dac nu m înel – cineva îi înfipsese în gura de crbune o pip groas; altul, ceva mai mrunt, mândru din pricin c avea pe cap o oal veche de sup, ca un coif; al treilea, îmbrcase clopul vechi al tatei; al patrulea avea or, mtur i semna leit cu aa Floarea; iar al cincilea, cel mai mititel, strângea în mâini plasa mea de fluturi.

 

Cine-i fcuse? De unde rsriser? Sst! Nu pot s v spun. E o tain pe care noi cinci, eu i prietenii mei, Costel, Maricica, Duu i Gheorghinia, am jurat s n-o trdm nimnui. Pot doar s v destinui atât: cei care plmdiser oamenii de zpad nu s-au mai îndurat s-i strice, pentru c într-adevr, când le zreai nasurile de morcovi i caraghioasele de plrii, îi venea s râzi, dar când îi priveai în ochii de chiprui îi deveneau grozav de dragi. Aa încât meterii furitori au vorbit între ei i i-au zis: ”Ce ar fi dac i-am lsa? Hai, s triasc i ei!… Mcar pân la primvar. C atunci tot o s vin soarele cald i o s-i topeasc…”

 

Au rmas deci omuleii în curtea colii. i s-a fcut sear. Pe urm a venit noaptea. Toi din sat s-au culcat. Ne-am culcat i noi… Iar peste noapte, s-a lsat un asemenea frig, încât parc înghease i vântul, ba i fumul courilor. Iar inimile copacilor, sub scoarele îngheate, de-abia mai ticiau. Atunci, deodat, momâile cele albe din curtea colii au prins s se mite.

 

Pasmite, fusese un asemenea ger npraznic încât, deh, i oamenilor de zpad le venise chef s opie din picioare. i aa, pesemne, au înviat. Cât de veseli erau omuleii notri! Sreau încoace i încolo; priveau de jur împrejur i li se prea lumea minunat. Ba, bieelul cu plasa, a început s alerge dup fluturaii de zpad. Cel cu oala pe-o ureche s-a apucat s mrluiasc precum ostaii. Iar femeia de nea a prins s deretice prin curte cu mtura.

 

Dar pe când toi îi gsiser câte o îndeletnicire, unul singur, cel voinic i cu plria de paie, rmsese pe gânduri, sprijinit de-o uluc a gardului. Când bgar de seam, ceilali se adunar în jurul lui:

- Ce-ai, moule? întreb soldatul de nea.

- Ce s am, oft voinicosul. Ia, mi-am adus i eu aminte de ceva…

- De ce?

- Mi-am adus aminte c, în timp ce dormeam, am auzit nite voci de copii spunând: „Omuleii tia nu vor tri mult. O s vin soarele cald i o s-i topeasc!”

 

O vreme au rmas toi nemicai. De spaim nici nu mai îndrzneau s vorbeasc.

- Ce-i de fcut? A optit, în sfârit, femeia de nea. Moul a ridicat din umeri.

- Pi tiu eu?

- Dar cum arat soarele acesta cald? a întrebat curios bieelul.

- Nu te pot lmuri. A oftat moul, nici eu nu l-am vzut.

- Frumos îi ade, strig femeia, punându-i mâinile în old. S se lege, aa, de oameni, tam-nisam! Ce are cu noi, de vreme ce nici nu ne cunoate? De ce s ne topeasc?

- Nu l-am putea ruga s nu mai vin - întreb iari mrunelul.

- Nu tim unde ade, cltin din cap moul.

- L-am putea cuta, îi ddu cu prerea cel cu clopul tatei.

Ceilali încuviinar:

- Da, da, s-l cutm, s-l cutm! De ce s ne pierdem ndejdea? O s îneleag i o s se duc în alt parte. S ne lase i pe noi s trim.

 

i aa au purces la drum. Dar oricât au cutat pe uliele satului nu au gsit soarele. De aceea au mers mai departe i au ajuns pe câmp. Dar câmpul era pustiu. Atunci au pornit i mai zorii i mergând fr rgaz, s-au vzut deodat înconjurai de o mulime de copaci. Erau în pdure. i, pe când strbteau crrile argintate de raza verzuie i rece a lunii, iat c le-au ajuns la ureche nite tainice i ciudate ciocnituri.

- Nu cumva o fi soarele? a întrebat bieelul de omt i toi s-au oprit speriai.

 

Dar nu. Era o pasre, cu o scufi roie i cu o scurteic împestriat. Avea un cioc lung i ascuit i lovea de zor în scoara copacilor.

- Cum te numeti, frumoas zburtoare? o întrebar prietenii notri.

- Eu mi-am zis Ciocnitoarea-harnic, rspunse ea. Dar încotro, oameni buni?

- Mergem i noi…vrem s cutm soarele cald.

- O, c bine facei, dragii mei. Mergei cât mai degrab i spunei-i s vin neîntârziat.

 

De uimire, moului de omt îi scp luleaua din gur:

- Cum aa, pi nu te temi de el?

- Ba, m tem de ger, zise ciocnitoarea. C din pricina lui, micile vieti de sub coaja copacului stau amorite i nu mai ies la lumin. Nici nu mai in minte de când n-am mai pus pe limb. Ducei-v, ducei-v, oameni buni i spunei-i soarelui cald aa: c de nu se grbete, c de nu vine, mâine în zori moare ciocnitoarea!

 

Au plecat prietenii notri i s-au afundat mai adânc în pdure. Se simeau mâhnii de soarta trist a ciocnitoarei. I-a înveselit niel un pui de animal, sprinten. Prea un ghemule rocat, cu coad lung i srea uor, fie de pe-o creang pe alta, fie din vârful unui copac, la poalele lui. i era atât de zglobiu, nzdrvanul, încât cel mai mrunel dintre oamenii notri de zpad s-a luat dup el. A alergat ce-a alergat i apoi buf, s-a trezit cu nasul în nmei. Ceilali l-au întrebat pe rocovan:

- Cum te cheam i de ce sari atât de voios?

- Sunt Veveria-pui i sar de nerbdare în ateptarea soarelui celui cald.

- Cum aa, nu te temi de el? întreab mirat cel ce purta clopul tatei

- S m tem? zise Veveria-pui. Dimpotriv. Cmara maic-mi e goal i în zadar cutam cu toii ghinde i cucuruzi de brad, totul e acoperit de zpad. Numai soarele cald ne poate scpa. Dac dai cumva de el, spunei-i s nu zboveasc, altminteri pierim pân mâine la amiaz!

 

Cei cinci oameni de zpad s-au aternut la drum. Mergeau greoi i suprai. i iat c de dup o movili, zrir rsrind dou urechi. Dou urechi lungi i ciudat de tremurtoare.

- Vleu, s tii c acesta e soarele! zise bieelul de nea i ceilali se oprir înspimântai.

- Nu v apropiai de el - rosti soldatul de nea. S nu vi se întâmple vreun ru! Lsai-m pe mine…

- Mria ta, rosti el cu bgare de seam. Suntem o familie de oameni de zpad. Iei, rogu-te, de dup movili c avem s-i spunem ceva…

- Dac avei s-mi spunei ceva, venii voi încoace, se auzi o voce slab. Cel cu casca pe-o ureche începu s tremure…

- Nu putem, c ne e fric de matale.

- Pi i mie mi-e fric de voi.

- Aa, zise moul ctre ceilali, api atunci s tii c acesta nu e soarele, acesta trebuie s fie Iepuraul-spimântici, cci numai el e atât de fricos. Dar de ce te-ai pitit pe dup deal?

- Nu m-am pitit, rspunse Iepuraul-spimântici. Scormonesc zpada cu lbuele. Caut rdcini vechi de iarb, cci nu mai pot de foame. Puieii cei tineri i-am ros de mult. Of, dac nu vine soarele cald m prpdesc pân mâine în amurg…

 

Oamenii notri de zpad au mai mers oleac. Atunci au auzit glasul arborilor. Erau nite voci, unele subiri, altele groase i se vitau care mai de care:

- Uf, ru m mai dor braele! Crengile mele sunt prea împovrate de zpad. Or s se rup! O s pierim cu toii! Primvar, soare cald, nu vii, nu vii?

 

Prietenii notri s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngândurai. Tocmai ieiser din pdure i s-au pomenit tot la marginea câmpului celui întins. Apoi s-au pus din nou în micare i… Fr s mai spun nimic, au luat-o înapoi, de-a curmeziul ogoarelor înzpezite, spre satul nostru. Gata s intre pe uli când i-a zrit o pasre neagr.

- Ia te uit cine umbl haihui prin sat! a cârâit ea. Dar de unde venii oameni buni, de la crâm?

- De unde venim, de unde nu venim, ce-i pas dumitale? A mormit morocnos moul. Nu ne mai supra i mata; în primul rând ca nici nu te cunoatem!

- i în al doilea rând, nici nu vrem s-i spunem c am fost s cutm soarele cald, ip obraznic bieelul.

- Cârr, cârr, cârrnule, ai fost s cutai soarele cald? i l-ai gsit?

- Vezi bine c nu! Nu l-am gsit nicieri.

- Aa? Ei, aflai c eu sunt Cioara cea btrân i învat, care-i are cuibul într-un horn de pe acoperiul colii. Eu tiu tare multe, tiu i unde-i locuina soarelui. St tocmai acolo, dup vârful acela de munte înalt.

- Zu? i cum se ajunge pân la el?

- Nu poi ajunge decât în zbor.

- Cioar drag, se rug atunci femeia. Fii bun i du-te matale pân la dânsul, c i-e mai uor. Zboar de grab i du-i veste din partea oamenilor de zpad! Spune-i c moare pdurea dac nu vine, pier veveriele cele rocovane, se prpdesc iepuraii urecheai, se sting ciocnitoarele cele frumoase i harnice, înghea de tot mândrii copaci… Aa s-i spui, auzi?

- Bine, m duc, încuviin cioara.

 

Iar prietenii notri îi fcur semn cu capul. Ca i cum soarele cald ar fi fost undeva pe-aproape, din ochii femeii czur lacrimi de zpad…

 

Dimineaa, când m-am trezit, era soare afar i btea parc un vânt cldu. Zpada începu s se topeasc. Plângeau streinile i nu peste mult timp a btut la geamul meu o cioar. Ea mi-a povestit toate câte s-au întâmplat. Apoi au venit prietenii mei: Costel, Maricica, Duu i Gheorghinia.

- Vino s vezi, mi-au spus, în curtea colii au rsrit ghiocei.

 

Am alergat cu ei într-acolo. i-ntr-adevr, ici-acolo se zreau tulpinie verzi cu capete albe. Iar într-un loc am gsit cinci ghiocei laolalt. Unul era mare, doi erau mai scunzi, al treilea avea frunzele verzi rsucite ca nite brae proptite în olduri, iar cel din urm era mrunel de tot. Nu preau triti. Sunau din clopoel: „A venit primvara!”

 

Herta Wilk i Mioara Cremene



Publicat de: Adelina Maria Vidoni

Vizualizari: 7182


Inapoi