Destinul a facut ca Fritz Muller sa se pomeneasca departe de plaiurile natale, in alta parte a luma. S-a nascut, a crescut si a studiat in Germania, devenind naturalist cunoscut. In 1848, in tara sa a izbucnit revolutia, la care savantul a luat parte activa. Revolutia fand infranta, Muller s-a vazut nevoit sa-si paraseasca tara si sa se stabileasca in indepartata Brazilie.
In aceasta tara necunoscuta pentru el, totul i se parea nou si interesant. Se simtea atras mai ales de renumita jungla braziliana, in adancul careia se gaseau atatea plante si animale ciudate. Naturalistul a auzit de la bastinasi o sumedenie de povesti amuzante despre arborele imbauba. Credea si nu credea in ceea ce spuneau ei. Cate nu indruga oamena! Dar curiozitatea i-a fost trezita si, pana la urma, a rugat un vanator bastinas sa-i arate si lui acest arbore misterios.
S-au infundat amandoi pe o poteca care se pierdea in desisul padura tropicale. Treptat coridorul verde s-a largit si, deodata, s-au pomenit intr-o poiana luminata din plin de razele soarelui.
- Iata imbauba, i-a soptit vanatorul, tragandu-se parca inapoi cu teama.
Müller a privit copacul cu coroana cam rara si frunzele palmate. Infatisarea lui nu prezenta nimic misterios. I s-a parut chiar ca mai vazuse undeva asemenea arbori.
S-a apropiat si-a cercetat trunchiul neted. L-a lovit usor cu palma. Copacul a raspuns cu un sunet slab de parca era gol pe dinauntru. Muller voi sa-si intrebe insotitorul ce putea avea neobisnuit acest copac, dar n-a mai avut timp s-o faca...
Pe trunchiul copacului aparura deodata o multime de furnici ce sporeau uimitor. Armata lor se napusti pe trunchi in jos.
Müller s-a retras repede, dar era prea tarziu. Cateva dintre ele i-au intrat sub camasa. Simti de indata niste intepaturi si mancarimi insuportabile. Insotitorul ii sari in ajutor, cautand sa-l apere de furia insectelor.
- Eu v-am spus, ii reprosa el. Dar nu m-ati ascultat...
Din ziua aceea Muller venea adesea ca sa vada imbauba. Constatarile lui cu privine la acest arbore confirmara relatarile bastinasilor: copacul era, intr-adevar, legat de aceste agresive furnici, numite "azteci", printr-o prietenie stransa.
Imbauba ofera furnicilor gazduire in trunchiul sau, gol pe dinauntru, asemenea bambusului. Si, pentru ca furnicile sa nu-l abandoneze, le si hraneste. Hrana lor preferata o constituie gogosile minuscule de la baza frunzelor incarcate cu substante hranitoare. Provizia nu scade niciodata: copacul o completeaza mereu, oferind oaspetilor o masa miraculoasa, permanent incarcata cu bunatati.
Dar a venit si vremea in care Muller a descoperit de ce acest copac avea nevoie de asemenea chiriasi. Intr-o seara, cand savantul tocmai se gandea sa-si paraseasca locul de cercetare, poiana fu invadata de sauba, niste furnici cu faima rea in America de Sud. Ele se catara in arbori si taie frunzisul cu falcile lor ascutite ca niste foarfece. In cateva ceasuri pomul e complet dezgolit.
De data asta "talharii" alesesera imbauba, dar au avut ghinion. Indata ce avangarda furnicilor taietoare s-a catarat in copac, patrulele "aztecilor" au dat alarma. Si, in aceeasi clipa, din micile crapaturi ale trunchiului si-au facut aparitia stapanii infuriati. Taietorii de frunze au intrat in panica si, peste putin timp, au dat bir cu fugitii. "Aztecii" i-au urmarit si pedepsit pe cei intarziati.
Iata ce aparatori devotati si-a castigat, prin firea lui ospitaliera, imbauba, pe care botanistii il numesc cecropia si care apartine numeroasei familii a urzicilor. Intr-o vreme acest copac era socotit unic in felul sau. Mai tarziu botanistii si-au dat seama ca arborii cu furnici nu sunt o raritate. Ei au mai fost intalniti in diferite regiuni ale globului: in America, Africa, India, Malaiezia, Australia, Noua Guinee.
La unii arbori furnicile isi gasesc adapost in gaurile trunchiului, la altii in niste complicate casute-cuiburi. Tot diferita e si hrana pe care le-o ofera acesti copaci. Dar raporturile dintre "gazde" si "chiriasi" sunt peste tot aceleasi. Arborii atrag furnicile iar acestea, ca niste veritabile straji, apara linistea si viata binefacatorilor lor.
In Rusia nu se gasesc asemenea copaci. E destul insa sa privesti unii arbori si plante obisnuite, cum sunt plopul-tremurator, prunul, malinul, socul, calinul, mazarichea de garduri, ca sa te convingi ca si acestia intretin relatii de prietenie cu insecte asemanatoare. E adevarat, nu le acorda gazduire, dar nici nu le refuza hrana. Le ofera un suc dulce secretat de niste glande nectarifere speciale aflate la baza frunzei. Frumosii bujori, de asemenea, pot sa le ofere un suc savuros. Furnicile ii viziteaza in permanenta si, vrand-nevrand, isi apara gazdele ospitaliere de omizile daunatoare si de alti oaspeti nepoftiti. Pentru bine, ele platesc cu bine.
