Dick Whittington si pisica lui

A FOST ODATA ca niciodata, cu mai mult de cinci sute de ani in urma, un biet orfan pe nume Dick Whittington, care traia intr-un sat. Vazand ca ambii parinti i-au murit si ca ramasese atat de sarac, oamenii din parohie il hraneau si il imbracau si ii aratau multa dragoste. Dar nici ei nu erau bogati, asa ca Dick nu manca prea grozav, nici nu se imbraca cine stie ce. Cand afla de marele oras al Londrei, cu turnurile si bisericile si strazile pavate cu aur, caci asa povesteau satenii ca ar fi fost, dori tare mult sa mearga si el sa-l vada. Nu stia insa, ceea ce nu e de mirare, cum ar fi putut un baietas sarac de la tara sa bata atata amar de drum cat era din satul lui si pana la Londra.

Ei, si intr-o buna zi, se auzi un clinchet de clopotei pe ulita mare si un car cat toate zilele, incarcat cu fan si tras de doi cai, poposi la han. Carutasul cobori sa se racoreasca atat el cat si caii lui, iar Dick vazand ca e prietenos intra in vorba cu el.

-Incotro mergi, badie? il intreba Dick.

-La Londra, daca n-ai nimic impotriva, raspunse carutasul.

-Trebuie sa fie un loc minunat, spuse baiatul. Cat mi-ar place sa merg acolo!

Carutasul vazu cat tanjea Dick sa plece, si dupa ce vorbi cu oamenii la care locuia flacaul, se arata gata sa-1 duca la Londra cu carul, sa aiba grija de el, cat urma sa stea acolo, si sa-1 aduca cand avea sa treaca la inapoierea prin sat. Asa ca Dick aduna intr-o legatura putinele lucruri pe care le avea si urca alaturi de carutas pe scaunul din spatele celor doi cai. Apoi carutasul plesni din bici, clopoteii tresarira si... pe-aci ti-e drumul spre Londra!

Cand ajunsera in oras, Dick privi in jur si vazu casele mari si bisericile inalte, dar, indeosebi, se uita sa descopere strazile pavate cu aur. Caci vazuse doua sau trei coroane de aur in satul sau si stia ca pretuiau tare mult; asa ca socotea ca n-ar avea decat sa se aplece, sa razuie putin si sa desprinda cateva monezi de aur din pavaj, ca sa se imbogateasca destul pentru a putea trai omeneste si pentru a avea haine cum se cuvine, mancare buna si poate si o casuta mai ca lumea. Pe deasupra gandea ca ar putea rasplati pe toti cei din parohie, care se aratasera atat de buni cu el.

Carul trase la un han din oras si pe cand carutasul intra, Dick sari de pe locul lui si porni sa cerceteze cu privirea primprejur. Era sigur ca strazile acelea de aur trubuie sa fie chiar dupa colt. Dar nu erau chiar acolo, asa ca iscodi putin mai departe, si inca putin mai departe si, ca sa nu lungim vorba, se pierdu si nu se mai putu inapoia la car. Se lasa seara si bietul Dick era atat de obosit, ca se tari intr-un colt, se incovriga pe un prag si adormi.

In dimineata urmatoare batu strazile in cautarea lucrurilor minunate despre care auzise. Dar nu prea vazu altceva decat strazi cu case de caramida si oameni straini mergand la lucru. Indata i se facu si foame si n-avu altceva de facut decat sa ceara trecatorilor bani. Cei mai multi il ocarau. Mulfi il intrebara de ce nu-si cauta de lucru. Asa ca dupa ce-si cheltui cei cativa banuti primiti pe paine si lapte incepu sa intrebe unde ar putea gasi o slujba ca sa-si castige hrana.

Umbla obosit pana ce ajunse pe camp, la marginea orasului si acolo afla un taran care voia sa-i dea de baut si de mancat si un manunchi de paie intr-un sopron unde sa-si poata petrece noaptea, cerandu-i in schimb sa coseasca. Munca era grea, dar era hranit din belsug si se simtea bine. In cele din urma, totusi, cositul se ispravi si taranul nu mai avu de lucru pentru el. Asa ca iar umbla de-a lungul orasului in cautare de lucru. Trei zile de-a randul merse si tot merse, dar n-avu noroc. Nimeni nu voia sa-i dea de muncit sau sa-i daruie o coaja de paine, ca sa nu moara de foame. In cele din urma, frant, cazu pe un prag si adormi.

Era usa casei unui negutator bogat, domnul Fitzwarren, care se imbogatise facand negot cu tari indepartate. Cand bucatareasa domnului Fitzwarren deschise usa, il vazu pe Dick ghemuit si zdrentaros; il trezi cu coada maturii; asta pentru ca era o femeie rea si acra, ce nu putea suferi sa vada-n ochi hoinari si murdari.

-Cara-te, lenesule, coate-goale! striga ea. Ce cauti in pragul unui domn de seama, poti sa-mi spui? Poate vrei sa sterpelesti ceva, nu-i asa?

Bietul Dick n-avea putere sa raspunda, dar se opinti sa se ridice si cazu din nou pe pavaj ca era lihnit de foame. Tocmai in acea clipa negutatorul insusi, domnul Fitzwarren, aparu. Il intreba de ce nu merge acasa sau de ce nu se intoarce la stapanul lui, si, cand afla din cuvintele incalcite ce se strecurau printre buzele baiatului ca nu avea nici casa, nici stapan, il lua el in slujba.

Cand Dick manca si se odihni, domnul Fitzwarren baga de seama ca era un flacau respectuos si implinit, desi cam slabit si fara vlaga, din pricina lipsei de hrana, si hotari sa-i dea de lucru la spalatul vaselor de bucatarie. Bucataresei nu-i prea venea la socoteala asta, pentru ca nu ii placea de Dick, dar nu putea face altceva decat sa asculte de stapanul sau.

Lui Dick ii merse bine, in ciuda bucataresei celei rele, care nu pierdea nici un prilej de a-l chinui in fel si chip, cum ar fi varsandu-i zoi fierbinte peste picioare sau dandu-i tot felul de munci neplacute. Nu stiu cum s-a facut ca lui Dick i s-a dat pentru dormit o camera goala si friguroasa in pod, cu gauri in pereti, prin care noaptea navaleau sobolani si soareci, de-l trezeau din somn. Tropaiau prin pat si-l ciupeau de degete, daca se intampla sa le tina pe afara. Din cand in cand, Alice, fiica stapanului, ii facea cate un mic dar, iar intr-o zi ii dadu un ban. Iesind el pe strada vazu o fata ce ducea in maini o pisica neagra.

-Cat vrei pe pisica asta? O intreba el.

-Nu mi-a trecut niciodata prin minte sa o vand, raspunse fata. E tare priceputa la prins soareci.

-Te rog da-mi-o mie, spuse Dick. Am tocmai nevoie de o pisica priceputa la prins soareci.

-Pai, si cat mi-ai da pe ea? intreba fata.

-Nu am decat un banut, spuse Dick, dar ti l-as da cu bucurie daca mi-ai vinde pisica.

Vedeti ca fetei i s-a facut mila de Dick chiar daca, de fapt, nu voia s-o vanda pe Puss; asa ca lua banul lui Dick si ii dadu pisica. Dick o tinu in pod si o hrani cu firimituri si cu laptele pe care il oprea din propria lui portie si pe care il scotea in taina din bucatarie. Si, foarte curand dupa aceea, Puss izgoni toti sobolanii si soarecii si Dick putu dormi in tihna. Dick si pisica lui incepura sa tina mult unul la celalalt si, cand nu veghea gaurile din podea, Puss se incovriga la capatul patului lui Dick si se incalzea acolo.

Intr-o buna zi, domnul Fitzwarren isi chema toate slugile si le spuse ca urma sa porneasca o noua corabie pe mari si ca toti ar fi putut sa aiba un castig de pe urma ei. Corabia se indrepta spre tarmuri indepartate ; era incarcata cu tot felul de lucruri ce aveau sa fie schimbate pe marfuri de pret. Toate slugile puteau trimite un lucru de-al lor pe corabie si sa dobandeasca apoi partea din castig. Unii au dat giuvaeruri si brelocuri, altii, vestminte si altii, bani pusi de-o parte din simbriile lor. Numai Dick nu se infatisa cu nimic, deoarece nu avea nimic ce sa fie numai al lui. Dar Alice baga de seama ca el nu era printre ceilalti, asa ca trimise sa-1 aduca si il intreba de n-ar vrea si el sa-si incerce norocul. Dick ii spuse ca n-avea nimic de trimis. Atunci Alice isi aminti de pisica lui Dick si il indemna s-o trimita.

-Fie, spuse Dick, desi gandul de a se desparti de Puss il indurera. O voi trimite pe Puss, daca credeti ca ar putea fi de folos.

-Bineinteles ca ar putea fi de folos, striga Alice insufletita. Va goni sobolanii si soarecii de pe corabie.

Asa ca Dick isi lua ramas bun de la pisica si, in ziua urmatoare, aceasta fu dusa pe puntea corabiei, care curand ridica panzele spre coastele indepartate.

Pierderea pisicii il facu pe Dick sa fie tare nefericit; sobolanii si soarecii incepura sa-1 trezeasca noaptea, asa ca se intampla sa intarzie dimineata la lucru. Prietena lui, Alice, pleca la tara pentru catava vreme si bucatareasa incepu sa se poarte tot mai urat cu el. Nu numai ca ii facea tot felul de rele, ori de cate ori putea, dar incepea chiar sa-1 batjocoreasca din pricina pisicii.

-Auzi, sa trimiti un animal ca ala intr-o astfel de calatorie! spunea ea. Si, cam cat crezi, ma rog, ca vei lua pe ea, vanzand-o ? Apoi, dupa cate zic eu, tocmai bine cat sa poti cumpara un bat bun, sa bati pe cineva cu el.

In cele din urma, Dick nu mai putu rabda. Isi pierduse pisica, isi pierduse prietena, pe Alice, cat despre bucatareasa, ea devenise din ce in ce mai rea. Asa ca isi impacheta intr-o batista putinele lucruri pe care le avea si pleca intr-o dimineata, de indata ce se lumina. Se aseza pe marginea drumului si chibzui incotro sa o apuce. Ii era tot una pe ce drum s-o ia si nu se putea hotari. Cand, deodata, auzi sunetele unor clopote indepartate, razbatand vazduhul linistit al diminetii. Si pe cand Dick le asculta, ele pareau a-i vorbi; si iata ce spuneau:

,,Suna, suna, Whittinghton,

preacinstite fete,

suna, suna, Whittington

e primar al Londrei."

Clopotele pareau a spune iara si iara aceleasi vorbe.

-Primar al Londrei! isi spuse Dick. Apoi, daca asta ma asteapta, tot mai e ceva de nadajduit. Asa ca se ridica, isi puse legatura pe umar, se intoarse pe drumul pe care venise si porni usurel spre oras. Si merse, si merse tot rasunandu-i in urechi clopotele, pana ce ajunse la casa stapanului sau. Gospodaria incepuse sa se trezeasca si Dick facu in asa fel incat sa se strecoare inauntru nebagat in seama, si isi incepu munca pe cand bucatareasa cobora sa-si inceapa ziua de lucru.

Intre timp, biata pisica a lui Dick se straduia sa fie de folos pe corabia domnului Fitzwarren: Calatoria fu lunga si erau sobolani si soareci printre marfuri, dar Puss ii vana, gonindu-i inapoi in gaurile lor si ucise cat putu mai multi. In curand, atat capitanul cat si intreg echipajul afla ce pisica buna si desteapta era.

In cele din urma, atinsesera coasta unde locuiau maurii cu pielea intunecata. Corabia trase intr-un port si i se spuse capitanului ca trebuie sa salute regele ce domnea in acea tara. Maurii de pe coasta erau in mare fierbere, deoarece cei mai multi dintre ei nu mai dadusera cu ochii de oameni albi pana atunci.

Capitanul fu dus la palatul domnesc, trecu de strajile negre si ajunse in fata regelui. Regele ii spuse ca putea aduce marfurile la palat, ca sa le vada, si sa se hotarasca daca urma sa cumpere ceva. Apoi fu condus intr-o sufragerie lunga, unde se pregatise o masa mare in cinstea lui. Regele si regina, capitanul corabiei si curtenii se asezara pe perne si presuri, dupa obiceiul tarii. De-abia adusera slugile bucatele cu mirodenii, orez si fructe, si le asezara in dreptul oaspetilor, ca se starni o adevarata invalmaseala in spatele perdelelor si navali in sala o haita de sobolani, ce incepu sa se infrupte din felurile de bucate. Aproape nici nu bagasera in seama slugile ce incercau sa-i goneasca si cu mare greutate unii dintre domnii si doamnele de fata izbutira sa apuce ceva de mancat.

-Ce nenorocire sunt acesti sobolani pentru Inaltimea Voastra, spuse capitanul. Va hartuiesc in felul acesta adesea?

-Domnule, spuse oftand regele, la fiecare masa e acelasi lucru. Sfetnicii si doctorii nu au gasit nici un leac impotriva acestor monstri. As da jumatate din avutul meu oricui m-ar putea scapa de grozavia asta.

-Avem in Anglia, spuse capitanul, o fiinta mica pe care o tinem prin case tocmai pentru ca sa omoare si sa manance soareci. O numim pisica. N-aveti pisici in aceasta tara?

Regele ii ceru sa descrie fiinta aceea, dar nimeni nu auzise despre asa ceva pe acolo. Fu intrebat cum s-ar putea gasi o pisica.

-Avem noi una, Inaltimea Voastra, raspunse capitanul, pe bordul corabiei noastre; dar e foarte de pret, deoarece avem sobolani si soareci pe corabie si e singurul nostru mijloc ca sa-i tinem la distanta.

-Ah, ce n-as da sa am acel animal! ofta regele. Ar fi o mare binecuvantare pentru mine si casa mea.

-Apoi, spuse capitanul, care se gandea tot la negustorie si care stia ca regele era un om nemaipomenit de bogat, apoi, ce ar da Inaltimea Voastra pe ea?

Regele gandi putin.

-Ad-o deseara la palat, spuse el, sa vedem ce poate. Daca e in stare sa faca ce spui, o sa vorbim dupa aceea despre plata.

Ei, si in aceeasi seara capitanul o duse pe Puss in brate, cu bagare de seama, la palatul regal si fu primit inca o data in sala de oaspeti. Urma sa fie o alta petrecere. De indata ce mancarea fu adusa de slugi, sobolanii se repezira asupra-i din toate partile.

Numai ca lui Puss nu trebuia sa i se spuna ce are de facut. Tasni din stransoarea capitanului, sari de-a dreptul la cel mai apropiat sobolan, unul mare si brun, care tocmai isi facea de lucru cu caratul unei bucati de carne si il ucise pe loc. Aceeasi soarta avura o duzina de hoti, iar ceilalti o luara la sanatoasa, pe dupa perdele, si dusi au fost. Regele, regina si curtenii priveau uluiti.

-Drept e, spuse regele, daca as avea aceasta fiinta, pana la sfarsitul saptamanii n-ar mai fi un sobolan in palat.

-Adevarat, dragul meu, spuse regina, trebuie sa fie a ta. Zau ca trebuie. Da-i acestui capitan de treaba orice ti-ar cere.

Asa ca regele se invoi sa cumpere pe un pret frumos intreaga incarcatura a corabiei si sa mai dea pe deasupra de zece ori banii acestia pentru pisica. Capitanul socoti invoiala buna si pe masura unui atat de mare conducator, asa ca o primi fara targuiala.

Intregul echipaj benchetui ziua urmatoare la palat, marfa fu descarcata si schimbata pe aur si giuvaeruri si o lacrita deosebita cu pietre pretioase foarte rare fu inmanata capitanului in schimbul lui Puss. Apoi corabia ridica din nou panzele, indreptandu-se spre Anglia.

Intr-o frumoasa dimineata, pe cand domnul Fitzwarren, negutatorul londonez, sedea in spatele tejghelii sale, cineva batu la usa.

-Vesti bune! Vesti bune pentru domnul Fitzwarren! Spuse un glas si capitanul intra urmat de un tovaras al sau, ducand o lacrita grea si o hartie pe care sta scris continutul corabiei.

-Corabia dumneavoastra s-a intors acasa, domnule, ii spuse capitanul. Iata ce am adus.

Negutatorul ura bun-venit capitanului, porunci sa i se aduca vin si citi cu bagare de seama lista de bunuri aduse de el. Apoi capitanul ii povesti domnului Fitzwarren despre pisica lui Dick Whittington si deschise lacrita cu giuvaeruri pe care regele o daduse in schimbul ei.

Multumit cum era negutatorul de izbanda calatoriei, se intoarse catre una din slugi:

-Trimite dupa domnul Whittington, spuse.

Dick, la acea vreme, curata oale pentru bucatareasa si era plin de grasime si funingine; dar dadu ascultare poruncii stapanului sau, chiar asa cum era. Domnul Fitzwarren ii dadu comoara si il sfatui sa o puna bine.

Dick dadu capitanului corabiei si tovarasilor sai, si tuturor celorlalte slugi chiar si bucataresei celei rele daruri de seama, deoarece nu era dintre cei ce vor sa-si pastreze averea numai pentru ei insisi. Si toti ii multumira, baura in sanatatea lui si ii urara noroc.

Dick isi cumpara haine noi de la un croitor si cand fu curat, ingrijit si bine imbracat fu un flacau la fel de elegant ca orisicine din orasul Londrei. Domnul Fitzwarren ii spuse sa ramana in casa lui, fiindca isi daduse seama ca fiica sa Alice si tanarul Dick Whittington se indragostisera unul de celalalt. Dick ii dadea lui Alice tot felul de daruri, si curand se casatorira si facura o nunta mare, la care au fost invitati primarul Londrei, seriful si consilierul municipal. Ei locuira intr-o casa a lor, placuta si impunatoare si domnul Whittington ajunse unul dintre cei mai cunoscuti oameni ai orasului. Nu peste mult, asa spune povestea, el deveni serif, si fu innobilat de regele Angliei; si Sir Richard Whittington fu de trei ori primar ai Londrei.