Bursierul

Autor: fara autor

Din maidanele, vara impodobite cu flori si iarna cu zapada, de la umbra castanilor verzi si stufosi, unde se adunau batranii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca niste ochi de aur, in jurul careia se prigoreau bunele mele surori, din atatea cantece, si basme, si povesti, cand ai avut ochi, inchipuire si inima, sa te pomenesti inchis in niste ziduri inalte, sa te izbesti de chipuri straine si reci, de inimi domoale si nepasatoare, de mai-mari cari nu vor sa stie de cantece si de basme... iaca cea mai mare nefericire din viata mea!

Dezordinea si sclavia liceului, masa bursierilor, soioasa si murdara, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a cane plouat, plescaitul lacom a optzeci de tovarasi, si pedagogii cu ifosul lor de parveniti, asezati in capataiele celor doua mese lungi... iaca ce ma infioara si astazi cand ma gandesc la acea viata de seapte ani. Eram de doisprezece ani. Nu cunosteam pe nimeni din tot dormitorul.

Cand lampa dim mijlocul tavanului cu arabescuri albe si cenusii se stinse, inchisei ochii, ascultai rasuflarile ostenite si grele ale bursierilor si mi se paru ca sub mine se deschide o prapastie fara fund... Unde era blanda mana a mamei, ca sa-mi vare plapama pe sub mine si sa-i simt cele trei degete atingandu-ma pe frunte, la mijloc si pe umeri, in semn de cruce, iara eu sa adorm sub paza ei si a crucii?... Unde era Labus, canele meu, cu care hoinaream toata ziulica? Unde, pisica neagra, care mi se tolanea d-a lungul spatelui?... intelesei ca fericirea si libertatea mea perisera si, inchizand ochii ca sa adorm, simtii pleoapele umflate de lacrami.

Acei cari schimbasera lacom codrul pe pane si bucatica de branza pe o cafea si pe trei feluri de bucate, dezbracandu-se voios de zdrentele lor ca sa se imbrace cu tunica de bursier, acei cari de mici se gandisera ca invatand carte multa vor ajunge bogati si fericiti, acei cari din intamplare nu gustasera farmecul mangaierilor si nu auzisera vorba buna intrand pe usa parintilor lor... aceia nu vor intelege de ce ma podidi plansul si de ce somnul si odihna nu se lipira de mine pan' la revarsatul zorilor.

Mangaierea se preface in trebuinta fatala a vietei; libertatea, gustata de mic copil, este viata insasi. Si nu vorbesc de libertatea care da nastere la atatea neintelegeri si lupte.

Libertatea mea?... Goana din campiile fara margini... santurile sarite dintr-o aruncatura... varful dudului batran, in care ma suiam, inecandu-mi ochii in albastrul cerului... colindarile de prin stufisurile de soc cu flori mirositoare... gaitanele verzi presarate cu rochitele-randunicii, invoalte si stravezii, ca niste palnioare de ceara...

Libertatea mea era fara pacat, frumoasa, cu poteci serpuite printre ciucuri de flori salbatece, cu drumuri galbui adancite in departari, parand ca fug si sa infig in fara-fundul cerului... Naluciri fermecatoare.

in prima noapte de tortura ma simtii injosit, rob, nabusit de atatea pareri de rau. inchideti un pui de leu in gratii de fer si indopati-l cu carne proaspata... va privi lung ingusta sa incapere, va inchide lenes si ofilit ochii si-si va pleca binisor capul pe labe, visand, desigur, pustiul cald si nemarginit. Ma vandusera ai mei pe o invatatura neghioaba si perversa.

In noptile de iarna, cand viscolul ma trezea in sforaitul celorlalti, imi dasiram in minte frumusetile de odinioara, si toate se incheiau cu ticalosiile din clasa.

Un profesor batran si rau. Tace ca o momaie. Deschide gura parc-ar fi un mort care-si scuipa pamantul din gura si slomneste indesat prin stirbiturile dintilor: "Afu-ri-situle!" Altul, gros, rosu-verzui, ca un ficat; fara gat; cu ochii umflati si repezi; manile ii bananaie in toate partile; infige degetele in urechile cuiva si scrasneste: "U! boule!" Altul, soios, c-un palton larg si vechi; nu-l incheie niciodata; ciupit putin de varsat; cu ochii verzi, barba alba; tipa pitigaiat, parc-ar fi o femeie: "La loc, gagauta!" Cum s-au prefacut intr-o clipa nevinovatele mele placeri!

Cine mi-a mototolit nemarginita perdea pe care sa zugraveau campiile mele, cerul meu, zilele si noptile mele, smaltuite cu flori si semanate cu tinte de aur? De mi-ar fi lasat barim pisica si canele, poate ca mi-ar fi curs mai putine lacrami pe declinarile latinesti, invatate de spaima, ca sa nu deschiza asupra mea ochii reci si rai profesorul neclintit si galben ca un mort, in jetul catedrei! Nici un cane n-a fost mai incoltit de vrajmasi.

Cartea, pe care trebuia s-o nascocim noi (afara de doi-trei profesori, toti ceilalti nu deschideau gura decat ca sa ocarasca), colegii mei, rau naraviti, spioni si lasi, afara de cativa saraci, salbatici, prinsi ca cu arcanul, pedagogii ingamfati, provizorul, un neamt cu favoritele roscate pana la brau, directorul, un suflet bun, strigand de se auzea cale d-o posta, economul, clipind des numai dintr-un ochi, bucatarul, cocosat si cu mustati lungi si groase, bursierii din clasele superioare, cu palmele gata pe bataie... iaca vrajmasii mei!

Clopotelul care ne speria din somn, iarna, la cinci ore, cu noaptea in cap... apelul... rugaciunea pe care n-am vroit s-o zic niciodata, cu toate pedepsele ce am suferit... meditatia cu fearele groase... vizita pedagogilor, cari ma faceau sa tresar fara sa ridic ochii din carte... clasa... zgomotul zvapaiat al externilor... masa cu duhorile ei... culcarea si bataile cu pernile... asa de repede veneau una peste alta, ca eu, copilul libertatii, al seninului si al nemarginirei, imi simteam inima ranita si neinteleasa, chinuita si nemangaiata de nimeni, ea, rasfatata de odinioara! Multe nopti am plans cu fata in pernele glodoroase. Si cand lacrimele se zvantara, ma pomenii altfel de cum fusesem.

Strigam; dam dracului; injuram; ca si ceilalti. in umezeala salii de meditatie, cu bancile murdare si incarcate de litere si necuviinte, cu atatea chipuri nespalate si otelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic; blestemul plutea in aer: n-aveai decat sa-l sorbi si sa-l azvarli. Lupta pentru aceeasi tabla, pentru aceeasi creta, pentru aceeasi lumanare napadea sangele la cap, smacea manele din incheieturi. Pumnii mei incepusera a se inclesta mai des si mai grabnic; gesturile mi se zvapaiau; fata mi se aprindea si mania ma intuneca, fara sa prinz de veste.

Dupa doi ani mi-era usor sa rastorn mesele, sa trantesc bancile, sa daram soba, sa dau cu planseta si cu lemnele de la soba. Tot ce ma inconjura mi-era dusman. Viata din liceu imi ucisese iluziile. Ea inlocuise rugaciunea cu blestemul si ma invaluise intr-o coaje de fer, egoista si rea. Si, cu toate acestea, ascundeam in mine o viata, straina celorlalti, blanda, frumoasa, neinteleasa.

Ghemuit intr-un colt pe care niciodata nu l-am parasit, cu tamplele stranse intre pumni, mut si cu ochii pe jumatate inchisi... parca ma vaz si astazi... Tacerea avea farmecul gandirii; gandirea, farmecul nalucirilor; nalucirile ma absorbeau din lumea reala...

In mirosul greu al atator insi, cand dusmaniile atipeau o clipa, ma visam cu fata in sus, in mijlocul campiilor, sub coviltirul adanc al cerului. Pana nu ma miscam pe banca de lemn si nu simteam masa cenusie, miresmele florilor din nari, albastrul infinit din ochi si concertul de pasari din fundul urechilor nu dispareau. Miscarea aceea, ca un vant care mi-ar fi stins lumina din lumea iluziilor mele. Destept, eram rau... violent... uram; visand, eram bun, linistit... iubeam.

As fi dat in genuchi inaintea lumii; as fi iertat-o; as fi adorat-o; dar sa nu fi fost asa de ingusta, asa de lacoma si de las inchinata legilor aspre cari o carmuiau. Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se parea ca un imens cadavru, iara noi, copiii, ca niste viermi, misuind intr-insul.

Portile se deschideau externilor. Priveam la roiul de scolari cum se ducea, zgomotos si vesel; ma luam dupa ei, fara sa vreau... si aceleasi porti vechi de stejar mie mi se inchideau... niciodata inima bolnava n-a jinduit mai dureros libertatea perduta!

Si d-atunci, cand toamna imi trece pe dasupra dunga de cocori si aud pe cate un tovaras d-ai lor tipand si batandu-si aripele smulse, prin curtile bogatilor, ma gandesc ca libertatea este dorul cel mai adanc al tutulor vietatilor de pe pamant.

Uneori inchipuirile din lumea de odinioara ma adormeau cu capul pe banca. Iaca viata mea. O lupta inversunata intre vis si realitate. Cel mai crud dusman, acela care ma destepta din coltul de langa un dulap negru. Dusmani mi-erau toti, fara stirea si vointa lor. Anii de chinuri trecura incet.

Capul mi se incarca cu cunostinte nesuferit de urate. invatam de frica si de rusine. Iluziile amortite se desteptau mai anevoie. inchipuirea nu mai cladea minuni intr-o clipa. Limbile moarte si vii (haos de sunete noi pentru notiunile vechi si indiferente), aritmetica, geometria si algebra, cu socotelile lor reci, simbolice, micsorara focul sufletului meu incet-incet, pe nesimtite.

O ghiulea inrosita la foc, cand o arunci in apa rece, azvarla apa in laturi, o turbura; apoi fierberea se linisteste; apa acopera ghiuleaua racita de jur imprejur... in mine nu mai ramasese decat un pic de caldura, o farama de viata din focul si nebunia de altadata.

Trecusera patru ani. Ma imblanzisem. Slab si galben. Linistit. Ascultam. Ma miscam incet. Din tot avantul nu-mi ramasese decat saltul mortal de la trapeze, in zilele de gimnastica. Cand imi desfasuram trupul in aer, plutind cu manele intinse, o placere ciudata imi furnica de la calcaie pana la crestet, imi amintea visele fericirii perdute.

In toata fiinta mea, desirata si slaba, invinsa si oprita in loc, nimic nu ma turbura, biruit de scarba si de anemie. Neputand fi cum venisem pe lume, nu puteam sa fiu ca ceilalti. Ca ei ar fi fost bine. Cu ei, veselia si odihna. Cu ei, tineretea, placerile furisi, cearta, murdaria si pacatul. Cu ei, viata.

Cu mine, dezgustul, batranetea la cincisprezece ani, pacea sangelui slabit de fumul lumanarilor s-al lampilor, de duhoarea meditatiilor s-a sofrageriii, de naduful dormitoarelor si de umezeala zidurilor. Din soare si nemarginire, la intuneric si umezeala.

Ceea ce ma mahnea putin erau soaptele sfioase ale colegilor mei. Vorbeau incet si radeau. Adeseaori schimbau vorba. Poate de rusine, poate de mila. Langa un mort nu se vorbeste de placeri. Dar degeaba, le banuiam soaptele.

Iarna, la gura sobei, vorba se incingea patimas. Unul, nalt, subtire, rosu la fata, povestea frumusetea si mestesugul unei femei tinere, "o bruna, cu parul lung, cu rochia scurta si cu ciorapii rosii".

- Cum ma vede, ma ia de gat; mi-a jurat ca e nebuna dupa mine, numai dupa mine; si ma saruta, si ma strange in brate. De multe ori am ametit in bratele ei. Nu va puteti inchipui.

- Se poate, dar nu e ca a portarului, zicea un altul, gros si scurt. De cate ori nu este nimeni in infirmerie, eu ma imbolnavesc. Doctorul imi scrie o reteta, Ea intra binisor pe use, cu condica medicamentelor. indata ce ma vede, arunca condica, se invarteste intr-un picior, ochii i s-aprind de bucurie si, aducand degetul la gura, dupa ce face: "Sut, sut, siiit", s-apropie de patul meu. Ma joaca in brate. imi zice ca sunt rotund si gras ca un purcel. Noaptea, tarziu, tarziu, cand pleaca la barbatu-sau, ma mangaie pana in pragul infirmeriei, apoi ma saruta, soptindu-mi: "Sa nu fii bolnav mai mult de doua zile, ca ramai indarat cu lectiile... Vai de mine, sa nu te dea afara din bursier!"

Isi spun fericirile lor. Carnea li s-aprinde la gura sobei. Cei mai mici asculta din toata inima. Eu ma invartesc in plapama, cercand zadarnic sa nu-i auz. Ei vorbesc si se intind, oftand, luminati de flacara.

- Eu, eu, i, eu, i, am gasit una, i (un blond gangait injurand la fiecare cuvant), am gasit un, un bo-bo-boc de fata. O, i, i, o, cu-cusutoreasa, dur-durdulie. Ma scaldam in garla, toc-tocmai la apa mica, si s-a amorezat de mine. S-a ui-uitat un pedagog la dansa, dar ea nu s-a ui-uitat la el. E fata unui po-popa batran. Vara peste uluci, ba-baiete, si la Florescu in gradina. Iarna, mai greu. O, o, iu-iubesc la nebunie...

- Dar mie (altul cu parul ca de arap si cu pestrui pe obraz) nu-mi iese din cap o fetita de paisprezece ani. Sa nu care cumva sa vorbiti ceva! Este sora unui bursier din clasa intaia. O data am fost pe la ei, si d-atunci numai in scrisori o ducem. Ea plange pe randuri, eu plang pe randuri. S-o vedeti ce buna e si cum ii tremura mana cand ma ia de mana! Daca am ramanea singuri acasa... mai, mai, ce fericiti am fi!... Ma-sa e vaduva, buna prietena cu unul din profesorii nostri...

- Copilarii, raspunse unul dintr-a seasea, se vede ca n-ai trecut in cursul superior. Eu traiesc bine, pe moale si la cald. Fara poezii, fara scrisori si fara parale.

- Cum? Cum? intreba cel care se prapadea dupa aceea cu rochia scurta si cu ciorapii rosii... Cum?... A mea, desi ma iubeste, mi-e frica insa de... si cinci franci in fiecare saptamana...

- Foarte bine. Nu meditez pe Ionascu?

- Si daca meditezi pe Ionascu?

- Ionascu, ca sa fie un Ionascu, nu trebuia sa aiba o muma?

- Dar ca sa fie un Ionascu, nu trebuie sa aiba si un tata, zisera razand doi dintre ei.

- Asa e, dar muma lui, inainte d-a fi muma lui, fiind saraca si frumoasa, stiind frantuzeste si cantand la piano ca sa ajunga bogata, vara cu trasura si iarna cu sanie, si cu opera, si cu rochii de matase, si cu dantele, n-a trebuit sa se marite cu un Ionasc-mosier, Ionasc-bogat, Ionasc-batran, Ionasc-urat, Ionasc-prost, Ionasc care sa fie mai mult pe la mosii?...

- Ei si?! intreba altul, care sta pe jos, lungit, cu fata in sus si cu manele incrucisate sub cap.

- Cum, ei si?! N-ai inteles? Ea e tanara, eu sunt tanar. Ea bruna, iute, capritioasa, cu gura larga, cu buzele groase, rosii ca sangele, gata sa-ti spuie in urechi nebunii; si eu sunt eu; i-am placut fara sa ma gandesc. Nu stiti cum isi trimete la plimbare baiatul si o fetita mai mica si cum se uita la mine, parca ma mananca, cand zice: "E vremea frumoasa, sa inhame caii la trasura si sa va duceti la plimbare, copiii mamei". Si ce sofa... ah! ce sofa... Pe ea n-o mai incape locul. Ce trup, ce brate rotunde, ce buze cari ard, ce par negru, ca niste valuri de pacura pe umerii ei albi ca laptele! Numai nu plange cand plec dumineca seara. Pe director l-a facut imoral in fata copilului, fiindca am invatat la Sfintii Grigore, Vasile si Ioan, si mi-a soptit: "Ce n-as fi dat sa te vaz!"

Placerile, in zapusala dormitorului, se revarsau, dand pofte si piroteala. Vorbele lor ma frigeau ca niste carbuni d-a lungul spinarii. inchideam ochii. Somnul nu se lipea de pleoapele mele ostenite.

Ma gandeam la copilaria nevinovata si fericita, dar nimic din acest trecut mort nu se mai destepta. Auzul era un vrajmas neinvins. Vream sa despretuiesc ce auzeam; apoi eram curios sa le aflu secretele. in sfarsit, ma aprindeam. Dam la o parte plapama. Oftam fara sa stiu de ce. Pedagogul intra in dormitor; toti fugeau speriati; incepeau sa sforaie furati de somn. Eu insa, nevinovatul, ma framantam in pat fara sa adorm. Ma chinuiam in aerul gros si greu, incarcat cu placerile si vitiile celorlalti. Vitiile lor se intrupau inaintea ochilor mei inchisi.

Ma apropiam de femeia cu rochia scurta si cu ciorapii rosii. O vedeam rasturnata. Ca prin minune, zaream cum se apropia, ca din fumul departarii, o sofa larga si moale. Pe sofa se rostogolea o femeie cu umeri rotunzi si albi; ochii ei umezi se deschideau lenes, voluptos; bratele i se intindeau spre mine; se rasturna cu fata in jos, cu dantelele de la picioare mototolite, cu parul imprastiat in suvite negre pe niste umeri albi ca laptele.

Acele femei, pe jumatate goale, dispareau. In fundul urechilor auzeam un vuiet departat. O multime de spirite. Femei cu parul blond si parfumat, goale si usurele, in contururi albastrii, pluteau in aer, licareau, despicau spatiul ca niste sageti de lumina si, surazand, ma atingeau cu degetele lor subtiri si cu aripile lor aurii. O data am prins mana uneia; mana i s-a topit intr-a mea si intreaga ei fiinta s-a risipit in aer ca o pala de fum suflata de vant.

Desigur, carnea revoltata vietuia si gandea in locul creierului meu trist si adormit. In vacantia Pastelui ma plimbam prin gradina internatului de pe albia Dambovitei. Cald. Caisii inflorisera. Vrabiile ciripeau in merii cu boboci rumeni. Ma plimbam cu capul gol si cu ochii in jos. Hainele, patate de cerneala, rupte si fara nasturi; ghetele, largi si nelustruite.

Acele scene povestite, de cari la inceput mi-era frica, acum mi le desfasuram in minte. imi placea sa mi le spui, sa le schimb. in locul femeilor desfranate, o fata tanara, cu ochii in jos, rumenind la fiece vorba. Ma apropiam de ea. O luam de mana. O priveam, o mangaiam, o iubeam. Oh! ce mult iubeam iluzia mea! Ea inlocuise campiile netezi, cerul albastru, basmele si povestile de odinioara. Reinviasem, aveam la ce gandi. Din nomolul vitiilor nascuse o iluzie. Cine, la saisprezece ani, neavand pe cine iubi, nu si-a adorat naluca inchipuirilor lui?

A treia zi de Paste goneam dupe acel chip fantastic. Lumina soarelui juca in geamurile unei ferestre de la otelul "Neubauer". Ma trezii din visuri. Privii la acea fereastra. Cercevelele se deschisera. O femeie tanara, cu parul balan, privi drept si lung la mine.

Tresarii. Blonda, alba, ca viziunea mea. Era ea, desigur.

Voind sa plec, nu putui misca picioarele. Ma despartea de dansa gradina, un zid vechi, niste pravalii mici s-o ulita. Nu-i vedeam bine decat parul blond si rotunzimea fetei. inchipuirea ii zugravi ochii, niste ochi albastri si limpezi; ii potrivii gura cu doua buze rumene si umede.

Sta nemiscata ca o icoana in pervazul ferestrelor. O cream inconstient; o adoram fara sa vreau.
- Pot sa traiesc, am pentru cine!

Din acea zi viata mea era mai mare, mai puternica. Sangele, repede; rasuflarea, adanca; vedeam mai limpede, mai departe; mancam cu pofta.

- Ma va iubi!

Cum o vazui, ma repezii la peria de vax, lustruii ghetele intaiasi data in viata mea. Ma dusei in dormitor; ma dezbracai; un ac; ma chinuii sa bag in ac; carpii hainele cu ata alba, muiata in cerneala; cautai nasturi si mi-i cusui; intoarsei legatura pe dos, o fasie alba cu bobite negre; ma spalai pe ochi cu sapun; ma peptanai in geam; ma frecai pe dinti cu stergarul. Haina, o redingota veche, patata. Ma dezbracai ca sa mi-o spal.

La sease, cand suna de pranz, eu intrai cel din urma in sofragerie. Toti baietii se uitara lung la mine, si unul din ei sopti vecinului:

- Desigur, e amorezat.

Ce rautate! Numai eu sa nu iubesc? Hainele ma tradasera. Sa le fi lasat imbacsite si zdrentaroase. Mi-era frica si rusine. Mi se parea ca toti se uita la mine si se intreaba:

"Unde e pata de sos care se intindea de la guler pana la pulpane?... Unde sunt cele doua petece cari i-atarnau la spate?... Pentru ce si-a cusut nasturii toti, cand n-avea nici unul?... Pentru ce s-a peptanat?... Braavo!... si-a ales cararea la o parte! Braavo! si-a lustruit ghetele!"...

Cand iesii de la masa, auzii pe un bogatas, un solvent, care in viata lui nu pricepuse nimic, soptind:

- Ma miram eu de ce se invartea prin gradina! trebuie sa fie ceva.

Daca cel mai prost banuise asa de repede, ceilalti desigur stiau tot. Mi-ardeau obrajii. Ce n-as fi dat sa taca! Cel care soptise in urma mea era cel mai inviersunat dusman. Ma batusem cu el. Nu-i vorbeam de doi ani.

E noapte. Toti dorm. Puteam sa iubesc in tihna. O vedeam. Se uita la mine. Privirile ei ma ardeau. Parul balai, ca niste sculuri de borangic, ii lumina obrajii, gatul si umerii. Cu capul pe genuchii ei... voi iubi, voi visa, voi povesti dragostea mea cu glasul tremurand... Si de cate ori mi se parea ca inchide ferestrele, intindeam manele si-i ziceam:

- Mai stai, lumina adevarata!

A doua zi, cum se crapa de ziua, tresarii din somn. Ma imbracai in varful picioarelor si ma repezii in gradina. Ajungand in locul de unde puteam sa privesc in fereastra ei, plecai capul in jos, sfios, rusinat si-mi zisei:

"Dac-o fi la fereastra?... Daca, ridicand ochii, voi intalni ochii ei?"...

Privii spre "Neubauer". Fereastra era inchisa; perdeaua, lasata in jos. Ciudat, mi-ar fi fost frica sa o vaz la fereastra si, vazand ca nu e, ma intristai. O adevarata lupta, ca si cum m-as fi desfacut in doua fiinte:

- Asa iubeste cineva cand iubeste? Nu stie nici macar ca o astept?

- Dar e frig... abia s-a luminat de ziua... Si de unde sa stie?... Nu i-ai spus nimic...

- Dar ea mi-a spus?...

- Nu vezi cum tremuri?... Soarele n-a rasarit...

- Dac-ar fi la fereastra, mi-ar fi cald. Nu e frig. Oh! nu ma iubeste... nu ma iubeste!...

- Nu se poate. E scris. Erai singur in lume. Goneai dup-o inchipuire; o fereastra se deschise, si ea rasari ca o naluca blonda...

- Si cum m-a vazut, sa ma si iubeasca?


- Da...


- Asa e... eu cum am vazut-o am iubit-o...


Am tremurat degeaba. Nu s-a aratat. Am plecat spunandu-mi necontenit: "Ma iubeste... dar e frig... e de dimineata..." In dormitor, cald. M-am trantit in pat. Am inceput sa plang. De frica sa nu destept pe cineva, mi-am indesat fata in perna.

Am adormit. Pentru toti rasarise soarele, pentru mine nu. Mi-era frig. S-o mai vad inca o data!... Soarele era sus.

Ma invartii prin gradina ametit. Asteptai sa se arate la fereastra. Inima mi se batea speriata la fitece zgomot care venea dinspre otelul "Neubauer". in sfarsit, fereastra se deschise; ea rasari iarasi, in alb, cu parul despletit; privi drept si nemiscat in gradina liceului. Soarele ii poleia obrajii. O clipa ma uitai la ea si plecai ochii in jos, ametit de acea frumusete care mi s-arata in departare ca o lumina, ca o speranta.

Ridicai ochii din pamant. Fereastra se inchisese. Ce las! sa n-o privesc mai mult! Timiditatea mea sa nu-i fi parut despret?

- Mai arata-te o data...

Abia sfarsii aceste cuvinte, si un ras cu hohote auzii in spatele meu. Prin uluci zarii mai multi insi. Clopotelul ne chema la masa. Cand intrai in sofragerie, toti ma spionara cu privirile. Dusmanul meu, cu care nu vorbeam de doi ani, radea cu lacrami si sopaia cu cativa, furisind coada ochiului spre mine.

Nu mancai nimic. Cateva zile nu privii pe nimeni drept in fata. Prima seara dupe vacantia Pastelui. In dormitor. Toti se adunara in patul vrajmasului meu si incepura sa-si povesteasca izbanzile. Ascultam, varat in plapama. M-as fi robit tuturora numai sa nu fi pomenit, in ras, de curatul meu pacat.

S-acum aud crudele cuvinte cu cari imi strapunsera inima. S-acum cred ca Dumnezeu n-a plasmuit nimic mai rau pe pamant ca copiii.

- In Vinerea Patimelor, zise unul, eram la S-tul Spiridon in spatele unei domnisoare. O curtam de demult. Cand ingenuche, rochia si fustele imi venira pe piept. Se uita la mine. Rase. Eu ma indesai in fustele ei. Timp de sase evanghelii ne iubiram, si a doua noapte dupa Paste, ne intalniram in gradina lor. E fata unui profesor de clasele primare. Desteapta, frumoasa, invatata. A terminat Scoala Centrala. Doamne, ce trai traii cateva nopti!

- Eu, incepu altul de la Calarasi, la douasprezece evanghelii, am cusut rochia unei cocoane de pardesiul directorului de prefectura. Sa fi vazut, cand s-a ridicat de jos, cum intindeau unul de altul! Toata lumea a bufnit de ras, mai ales ca directorul se tinea cu acea cocoana.

- Ba eu, zicea al treilea, mi se pare din Pitesti, eram nebun dupe o vara a mea. Dupe ce se ocoli crucea imprejurul bisericii, toata lumea pleca acasa, cu lumanarile aprinse. Eu o duceam de brat. Dand intr-o ulita ingusta si pustie, am suflat in lumanari si am ramas cu ea pe intuneric. Ce sa va mai spui...

Ma linistisem. incepuse ploaia de laude si minciuni, cu unguroaice, cu capitanese, cu fete de pension... Dar, din senin, auzii glasul sitav al dusmanului meu:

- Nu stiti insa ceva nou... Sfintii fac poezii, ofteaza, se prapadesc, ca oricare, dupe ingeri cazuti...

- Ce sfinti... ce ingeri?

- Ia, pe unii din noi, sfiiciosi si sfinti, i-am prins cu ocaua mica. De unde credeti ca rasare soarele?

- Din colo...

- As... de la "Neubauer"! Soare blond, descheiat la piept, cu parul valvoi... soare de chelnari... de cinci lei... si a invins pe "mitropolitul" internatului...

Ma facui lac de sudoare. Parca as fi lesinat intr-o baie calda. Incepura sa sopaie. Mi se paru ca mi-aud numele. Oftai, cerandu-le iertare cu acest oftat dureros. Ei radeau, radeau, facand din inima mea o minge pe care o azvarleau din mana in mana. O! unde erau campiile in cari ma nascusem, ca sa pot plange in voie, neauzit de nimeni?

Dupe ce, cateva zile au sopait intre ei, ca prin minune se potolira. Unii din ei devenira mai buni ca mai inainte. Gandindu-ma cum m-ar fi putut chinui, ii iertai pe toti, ba chiar, d-as fi indraznit, as fi intins mana dusmanului meu.

In toate zilele ma duceam in gradina, nespionat de nimeni, ca sa privesc la fereastra ei. Noaptea, pe luna, inainte d-a ne culca, saream ulucile, daca poarta gradinii era incuiata. Lumina din ferestrele ei ma fermeca. O zaream. Visul unei fericiri dasavarsite ma sorbea si ma arunca la gatul ei. Sarutarile mele se ingropau intr-o barbie alba si rotunda.

De mi-ar fi spus cineva ca la ea poate veni oricine, i-as fi rasucit gatul. Ea n-avea pe nimeni in lume. Era singura. Nevinovata, ca si mine! Se nascuse numai pentru mine.

Si tarziu plecam din gradina cu o senzatie vie d-a lungul bratelor, ca si cum as fi inbratisat-o, cu buzele arse de placere, ca si cum as fi sarutat-o. Miresmele merilor infloriti, plutindu-mi in nari, imi da iluzia ca as fi sorbit parfumul acelor valuri de par usurel.

Iubirea mea era un extaz, o nebunie! Chipul ei rasarea in aer. incotro intorceam privirile, tremura, se stingea si iarasi licarea bland si fermecator. De mi-ar fi strivit cineva ochii, in fata orbitelor goale as fi vazut chipul ei!

De cand ceilalti ma lasasera in pace, toata lumea era a mea. Nu mai auzeam ocarile din meditatie, nici rasul dasfranat din dormitor. Nu mai simteam mirosul greu al zidurilor vechi. Nu mai vedeam cu aceiasi ochi tristi crampeiul de cer care incepea de la portile inalte de stejar si se sfarsea pe dupe pomii din fundul gradinii.

Ma miram, neputand intelege, cum tot ce ma inconjura se prefacuse in cateva saptamani. Ura se schimbase in dragoste. Sclavia mi-aparea ca o deplina libertate. Nu eram tot eu? Nu era tot aceeasi inchisoare veche si umeda? Nu erau tot aceiasi oameni lacomi, saraci si rai?

Ce frumoasa duminica de mai! Lumina si caldura tremurau in aer. Ma plimbam singur prin gradina. Ma gandeam la ea, asteptand sa se arate. In geamurile ei se frangeau razele soarelui. O pandeam, cotind pe cararile galbeni, gata sa plang, gata sa-i zambesc.

Cat de incet trece vremea cand astepti! Simti clipele timpului! Le innumeri si, ascultandu-ti inima cum bate, iti vine sa strigi: "Mai iute, mai iute, timp nesimtitor!" Obosit de asteptare, ma rezemai de tulpina unui mar.

Ea aparu la fereastra; se uita la mine; intinse o mana, o aduse usurel si lung la gura, apoi o destinse repede... Scutura o batista alba... Ma chema?... Disparu.

Inmarmurisem cu ochii in acel pervaz din care perise minunea mea. Obrajii imi ardeau. Mi se paru ca visez si ca auz pe cineva care voia sa ma destepte. Ma striga.

- Domnule, domnule, hei, n-auzi, domnule?


Ma intorsei spre poarta gradinii. Dintr-acolo venise glasul. Tresarii. Nu era vis. Un ungurean cu o scrisoare in mana.

Alte povesti

Propune si tu o poveste !

Propune!


- Ce poftesti?


- Coconita la care te uitai m-a trimes.

 

Imi intinse scrisoarea si pleca. O punga cu aur daca as fi avut, i-as fi dat-o. Privii in toate partile. Sarutai plicul. Il rupsei. Nu stiu de cate ori am citit randurile urmatoare:

"Sgumbul meu,
Te gum de-am vazud, de-am iubid, ziuo si noapde ma cantesc la dine, pan-agum n-am iubid pe nimeni, vino tizeara, pe la 10 ore de-astept. Vino, fino, fino, de saruth te mii teori. Fei afla gine zund.
Ata, ata, numai ada,
BERTHA
Hotel "Neubauer" etajul 3, nr. 8"

Dupa ce-mi imbatai inima, recitand in minte cuvintele ei, ma dusei in dormitor si ma lungii cu fata in sus. inchisei ochii si amortii in pat.

Germana... Bertha... Ce nume frumos!... Numai germanele stiu sa iubeasca... Randurile ei, rau scrise, sunt fermecatoare, tocmai fiindca sunt rau scrise... Ea n-a voit sa-i scrie altcineva scrisoarea... Bine, scumpa mea Bertha!... Literele sunt strambe si tremurate... Nu stie sa scrie... Stie sa iubeasca... Mai bine ca n-a invatat carte... E o inima curata si sincera... Voi afla cine este... Ma iubeste... Bertho, Bertho, viata mea va fi jucaria ta!... S-o mangai, s-o torturi... numai s-o iubesti... Eu sa-ti torn apa limpede in mani ca sa te speli... eu sa te sterg pe obraji... eu sa-ti inchei ghetele si rochia... eu sa-ti dau parul pe spate... eu sa ti-l curm pe la mijloc c-o panglica albastra... eu sa-ti "inteleg" capritiile, numai din privirile tale... Ce dulce si curat vei zice tu "de iubezg"!... Daca ai vorbi bine, n-ai vorbi asa de dragut...

Inchipuirea imi lipea buzele de manele ei albe, mi le afunda in obrajii ei rumeni, mi le ineca in parul ei involt. Seara se lasa ca un zabranic sur. Ma sculai din pat; ma uitai pe fereastra. Pomii din gradina, afundati in intuneric, ca niste fantome.

La noua ore raspunsei la apel. Ce bine ca dusmanul meu lipsea! Unul dintre cei mici iesi din randuri si zise rugaciunea. N-auzii nici un cuvant... Ma gandeam la ea... o vedeam... De nu m-ar simti nimeni cand oi fugi!

Intraram in dormitor. Ca niciodata, ceilalti se grabira sa se dezbrace. Se varara in plapama. Nici o cearta; nici un zgomot; nici o vorba. in patru ani nu se intamplase asa minune. Dupe o jumatate de ceas, toti sforaiau si, ciudat, mai tare ca de obicei.

Eram imbracat. Mi se batea inima. Ridicai capul. Incredintat ca toti dorm, luai cearceaful de pe pat si iesii in varful picioarelor din dormitor. Cand inchisei usa mi se paru ca auz pe cineva soptind: "S-a dus..." Ma oprii cu mana pe clanta. Nimic. Desigur, visase cineva.

Incet-incetinel, trecui printr-o sala lunga si intunecoasa. in fundul ei, o fereastra da in gradina. Toate usile fiind inchise, pe nicaieri n-as fi putut fugi decat p-acolo. Ajunsei la fereastra; o deschisei; privii in jos printre vergelele de fier de la al doilea cat. Bagai capul printre vergele. Cand ma gandii ca ea m-asteapta... infipsei amandoua manele in vergeaua din mijloc s-o zguduii. Degeaba. incercai patru din ele. Degeaba. in sfarsit, fara nici o nadejde, pusei mana pe cea din urma.

Oh! cum mi-a tresarit inima! Tocmai aceea sari din pervazul putred.

Legai un cap al cearceafului de vergeaua d-alaturi. Ma suii pe fereastra, imbratisai cearceaful si alunecai in jos, cletanandu-ma ca o ghiulea atarnata d-o funie. Mi se sfarsise cearceaful... si eu in aer... Imi dam drumul de la trapez, de la inaltimi de necrezut,, dar intunecimea ma speria... Mi se paru ca n-are fund...

Ma gandii la chipul ei auriu... fara voia mea, mi se desclestara manele... Cazui pe un morman de moloz si de caramizi. Incremenii cum cazusem... Niste tarsiituri de pasi... Cine m-o fi urmarit?

Ma tarai pe branci pana langa uluci, ma strecurai binisor in fundul gradinii. Cand ma uitai indarat, vazui in intuneric fasia alburie a cearceafului cum se ridica in sus. Ma urmarise cineva! Ei si?... Putea sa ma dea afara... Bertha ma astepta!

Sarii peste un zid vechi. intr-o clipa ajunsei la hotel. Intrarea, luminata. Cand ajunsei in sala lunga de la catul al treilea, eram rece ca gheata. Mi-era frig; tremuram; rasuflarea mi se oprise. O lampa atarna din mijlocul tavanului; flacara rosietica abia lumina sala ingusta si trista.

Ajunsei la usa ei; intinsei mana sa bat in use; mana mi se muie din umar si-mi cazu d-a lungul coastelor... Cu cine soptea ea?... Desigur, glasul ei... Pe cine saruta ea?... Auzeam si traiam, ori mi se parea ca auz si traiesc? Cine-mi sufla in urechi: "Soarele tau e de chelneri, soarele tau e de cinci lei?"

Cand ma gandii ca e in bratele altuia, molesita de placeri si vanduta, cand o auzii sarutand pe cineva care-i zicea sugrumat: "inca o data! inca o data!" ma napustii in use... usa se dete de perete, rasturnand scaunele...

Inmarmurii in prag... Dusmanul meu, in bratele Berthei! El?...

Voii sa strig... nu mi-auzii tipatul. Voii sa azvarl c-un scaun si nu putui sa misc manele. Voii sa ma repez asupra lor si, in fata mea, intr-o oglinda, ma vazui vanat, cu ochii albi, cu parul vulvoi. Cazui greu si drept, ca o parghie de fer. S-apoi nimic... intuneric... liniste.

A doua zi m-am desteptat intr-un pat din infirmerie. La capul meu citea biletul gangait, singurul care nu intrase in complotul celorlalti. Cum deschisei ochii, incepui sa plang cu focul cu care se plange prima iluzie moarta. Imi inmormantam inima si dupe ramasitele ei numai eu singur! Prietenul meu ma consola:

- Nu mai plange ca un copil. Ei, ce, ce-ce e... i...i... o...o...copil-pilarie. Pe... pe... el l-a, l-a dat afara. Pe... pe tine te-a ierta-tat, ca n-ai... n-ai fost nicioda-data pe-pedepsit. Ca... cauta si tu o cu-cusotoreasa dur-durdulie, cum am ga-gasit eu. Vara peste uluci, ba-baiete, si la Flo-Florescu in gradina. Ia-iarna e mai greu, i... i... i... ascul-culta-ma pe mi-mine. Bertha-tha... era o... o... feme-meie de ci-cinci lei...

- Oh! taci, te rog!

Imi intorsei fata aprinsa de friguri si scaldata de lacrami...

Sunt d-atunci douazeci de ani. Astazi imi vine sa raz d-aceasta nenorocire. Cine ar fi zis ca eu voi ajunge un bun carciumar s-un harnic mosier? Cine s-ar fi banuit ca eu voi fi vrodata tatal a trei copii grasi, voinici si nebunateci? Singura grije a mea sunt ei.

Si tot ei ne dau un nesfarsit prilej de cearta. Nevasta-mea voieste sa-i faca toba de carte, si eu tiu intruna:

- Sa scrie si sa citeasca. Sunt satul de carte. Campie nemarginita, sipote cu apa rece si stravezie ca sticla, umbra deasa, padure, valuri ruginii de holde, pace si fratie, iaca ce le voi da. Sunt satul de cartea noastra: spoiala si amaraciune. 

S-ar putea sa-ti placa si:

Ti-a placut? Spune-ti parerea!

Articole recomandate