Ai o intrebare?

Comunitatea Copilul.ro
iti raspunde!

Intreaba acum! Raspunsuri la intrebari

Fat-Frumos din Lacrima

Propune si tu
de: Eminescu, Mihai
Printeaza

În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu clca înc cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamântului - în vremea veche tria un împrat întunecat i gânditor ca miaznoapte i avea o împrteas tânr i zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de când împratul purta rzboi c-un vecin al lui. Murise vecinul i lsase de motenire fiilor i nepoilor ura i vrajba de sânge. Cincizeci de ani, i numai împratul tria singur, ca un leu îmbtrânit, slbit de lupte i suferine - împrat, ce-n viaa lui nu râsese niciodat, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soiei lui tinere, nici la povetile btrâne i glumee ale ostailor înlbii în btlie i nevoi. Se simea slab, se simea murind i n-avea cui s lase motenirea urii lui. Trist se scula din patul împrtesc, de lâng împrteasa tânr - pat aurit, îns pustiu i nebinecuvântat, - trist mergea în rzboi cu inima neîmblânzit, - i împrteasa sa, ramas singur, plângea cu lacrimi de vduvie singuratatea ei. Prul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cdea pe sânii ei albi i rotunzi, - i din ochii ei albatri i mari curgeau iroaie de mrgritare apoase pe o fa mai alb ca argintul crinului. Lungi cearcne vinete se trgeau împrejurul ochilor i vine albastre se trgeau pe faa ei alb ca o marmur vie.

Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra ale unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbracata în argint a maicei durerilor. înduplecata de rugaciunile împaratesei îngenuncheate, ploapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. împarateasa se ridica în toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse în adâncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese îngreunata.

Trecu o luna, trecura doua, trecura noua si împarateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii. împaratul surâse, soarele surâse si el în înfocata lui împaratie, chiar statu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin si veselie - vinul curgea din butii sparte si chiotele despicau bolta cerului

Si-i puse mama numele: Fat-Frumos din lacrima.

Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea într-o luna cât altii într-un an.

Când era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, îl arunca în sus de despica bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic si buzduganul se rupse-n doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu - îl arunca în sus aproape de palatul de nori al lunei; cazând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Fat-Frumos îsi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca, sa se bata el singur cu ostile împaratului ce-l dusmanea pe tata-sau. Puse pe trupul sau împaratesc haine de pastor, camasa de borangic, tesuta în lacrimele mamei sale, mândra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gâturile fetelor de-mparati, îsi puse-n brâul verde un fluier de doine si altul de hore si, când era soarele de doua sulite pe cer, a plecat în lumea larga si-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece norii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele îsi tulburau adâncul, ca sa-si azvârle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata cânta ca dânsul când vor sopti vailor si florilor.

Râurile ce cioraiau mai în jos de brâiele melancolicelor stânce, învatau de la pastorul împarat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amutiti pe crestetele seci si sure ale stâncilor nalte învatau de la el tipatul cel plâns al jalei.

Stateau toate uimite pe când trecea pastorasul împarat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, rezimati c-un cot de-o stânca si c-o mâna pe bâta, încoltea un dor mai adânc, mai întunecos, mai mare - dorul voiniciei!

Toate stateau în loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cântecul dorul inimii lui si cu ochii buzduganul ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana.

Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul cazând se izbi de o poarta de arama si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfarâmata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea într-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. în fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insula de smarand, înconjurat de un crâng de arbori verzi si stufosi, se ridica un mândru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba - atât de lucie, încât în ziduri rasfrângea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea pe undele limpezi ale lacului lânga poarta; si-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cântece mândre si senine. Fat-Frumos se sui-n luntre si vâslind, ajunse pâna la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo el vazu în boltile scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare brat ardea câte o stea de foc. Patrunse în sala. Sala era nalta, sustinuta de stâlpi si de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei statea o mândra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din câte-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa în haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, batut cu diamante, si cu hainele stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mândru era Fat-Frumos.

- Bine-ai venit, Fat-Frumos!- zise-mparatul; am auzit de tine, da de vazut nu te-am vazut.

- Bine te-am gasit, împarate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu.

- Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci totdeauna m-am luptat în lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa umple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe cât om fi si-om trai.

Si se sarutara feciorii de-mparati în urarile boierilor si baura si se sfatuira. Zise împaratul lui Fat-Frumos:

- De cine-n lume te temi tu mai mult?

- De nime-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?

- Eu iar de nime, afara numai de Dumnezeu si de mama padurilor, o baba batrâna si urâta, care umbla prin împaratia mea de mâna cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamântului se usuca, satele se risipesc, târgurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca toata împaratia, am fost silit sa stau la-nvoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecele din copiii supusilor mei. Si azi vine ca sa-si ieie birul.

Când suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorâra; caci pe miazanoapte calare cu aripi vântoase, cu fata zbârcita ca o stânca buhava si scobita de pâraie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit mama padurilor cea nebuna. Ochii ei - doua nopti tulburi, gura ei - un hau cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o trânti cu toata puterea într-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stânca, pe care-o lega din toate partile cu septe lanturi de fier. înauntru baba suiera si se smulgea ca vântul închis - dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospat; când, prin boltile ferestelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama padurilor, neputând sa iasa, trecea peste apa cu piua cu tot si-i brazda fata în doua dealuri. Si fugea mereu, o stânca de piatra îndracita, rupându-si cale prin paduri, brazdând pamântul cu dâra lunga, pâna ce se facu nevazuta în departarea noptii.

Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, luându-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dâra trasa de piua, pâna ce ajunse lâng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii în mijlocul unei gradini de flori. Florile erau în straturi verzi si luminau albastre, rosie-închise si albe, iar pintre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cântec nesfârsit, încet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, îmbatau gradina si casa. Lânga prispa steteau doua butii cu apa - iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era împletit în cozi lasate pe spate, pe când o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata într-un aer de aur.

Degetele ei ca de ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lâna ca argintul, torcea un fir de o matasa alba, subtire, stralucita, ce samana mai mult a o vie raza de luna ce cutreiera aerul decât a fir de tort.

La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca undele lacului.

- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate închisi, cât e de mult de când te-am visat! Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita în discântece, batuta-n fericire; s-o porti... sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele o viata plina de desmerdari.

Astfel, cum privea umilita la el, fusul îi scapa din mâna, si furca cazu alaturi cu ea. Ea se scula - si, ca rusinata de cele ce zisese, mâinele ei spânzurau în jos ca la un copil vinovat, si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o mâna îi cuprinse mijlocul, iar cu cealalta îi desmierda încet fruntea si parul si-i sopti:

- Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! Acui esti tu, fata mea?

- A mamei padurilor, raspunse ea suspinând, ma vei iubi tu acuma, când stii a cui sunt?

Ea înconjura cu amândoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la el, în ochii lui.

- Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc.

- Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui, daca te-ar gasi mama, ea te-ar omorî, si dac-ai muri tu, eu as nebuni, ori as muri si eu.

- N-ai frica, zise el zâmbind si desfacându-se din bratele ei. Unde-i muma-ta?

- De când a venit, se zbuciuma în piua în care-ai încuiat-o tu si roade cu coltii la lanturile ce-o închid.

- Ce-mi pasa, zise el rapezindu-se sa vada unde-i.

- Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira în ochii ei - nu te duce înca. Sa te-nvat eu ce sa facem ca sa învingi tu pe mama. Vezi tu butile aste doua? Una-i cu apa, alta cu putere. Sa le mutam una-n locul alteia. Mama, când se lupta cu vrajmasii ei, striga când oboseste: �Stai, sa mai bem câte-oleaca de apa!" Apoi ea bea putere, în vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam din loc, ea nu va sti si va bea numai apa în vremea luptei cu tine.

Precum au zis, asa au si facut.

El se rapezi dupa casa.

- Ce faci, baba? striga el.

Baba, de venin, se smulse o data din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se slaba si mare pâna-n nori.

- A! bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, facându-se iar scurta, ia acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare!

- Hai! zise Fat-Frumos.

Baba-l apuca de mijloc, se lungi repezindu-se cu el pâna-n nori, apoi îl izbi de pamânt si-l baga în tarâna pân�în glesne. Fat- Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamânt pâna-n genunchi.

- Stai, sa mai bem apa, zise mama padurilor ostenita.

Statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un feli de foc nestins îi cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele slabite.

C-o putere îndoita, cu brate de fier o smuci pe baba de mijloc si-o baga-n pamânt pâna-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap si-i risipi creierii. Cerul încarunti de nouri, vântul începu a geme rece si a scutura casa cea mica în toate încheieturile capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul cânta adânc ca un proroc al perzarii.

Prin acel întuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu mâinile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu ca moarta de groaza pe pieptul lui, si mâinele ei reci s-ascunsera-n sânul lui. Ca sa se trezeasca, el îi saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer - luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe sânul lui, Fat-Frumos vedea cum înfloreau doua stele albastre, limpezi si uimite - ochii miresei lui. El o lua pe brate si începu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul în sânul lui si parea ca adormise. Ajuns lânga gradina împaratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fân cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, în care-o aseza ca-ntr-un cuib.

Soarele iesind din rasarit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipisera de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara cea alba, mâinile mici si unite pe pept, parul despletit si rasfirat pe fân, ochii mari, închisi si adânciti în frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-Frumos presara câteva flori albastre, apoi sezu alaturi cu ea si-ncepu a doini încet. Cerul limpede - o mare, soarele - o fata de foc, ierburile împrospatate, mirosul cel umed al florilor înviosate1 o faceau sa doarma mult si lin, însotita în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n ameaza firea tacea, si Fat-Frumos asculta linistita ei rasuflare calda si umeda. Incet se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii înca plini de visuri si-ntinzându-se somnoroasa zise încet si zâmbind:

- Tu aici esti?

- Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacrimând de fericire.

Cum sedea el lânga ea, ea-si întinse un brat si-i cuprinse mijlocul.

- Hai scoala, zise el desmerdând-o, e ziua-n amiaza-mare.

Ea se scula, îsi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul - ea-i înconjura grumazul - si astfel trecura printre straturile de flori si intrara în palatul de marmura al împaratului.

El o duse la împaratul si i-o arata spuindu-i ca-i mireasa lui. Imparatul zâmbi, apoi îl lua de mâna pe Fat-Frumos, ca si când ar fi vrut sa-i spuie ceva în taina, si-l trase la o fereastra mare pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit pe luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada îsi înaltase aripile ca pe niste pânze de argint si cu capul cufundat în apa sfâsia fata senina a lacului.

- Plângi, împarate, zise Fat-Frumos, de ce?

- Fat-Frumos, zise împaratul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, oricât de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult.

- Ce, împarate?

- Vezi tu lebada ceea îndragita de unde? Tânar fiind, ar trebui sa fiu îndragit de

viata, si cu toate astea de câte ori am vrut sa-mi fac sama! Iubesc o fata frumoasa, cu ochii gânditori, dulce ca visele marii - fata Genarului, om mândru si salbatic, ce îsi petrece viata vânând prin paduri batrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasa fata lui! Orice încercare de-a o rapi a fost desarta. Incearca-te tu!

Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa decât zilele, mai scumpa decât mireasa.

- Imparate prea luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai ca ma duc eu sa rapesc pe fata Genarului!

Si-si lua cai ageri, cai cu suflet de vânt, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui - Ileana o chema - îi zise încet la ureche, sarutându-l cu dulce:

- Nu uita, Fat-Frumos, ca pe cât vei fi tu departe, eu oi tot plânge.

El se uita cu mila la ea, o mângâia - dar apoi, desfacându-se de îmbratisarile ei, se avânta pe seaua calului si pleca în lume.

Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si, când rasarea dintre stânci batrâne luna cea palida ca fata unei fete moarte, atunci vedea din când în când câte-o streanta uriasa atârnata de cer, ce înconjura cu poalele ei vârful vreunui munte - o noapte sfârticata, un trecut în ruina, un castel numai pietre si ziduri sparte.

Când se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da într-o mare verde si întinsa, ce traieste în mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marii încet si melodios, pâna unde ochiul se pierde în albastrul cerului si în verdele marii. In capatul sirului de munti, drept asupra marii, se oglindea în fundul ei o mareata stânca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata oaches, si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului.

- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschizând portile maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu într-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea împaratului ce ma iubeste.

In sala cea mare a castelului, în cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete, care când urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte sapte, s-auzea cale de sapte zile.

Genarul, pierdut în salbaticele sale vânatori, se departase cale de-o zi.

Fat-Frumos lua fata-n brate si punând-o pe cal zburau amândoi prin pustiul lungului marei ca doua abia vazute închegari ale vazduhului.

Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.

- Ce e? îl întreba Genarul pe calul nazdravan, ti s-a urât cu binele?

- Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata.

- Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?

- Sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge.

Genarul încalica si zbura ca spaima cea batrâna în urma fugitilor. In curând îi si ajunse. - Sa se bata cu el Fat-Frumos nu putea, pentru ca Genarul era crestin si puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.

- Fat-Frumos! zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data... tine minte!

Si luându-si fata alaturi cu el, pieri în vânt, ca si când nu mai fusese.

Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul înapoi. El se reîntoarse si gasi pe fata iar singura, însa mai palida si mai plânsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vânatoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului.

Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga în vis si cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, caci Genarul venea în fuga calului, de rupea pamântul.

Fata lui era înfricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe Fat-Frumos si-l azvârli în nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot.

Fat-Frumos ars de fulgere - nu cazu din el decât o mâna de cenusa în nisipul cel ferbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant; pe lânga el arbori nalti, verzi, stufosi raspândeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înteles ca jelea într-o lunga doina pe Ileana, împarateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. Dar cine sa înteleaga glasul izvorului într-un pustiu, unde pâna atunci nu calcase picior de om?

Dar pe vremea aceea Domnul umbla înca pe pamânt. Intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea decât umbra celui luminat. Erau Domnul si Sf. Petrea. Picioarele lor înferbântate de nisipul pustiului calcara atuncea în racoarele1 si limpedele pârâu ce curgea din izvor. Pin cursul apei cu glesnele lor sfâsiau valurile pâna la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata sa cea sfânta si luminata si mâinile sale facatoare de minuni. Apoi sezura amândoi în umbra, Domnul, cugetând la tatal sau din cer, si Sf. Petrea, ascultând pe cugete doina izvorului plângator. Când se sculara spre a merge mai departe, zise Sf. Petrea:

- Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce-a fost mai înainte.

- Amin! zise Domnul ridicând mâna sa cea sfânta, dupa care apoi se departara înspre mare fara a mai privi înapoi.

Ca prin farmec pieri izvorul si copacii, si Fat-Frumos trezit ca dintr-un somn lung se uita împrejur. Atunci vazu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile marei, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; si pe Sf. Petrea, care, mergând în urma lui si învins de firea lui cea omeneasca, se uita înapoia sa si-i facea lui Fat-Frumos din cap. Fat-Frumos îi urmari cu ochii pâna ce chipul Sf. Petrea se risipi în departare si nu se vedea decât chipul stralucit al Domnului aruncând o dunga de lumina pe luciul apei, astfel încât, daca soarele n-ar fi fost în ameazi, ai fi crezut ca soarele apune. El întelese minunea învierii sale si îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi îsi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, si ceea ce fagaduieste voinicul anevoie o lasa nefacuta.

Deci se porni si înspre seara ajunse la castelul Genarului, ce stralucea în întunericul serei ca o uriasa umbra. El intra în casa... fata Genarului plângea. Dar când îl vazu, fata ei se-nsenina, cum se-nsenina o unda de o raza. El îi povesti cum înviase, atunci ea-i zise:

- De rapit nu ma poti rapi pâna ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l întreb în asta seara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pâna atunci însa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface într-o floare.

El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce si, cum îl saruta pe frunte, el se prefacu într-o floare rosie închisa ca visina coapta. Ea-l puse între florile din fereastra si cânta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei.

Atunci intra si Genarul.

- Vesela, fata mea? si de ce esti vesela? întreba el.

- Pentru ca nu mai este Fat-Frumos, ca sa ma rapeasca, raspunse ea râzând.

Se pusera la cina.

- Tata, întreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care îmbli la vânat?

- La ce-ti trebuie s-o stii? zise el încruntând sprâncenele.

- Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu, decât numai ia-asa ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.

- Stii tu ca nu ma împotrivesc tie niciodata - zise Genarul. Departe de-aicea, lânga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni, care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e decât de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un mânz, iar de nu, îl omoara si-i pune capul într-un par. Chiar însa daca pazeste cineva bine iepele totusi ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune într-unul singur, încât cel ce-a pazit alege mai întotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau decât unul de rând... Esti multumita, fata mea?

- Multamita, raspunse ea zâmbind.

Totodata însa Genarul îi arunca în fata o batista rosie, usoara, mirositoare. Fata se uita mult în ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din fereastra veghea printre frunzele ei, ca o stea rosie prin încretiturile unui nor.

A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vânatoare.

Fata saruta murmurând floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica înaintea ei.

- Ei, stii ceva? o întreba el.

- Nu stiu nimica, zise ea trista si punând dosul mâinii pe fruntea ei, am uitat tot.

- Insa eu am auzit tot, zise el. Ramâi cu bine, fata mea; în curând ne vom vedea iar.

El încalica pe un cal si disparu în pustiuri.

In arsita cea dogorâtoare a zilei vazu aproape de padure un tântar zvârcolindu-se în nisipul cel ferbinte.

- Fat-Frumos, zise tântarul, ia-ma de ma du pâna-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt împaratul tântarilor.

Fat-Frumos îl duse pân� în padurea prin care era sa treaca.

Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii, si vazu un rac atât de ars de soare, încât nu mai avea nici putere sa se mai întoarca-napoi...

- Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt împaratul racilor!

Fat-Frumos îl arunca în mare si-si urma calea.

Când înspre seara ajunse la un bordei urât si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al saptelea, fara, se clatina mereu în vânt si zicea: cap! cap! cap! cap!

Pe prispa o baba batrâna si zbârcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa în poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta în cap.

- Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.

- Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate.

- Da.

- Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut... Fata hai! ia da tu flacaului demâncatul ce i-am facut eu si porneste-l.

Alaturi cu bordeiul era sub pamânt o pivnita. El intra în ea si acolo vazu sapte iepe negre, stralucite, sapte nopti, care de când erau nu zarisera înca lumina soarelui. Ele nechezeau si bateau din picioare.

Nemâncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba, s-apoi, încalecând pe una din iepe, mâna pe celelalte în aerul întunecos si racoros al noptii. Dar încet, încet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se paienjenira si el cazu ca mort în iarba pajistei. El se trezi pe când mijea de ziua. Când colo - iepele nicaieri. El îsi credea capul pus în teapa, când vede iesind dintr-o padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tântari si un glas subtire-i zise:

- Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu.

Când se întoarse cu caii, baba începu sa turbe, sa rastoarne casa cu sus-n jos si sa bata fata, care nu era de vina.

- Ce ai, mama? întreba Fat-Frumos.

- Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte multumita.

Apoi, intrând în grajd, începu sa bata caii, tipând:

- Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa nu va mai gaseasca, uciga-l crucea si manânce-l moartea!

A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si dormi pâna ce mijea de ziua. Disperat, era sa ieie lumea-n cap, când deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o multime de raci.

- Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu.

Era împaratul racilor.

El mâna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta.

Insa în cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise încet, strângându-l de mâna:

- Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai manânci din bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa1. Ti-oi face eu altfeli de bucate.

Fata într-ascuns îi facu merinde, si-nspre seara, când era sa plece cu caii, îsi simti ca prin minune capul treaz. Spre mezul noptii se-ntoarse acasa, mâna caii în grajdi, îi încuie si intra în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenusa, mai licureau câtiva carbuni. Baba sta întinsa pe laita si întepenita ca moarta. El gândi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca de loc. El trezi fata ce dormea pe cuptor.

- Uite, zise el, ti-a murit baba.

- As! asta sa moara! raspunse ea suspinând. Adevarat ca acum e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea... un somn amortit îi cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe la câte raspânteni sta, cine stie pe câte cai a vrajilor umbla. Pâna ce cânta cucosul ea suge inimile celor ce mor ori pustieste sufletul celor nenorociti. Da, badica, mâine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii, pe care ti le gateste baba.

Ea scoase din fundul unei lazi hârbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.

A doua zi de dimineata i se împlinise lui Fat-Frumos. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa-l lase sa plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba iesi pân-n grajd, scoase inimele din câtesisapte caii, spre a le pune pe toate într-un tretin1 slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat-Frumos se scula de la masa si dupa îndemnarea babei se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi erau de un negru stralucit, tretinul cel cu inimile sta culcat într-un colt pe-o movila de gunoi.

- Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratând la calul cel slab.

- Da� cum, Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba? zise baba cea vicleana, cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi... oricare ar fi, ti-l dau.

- Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tiind la vorba lui.

Baba scrâsni din dinti ca apucata, dar apoi îsi strânse moara cea hârbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.

- Hai, ia-ti-l, zise-n sfârsit.

El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa urmele lui si zbura ca un gând, ca o vijelie, printre volburele de nisip, ce se ridicau în urma-i.

Intr-o padure îl astepta fata fugita. El o urca pe cal dupa dânsul si fugea mereu.

Noaptea inundase pamântul cu aerul ei cel negru si racoare.

- Ma arde-n spate, zise fata.

Fat-Frumos se uita înapoi. Dintr-o volbura nalta, verde, se vedeau nemiscati doi ochi de jaratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau în rarunchii fetei.

- Arunca peria! zise fata.

Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, înfiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamând de lupi.

- Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor vise tulburi si seci.

Fat-Frumos zbura... zbura necontenit.

- Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si când s-ar fi silit mult ca sa nu spuie înca.

Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau decât ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.

- Arunca cutea! zise fata.

Fat-Frumos o arunca.

Si deodata se ridica din pamânt un colt sur, drept, neclintit, un urias împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Fat-Frumos vâjâia prin aer asa de iute, încât i se parea ca nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevazut.

- Ma arde! zise fata.

Baba gaurise stânca într-un loc si trecea prin ea prefacuta într-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune.

Arunca naframa! zise fata.

Fat-Frumos o asculta.

Si deodata vazura în urma-le un luciu întins, limpede, adânc, în a carui oglinda balaie se scalda în fund luna de argint si stelele de foc.

Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri - pierduta în naltul cerului - plutea încet, încet prin albastrul tariei miazanoaptea batrâna cu aripile de arama.

Când baba înota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi miazanoaptea în aripi. Ea cazu ca plumbul la pamânt si croncani jalnic de douasprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda în adâncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osândit al babei.

- Am scapat! zise fata.

- Am scapat! zise calul cel cu sapte inimi. Stapâne, adauga calul, tu ai izbit meazanoaptea de a cazut la pamânt cu doua ceasuri înainte de vreme si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nisipul. Schelete înmormântate de volburele nisipului arzator al pustiilor au sa se scoale, spre a se sui în luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel înveninat si rece al sufletelor lor moarte, v-ar putea omorî. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pân� atuncea m-oi întoarce la mama, ca sa mai sug înc-o data laptele cel de vapaie alba a tâtelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.

Fat-Frumos îl asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nisipul înca ferbinte.

Dar ciudat... ochii fetei se-nfundasera în cap, oasele si încheieturile fetei îi iesisera afara, pielita din oachesa se facuse vânata, mâna grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.

- Ce ti-i? o întreba Fat-Frumos.

- Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca în nisip tremurând ca apucata.

Fat-Frumos dadu drumu calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse.

El adormi; cu toate acestea-i parea ca nu adormise.

Pielitele de pe lumina ochiului i se rosisera ca focul si prin el parea ca vede cum luna se cobora încet, marindu-se spre pamânt, pâna ce parea ca o cetate sfânta si argintie, spânzurata din cer, ce tremura stralucita... cu palate nalte albe... cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamânt un drum împaratesc acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze.

Iara din întinsele pustii se rascoleau din nisip schelete nalte... cu capete seci de oase... învalite în lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi... si încalecati pe schelete de cai mergeau încet-încet... în lungi siruri... dungi miscatoare de umbre argintii... si urcau drumul lunii si se pierdeau în palatele înmarmurite ale cetatii din luna, prin a carora feresti se auzea o muzica lunatica... o muzica de vis.

Atunci i se paru ca si fata de lânga el se ridica încet... ca trupul ei se risipea în aer, de nu ramâneau decât oasele, ca, inundata de-o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea în luna. Se ducea în tulburea împaratie a umbrelor, de unde venise pe pamânt, momita de vrajile babei.

Apoi pielita ochilor lui se înverzi... se înnegri - si nu mai vazu nimica.

Când deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea si aievea. Dar în pustiul arid necheza calul frumos, stralucit, îmbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia data.

Fat-Frumos se avânta pe el si-n rastimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul încoltit al Genarului.

De asta data Genarul vâna departe cale de sapte zile.

El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinsese gâtul cu bratele ei si-si ascunsese capul în sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau asa de iute, încât i se parea ca pustiul si valurile marei fug, iar ei stau pe loc. Si numai încet se auzea motanul mieunând din câte sapte capetele.

Perdut în paduri, Genarul îsi aude calul nechezând.

- Ce e? îl întreba.

- Fat-Frumos îti fura fata, raspunse calul nazdravan.

- Putea-l-om ajunge? întreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omorâse pe Fat-Frumos.

- Nu zau, raspunse calul, pentru c-a încalecat pe un frate al meu, care are sapte inimi, pe când eu n-am decât doua.

Genarul îsi înfipse pintenii adânc în coastele calului, care fugea scuturându-se... ca o vijelie. Când îl vazu pe Fat-Frumos în pustiu, zise calului sau:

- Spune fratâne-tau sa-si arunce stapânul în nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.

Calul Genarului îi necheza fratâni-sau ceea ce-i spusese - dar frate-sau i-o spuse lui Fat-Frumos.

- Zi fratâni-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapânu-n nori, si l-oi hrani cu jaratic si l-oi adapa cu para de foc.

Calul lui Fat-Frumos o necheza asta fratâni-sau si acesta azvârli pe Genarul pâna în nori. Norii cerului înmarmurira si se facura palat sur si frumos - iar din doua gene de nouri se vedeau doi ochi albastri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului exilat în împaratia aerului.

Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatâne-sau. O zi înca - si ajunsera în mândra cetate a împaratului.

Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, când se împrastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul în lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurând la faima venirii lui, cum vuieste un lan de grâu la suflarea unui vânt.

Dar ce facuse oare în vremea aceea Ileana împarateasa?

Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a închis într-o gradina cu nalte ziduri de fier si acolea culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse într-o scalda de aur, asezata lânga ea, lacrimi curate ca diamantul.

In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o culoare stinsa si tulbure, ca tulburii ochi ai mortilor, florile durerii.

Ochii împaratesei Ilenei, orbiti de plâns, nu mai vedeau nimica; decât i se parea numai ca-n luciul baii, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, încetase de-a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si împrastiat ca cretii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta în trasaturele ei, ar fi gândit ca-i o înmarmurita zâna a undelor, culcata pe un mormânt de prund.

Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mâna de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec foile galbene ale aleelor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smarandul. Florile triste si tulburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit - si din botezul de lacrimi luara numele lacrimioare.

Imparateasa cea oarba si alba umbla încet prin straturi si culese în poale o multime de lacrimioare, pe care apoi, asternându-le lânga baia de aur, facu un pat de flori.

Atunci intra Fat-Frumos.

Ea s-arunca la gâtul lui, însa, amutita de bucurie, ea nu putu decât sa îndrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba în sufletul ei. Apoi ea îl lua de mâna si-i arata baia de lacrimi.

Luna limpede înflorea ca o fata de aur pe seninul cel adânc al cerului. In aerul noptii Fat-Frumos îsi spala fata în baia de lacrimi, apoi, învalindu-se în mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma în patul de flori. Imparateasa se culca si ea lânga el si visa în vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.

A doua zi, desteptata, ea vedea...

A treia zi se cununa împaratul cu fata Genarului.

A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.

Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc îngerii când se sfinteste un sfânt - si roiuri de unde rasarind din inima pamântului le-a spus cum cânta ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel lautarii maiestrira hore nalte si urari adânci.

Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lacrimioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara vorbind fiecare în mirosul ei si tinura sfat lung cum sa fie luminile hainei de mireasa; apoi încredintara taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura în cercuri multe asupra fetei miresei, când ea dormea, si-o facu sa vada, într-un vis luciu ca oglinda, cum trebuia sa fie-mbracata. Ea zâmbi, când se visa atât de frumoasa.

Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, brâu de margaritare, manta alba ca ninsoarea.

Si se facu nunta mândra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamântului.

S-au trait apoi în pace si în liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea: ca pentru Fetii-Frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.

(Convorbiri literare, 1 si 15 noiembrie 1870)



Vizualizari: 45049


Inapoi