Ai o intrebare?

Comunitatea Copilul.ro
iti raspunde!

Intreaba acum! Raspunsuri la intrebari

Greuceanu

Propune si tu
de: Ispirescu, Petre
Printeaza

A fost odat ca niciodat; c de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când fcea ploporul pere i rchita micunele; de când se bteau urii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se srutau, înfrindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouzeci i nou de oca de fier i s-arunca în slava cerului de ne aducea poveti;

De când se scria musca pe prete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost un împrat i se numea împratul Rou. El era foarte mâhnit c, în zilele lui, nite zmei furaser soarele i luna de pe cer.

Trmise deci oameni prin toate rile i rvae prin orae, ca s dea de tire tuturor c oricine se va gsi s scoa soarele i luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevast i înc jumtate din împria lui, iar cine va umbla i nu va izbândi nimic, acela s tie c i se va tia capul.

Muli voinici se potricliser semeindu-se cu uurin c va scoate la capt o asemenea însrcinare; i când la treab, hâ în sus, hâ în jos, da din col în col i nu tia de unde s-o înceap i unde s-o sfâreasc, vezi c nu toate mutele fac miere. împratul îns se inu de cuvânt.

Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind i el de fgduina împrteasc, ce se gândi, ce se rzgândi, c numai îi lu inima în dini, încumetându-se pe ajutorul lui Dumnezeu i pe voinicia sa, i plec i el la împratul s se închine cu slujba. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe cari slujitorii împrteti îi ducea la împratul ca s-i taie, pentru c fugiser de la o btlie ce o avusese împratul acesta cu nite gadine. Ei erau triti, bieii oameni, dar Greuceanu îi mângâie cu nite vorbe aa de dulci, încât le mai veni niic inim, c era i meter la cuvânt Greuceanu nostru.

El îi puse ndejdea în întâmplarea aceasta i îi zise: "îmi voi încerca norocul. De voi izbuti s înduplec pe împratul a ierta pe aceti oameni de la moarte, m voi încumeta s m însrcinez i cu cealalt treab; iar de nu, sntate bun! M voi duce de unde am venit. Asta s fie în norocul meu; niciodat nu stric cineva s fac o încercare".

i astfel, poftorindu-i unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împrteasc.

Înfiându-se la împratul, atâtea îi povesti, aa cuvinte bune i dulci scoase i atâta meteug puse în vorbirea sa, încât i împratul crezu c pe nedrept ar fi s omoare pe acei oameni; c mai de folos i-ar fi lui s aib doi supui mai mult, i c mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arta milostiv ctre popor.

Nu mai putur oamenii de bucurie când auzir c Greuceanu a mglisit pe împratul pân într-atâta, încât l-a fcut s-i ierte. Mulumir lui Greuceanu din toat inima i îi fgduir c toat viaa lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ca s mearg din izbând în izbând, ceea ce i fcur.

Aceast izbând o lu drept semn bun, i Greuceanu, mergând a doua oar la împratul, gri cu cuvintele lui mieroase cele urmtoare:

- Mrite doamne, s trieti întru muli ani pe luminatul scaunul acestei împrii. Muli voinici s-au legat ctre mria ta s scoat de la zmei soarele i luna pe care le-a hrpit de pe cer, i stiu c cu moarte au murit, fiindc n-au putut s-i îndeplineasc legmintele ce au fcut ctre mria ta. i eu, mrite doamne, cuget a m duce întru cutarea acestor tâlhari de zmei, i mi-ar fi voia s-mi încerc i eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu s ajungem a putea pedepsi pe acei blestemai de zmei, pentru nesocotita lor îndrzneal. Dar fii-mi milostiv i mân de ajutor.

- Dragul meu Greucene, rspunse împratul, nu pot s schimb nici o iot, nici o cirt din hotrârea mea. i aceasta nu pentru altceva, ci numai i numai pentru c voiesc s fiu drept. Poruncile mele voi s fie una pentru toat împria mea; la mine prtinire nu este scris.

Vzând statornica hotrâre a împratului i dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvânt cu glas voinicesc:

- Fie, mrite împrate, chiar de a ti c voi pieri, tot nu m voi lsa pân nu voi duce la capt bun sarcina ce îmi iau de bun-voia mea.

Se învoir, i preste câteva zile i plec, dup ce puse la cale tot ce gsi c e bine s fac, ca s scape cu faa curat din aceast întreprindere.

Greuceanu lu cu dânsul i pe fratele su i merse, merse, merse cale lung, deprtat, pân ce ajunse la Faurul-pmântului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meter de pe pmânt, era i nzdrvan. Aici se oprir i poposir. Trei zile i trei nopi au stat închii într-o cmar Greuceanu cu Faurul-pmântului i se sftuir.

i, dup ce se odihnir câteva zile i mai plnuir ceea ce era de fcut, Greuceanu i frate-su o luar la drum.

Îndat dup plecarea Greuceanului, Faurul-pmântului se apuc i fcu chipul lui Greuceanu numai i numai din fier, apoi porunci s arz cunia ziua i noaptea i s in chipul acesta fr curmare în foc.

Iar Greuceanu i frate-su merser cale lung, i mai lung, pân ce li se fcu calea cruci; aici se oprir, se aezar pe iarb i fcur o gustric din merindele ce mai aveau, i apoi se desprir, dup ce se îmbriar, i plânser ca nite copii.

Mai nainte d-a se despri, îi împrir câte o basma i se îneleser zicând: "Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, s mai trag ndejde unul de altul c se vor mai întâlni; iar când basmalele vor fi rupte în mijloc, s se tie c unul din ei este pierit". Mai înfipse i un cuit în pmânt i ziser: "Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi i va gsi cuitul ruginit s nu mai atepte pe cellalt, fiindc aceasta însemneaz c a murit". Apoi Greuceanu apuc la dreapta i frate-su la stânga.

Fratele Greuceanului, umblând mai mult vreme în sec, se întoarse la locul de desprire i, gsind cuitul curat, se puse a-l atepta acolo cu bucurie, c vzuse soarele i luna la locul lor pe cer.

Iar Greuceanu se duse, se duse pe o potec care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aezate unde-i înrcase dracul copiii. Dac ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap i se fcu un porumbel. Vezi c el ascultase nzdrvniile ce-l învase Faurul-pmântului. Fcându-se porumbel, Greuceanu zbur i se puse pe un pom care era tocmai în faa caselor.

Atunci, ieind fata de zmeu cea mare i, uitându-se, se întoarse repede i chem pe mum-sa i pe sor-sa cea mic, ca s vin s vaz minunea.

Fata cea mic zise:

- Miculi i surioar, pasrea asta ginga nu mi se pare ogurlie pentru casa noastr. Ochii ei nu seamn a de pasre, ci mai mult seamn a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pân acuma ne-a fost i nou! D-aici înainte numai Dumnezeu si fac mil de noi i d-ai notri.

Pasmite aveau zmeii cunotin de vitejia lui Greuceanu.

Apoi intrar câtetrele zmeoaicele în cas i se puser la sfat.

Greuceanu numaidecât se dete iari de trei ori preste cap i se fcu o musc i intr în cmara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crptur de grind de la tavanul casei i ascult la sfatul lor. Dup ce lu în cap tot ce auzi, iei afar i se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde i acolo se ascunse subt un pod.

Cum se vede treaba, din cele ce auzise, tia acum c zmeii se duseser la vânat în Codru Verde i aveau s se întoarc unul de cu sear, altul la miezul nopii i tartorul cel mare despre ziu.

Ateptând Greuceanu acolo, iat mre, c zmeul cel mai mic se întorcea i, ajungând calul la marginea podului, unde sfori o dat i sri înapoi de apte pai. Dar zmeul, mâniindu-se, zise:

- Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e fric de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar i pe acela c-o lovitur îl voi culca la pmânt.

Greuceanu, auzind, iei pe pod i strig:

- Vino, zmeule viteaz, în sbii s ne tiem, sau în lupt s ne luptm.

- Ba în lupt, c e mai dreapt.

Se apropiar unul de altul i se luar la trânt.

Aduse zmeul pe Greuceanu i-l bg în pmânt pân în genuchi. Aduse i Greuceanu pe zmeu i-l bg în pmânt pân în gât i-i tie capul. Apoi, dup ce arunc leul zmeului i al calului sub pod, se puse s se odihneasc.

Când, în puterea nopii, veni i fratele cel mare al zmeului, i calul lui sri de aptesprezece pai înapoi. El zise ca i frate-su, iar Greuceanu îi rspunse i lui ca i celui dintâi.

Ieind de sub pod, se lu la trânt i cu acest zmeu.

i unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu i-l bg în pmânt pân la brâu. Dar Greuceanu, srind repede, unde mi-aduse i el pe zmeu o dat, mi-l trânti i-l bg în pmânt pân în gât i-i tie capul cu paloul. Aruncându-i i mortciunea acestuia i a calului su sub pod, se puse iari de se odihni.

Când despre zori, unde venea, mre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] ctrnit ce era, i când ajunse la capul podului, sri calul lui aptezeci i apte de pai înapoi. Se necji zmeul de aceast întâmplare cât un lucru mare, i unde rcni:

- Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; c pe lumea asta nu mi-e fric de nimenea, doar de Greuceanu de Aur; i înc i pe acesta numai s-l iau la ochi cu sgeata i îl voi culca la pmânt.

Atunci, ieind i Greuceanu de sub pod, îi zise:

- Deh! zmeule viteaz, vino s ne batem, în sbii s ne tiem, în sulii s ne lovim, ori în lupt s ne luptm.

Sosi zmeul i se luar la btaie: în sbii se btur ce se btur i se rupser sbiile; în sulii se lovir ce se lovir i se rupser suliile; apoi se luar la lupt: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pmântul; i strânse zmeul pe Greuceanu o dat, dar acesta, bgând de seam ce are de gând zmeul, se umfl i se încord în vine i nu pi nimic, apoi Greuceanu strânse o dat pe zmeu, tocmai când el nu se atepta, de-i pârâi oasele.

Aa lupt nici c s-a mai vzut. i se luptar, i se luptar, pân ce ajunse vremea la nmiezi, i ostenir. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legna prin vzduh i cuta la lupta lor. i vzându-l, zmeul îi zise:

- Corbule, corbule, pasre cernit, adu-mi tu mie un cioc de ap i-i voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot.

Zise i Greuceanu:

- Corbule, corbule, mie s-mi aduci un cioc de ap dulce, cci eu i-oi da de mâncare trei leuri de zmeu i trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de ap dulce i îi astâmpr setea; cci însetoaser, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, i, împuternicindu-se, unde ridic, nene, o dat pe zmeu, i trântindu-mi-l îl bg în pmânt pân în gât i-i puse piciorul pe cap, inându-l aa. Apoi îi zise:

- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele i luna, cci azi nu mai ai scpare din mâna mea.

Se codea zmeul, îngâna verzi i uscate, dar Greuceanu îi mai zise:

- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gsi, i înc i capul reteza-i-l-voi.

Atunci zmeul, tot mai ndjduindu-se a scpa cu via daca îi va spune, zise:

- În Codru Verde este o cul. Acolo înuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreapt.

Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi retez capul, apoi îi tie degetul i-l lu la sine.

Dete corbului, dup fgduial, toate stârvurile, i, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise ua cu degetul zmeului i gsi acolo soarele i luna. Lu în mâna dreapt soarele i în cea stâng luna, le arunc pe cer i se bucur cu bucurie mare.

Oamenii, când vzur iari soarele i luna pe cer, se veselir i ludar pe Dumnezeu c a dat atâta trie lui Greuceanu de a izbândit împotriva împieliailor vrjmai ai omenirii.

Iar el, mulumit c a scos la bun capt slujba, o lu la drum, întorcându-se înapoi.

Gsind pe frate-su la semnul de întrolocare, se îmbriar i, cumprând doi cai ce mergeau ca sgeata de iute, întinser pasul la drum ca s se întoarc la împratul.

În cale, dete peste un pr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise c ar fi bine s mai poposeasc puin la umbra acestui pr, ca s mai rsufle i caii, iar pân una, alta s culeag i câteva pere, spre a-i mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plnuiser, se învoi a se odihni; dar nu ls pe frate-su s culeag pere, ci zise c le va culege el. Atunci trase paloul i lovi prul la rdcin. Când, ce s vezi d-ta? unde începu a curge nite sânge i venin scârbos i un glas se auzi din pom, zicând:

- M mâncai fript, Greucene, precum ai mâncat i pre brbatul meu.

i nimic nu mai rmase din acel pr, decât praf i cenue; iar frate-su încremeni de mirare, netiind ce sunt toate acestea.

Dup ce plecar i merser ce merser, deter preste o grdin foarte frumoas cu flori i cu fluturei i cu ap limpede i rece.

Fratele Greuceanului zise:

- S ne oprim aici niel, ca s ne mai odihnim ciorii. Iar noi s bem niic ap rece i s culegem flori.

- Aa s facem, frate, rspunse Greuceanu, dac aceast grdin va fi sdit de mâini omeneti i dac acel izvor va fi lsat de Dumnezeu.

Apoi, trgând paloul, lovi în tulpina unei flori care se prea mai frumoas i o culc la pmânt; dup aceea împunse i în fundul fântânei i a marginilor ei, dar în loc de ap începu a clocoti un sânge mohorât, ca i din tulpina florii, i umplu vzduhul de un miros greos. Praf i rân rmase i din fata cea mai mare de zmeu, cci ea se fcuse grdin i izvor ca s învenineze pe Greuceanu i s-l omoare.

i scpând i d-aceast pacoste, înclecar i plecar la drum, repede ca vântul; când ce s vezi d-ta? Unde se luase dup dânii scorpia de mum a zmeoaicelor cu o falc în cer i cu alta în pmânt ca s înghi pe Greuceanu i mai multe nu; i avea de ce s fie ctrnit i amrât: cc nu mai avea nici so, nici fete, nici gineri.

Greuceanu simind c s-a luat dup dânii zmeoaica cea btrân, zise frin-su:

- Ia te uit, frate, înapoi i spune-mi ce vezi.

- Ce s vz, frate, îi rspunse el, iat un nor vine dup noi ca un vârtej.

Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vântul i lin ca gândul; dar Greuceanu mai zise o dat fratelui su s se uite în urm. Acesta îi spuse c se apropie norul ca o flcraie; apoi, mai fcând un vânt cailor, ajunser la Faurul-pmântului.

Aci, cum desclecar, se închise în furite. Pe urma lor iaca i zmeoaica. De-i ajungea, îi prpdea! Nici oscior nu mai rmânea din ei. Acum îns n-avea ce le mai face.

O întoarse îns la iretlic: rug pe Greuceanu s fac o gaur în prete ca mcar s-l vaz în fa. Greuceanu se prefcu c se înduplec i fcu o gaur în prete. Dar Faurul-pmântului se ainea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de srea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la sprtur ca s soarb pe Greuceanu, Faurul-pmântului îi bg în gur chipul de fier rou ca focul i i-l vârî pe gât. Ea, înghior! înghii i pe loc i crp. Nu trecu mult i stârvul zmeoaicei se prefcu întrun munte de fier i astfel scpar i de dânsa.

Faurul-pmântului deschise ua furitei, iei afar i se veselir trei zile i trei nopi de aa mare izbând. El mai cu seam era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci clfilor s fac lui Greuceanu o cru cu trei cai cu totul i cu totul de fier. Dup ce fur gata, sufl asupra lor i le dete duh de via.

Luându-i ziua bun de la frate-su de cruce, Faurul-pmântului, Greuceanu se urc în trsur cu frate-su cel bun i porni la Rou-împrat ca s-i priimeasc rsplata.

Merse, merse, pân ce li se înfurci calea. Aci se oprir i poposir. Apoi, Greuceanu desprinse de la cru un cal i-l dete fratelui su, ca s duc împratului Rou vestea cea bun a sosirii lui Greuceanu cu izbânda svârit; iar el rmase mai în urm. Înaintând el alene, rsturnat în cru, trecu pre lâng un diavol chiop carele inea calea drumeilor ca s le fac neajunsuri. Acestuia îi fu fric s dea piept cu Greuceanu, dar, ca s nu scape nici el neatins de rutatea lui cea drceasc, îi scoase cuiul din capul osiei de dindrt i-l arunc departe în urm.

Apoi tot el zise Greuceanului:

- Mi, vericule, i-ai pierdut cuiul, du-te de i-l caut.

Greuceanu srind din cru, îi uit acolo paloul, din greeal. Iar când el îi cuta cuiul, diavolul îi fur paloul, apoi, aezându-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap i se schimb într-o stan de piatr.

Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înepeni bine, se urc în cru, i pe ici i-e drumul! Nu bg îns de seam c paloul îi lipsete.

Ascultai acum i v minunai, boieri d-voastr, de pania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai împratului Rou se fagduise diavolului, dac îl va face s ia el pe fata împratului. Ba înc i rodul cstoriei sale îl închinase acestui necurat. Împieliatul tia c Greuceanu, fr palo, era i el om ca toi oamenii. Puterea lui în palo era; fr palo era necunoscut. Îi fur paloul i-l dete becisnicului de sfetnic.

Acesta se înfi la împratul i îi ceru fata, zicând c el este cel cu izbânda cea mare.

Împratul îl crezu, vzându-i i paloul, i începuser a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregtea la curte, pentru nuntirea fiicei împratului cu voinicul cel mincinos ce zicea c a scos soarele i luna de la zmei, vine i fratele Greuceanului cu vestea c Greuceanu are s soseasc în curând.

Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împratul i zise c acela este un amgitor i trebuie pus la închisoare. Împratul îl ascult. Iar sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind s se fac mai curând nunta, cu gând c, dac se va cununa odat cu fata împratului, apoi poate s vin o sut de Greuceni, c n-are ce-i mai face, lucru fiind sfârit.

Împratului îns nu-i prea plcu zorul ce da sfetnicul pentru nunt, i mai trgi lucrurile.

Nu trecu mult i iat c sosete i Greuceanu i, înfiându-se la împratul, acesta nu tia între care s aleag.

Credea c acesta s fie Greuceanu, dar nu-i putea da seam de cum paloul lui Greuceanu se afl în mâna sfetnicului. Atunci bg de seam i Greuceanu c-i lipsete paloul i tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu vzuse el stana de piatr decât dup ce-i gsise cuiul de la osie i se întorcea la cru cu dânsul. Pricepu el c nu e lucru curat.

- Împrate prealuminate, zise el, toat lumea tie c eti om drept. Te rog s-mi faci i mie dreptate. Mult ai ateptat, mai ateapt, rogu-te înc puin i vei vedea cu ochii adevrului.

Priimi împratul a mai atepta pân ce s se întoarc Greuceanu. Acesta se puse iari în crua lui cu cai cu tot de fier i într-un suflet merse, pân ce ajunse la stana de piatr, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la cru.

- Fiin netrebnic i pgubitoare omenirii, zise el, d-mi paloul ce mi-ai furat, cci de unde nu, praful nu se alege de tine.

Piatra nici c se clinti din loc mcar.

Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se fcu buzdugan cu totul i cu totul de oel, i unde începu, nene, a lovi în stan de se cutremura pmântul. De câte ori da, de atâtea ori cdea câte o zburtur din piatr. i lovi ce lovi pân ce îi sfrâm vârful. Apoi deodat începu stana de piatr a tremura i a cere iertciune. Iar buzduganul, de ce da, d-aia îi înteea loviturile, i dete, i dete, pn o fcu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatr, ct prin pulberea ce mai rmsese, i-i gsi Greuceanu paloul ce-i furase Satana.

Îl lu i, fr nici o clip de odihn, veni i se înfi iari la împratul.

- Sunt gata, mrite împrate, zise el, s-art oricui ce poate osul lui Greuceanu. S vin acel sfetnic neruinat care a voit s te amgeasc, spre a ne înelege la cuvinte.

Împratul îl chem.

Acesta, dac veni i vzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntat, începu s tremure i-i ceru iertciune, spunând cum czuse în mâinile lui paloul lui Greuceanu.

Dup rugciunea lui Greuceanu, dobândi iertare i de la împratul, dar acesta îi porunci s piar din împria lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare i se fcu o nunt d-alea împrtetile, i se încinse nite veselii care inur trei sptmâni...

i eu înclecai p-o ea, i v povestii d-voastr aa.



Vizualizari: 38064


Inapoi