Autor: Otilia Cazimir
Aseara, prin gradina amortita,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A aparut in taina un arici,
O mica vietate ghemuita.
Copiii l-au zarit de pe cerdac
Cum se misca domol pe sub gutui,
Si toti au alergat in jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum il prinsese vremea pe carare,
Ca o pernita sferica in care
O fata rea ca sa se joace
A-nfipt o sumedenie de ace.
Am alungat copiii sa se culce
Si-n inserarea limpede si dulce
Ce se lasa din cer incetinel,
Am stat acolo singura cu el.
Si ma-ntrebam pe ganduri: Oare, cum
A fost faptura-i la-nceput de lume?
Din care veacuri inecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Sa se opreasca-n dreptul meu anume?
Ce vant vrajmas si mohorat
Ca pe-un macies pitic l-a scuturat,
De-a mai ramas dintr-insul doar atat:
Un ghem de spini, ostil si speriat?
O fi avand el oare pui?
Ma-ntreb, desi nu pot pricepe:
Cum sug ei fara sa se-ntepe
In ghimpii lui?...
Cand a simtit ca-i singur doar cu mine
Si nici un dusman dinspre casa nu mai vine,
A scos cu frica de sub el
Un bot timid si mic, ca de catel,
Si cu instinctul lui obscur
A explorat terenul imprejur.
Si-abia ciulindu-si tepile pe spate,
Pe sub petunii grele de parfum,
Atras de noapte si singuratate
Si-a cautat incet - incet de drum...
S-a mai oprit in magheran o data
Ca sub indemnul unei tainice porunci,
Apoi a disparut pe sub poiata...
Si nu l-am mai vazut deloc, de-atunci.
