Povestea de astazi este despre Ilinca. Sau Andreea. Sau calutul fermecat.

Eu o cunosc de aproape doi ani. De fapt, e mult spus ca o cunosc de doi ani. O stiu de doi ani, dar o cunosc de mult mai putin timp. Ilinca este o prietena foarte buna de-a fluturasului meu. Astfel, ea a intrat in viata noastra, a tuturor. A intrat lin, ca o adiere. Pentru ca Ilinca (uite, vezi, pot uneori sa iti zic Ilinca) este un calut cu aripi. Nu tropaie niciodata. Zboara usor, ca si cum ar pluti pe o pala de vant.

Are plete lungi si degete subtiri si sensibile, are glas cuminte si serios, are o privire senina si intrebatoare, iar miscarile ei sunt rotunjite si calme. Se apropie usor de lucruri si fapte, se apleaca asupra lor si isi pune foarte multe intrebari. Ti-am spus ca in ochii ei salasluieste permanent o intrebare nespusa. Careia nu i-a venit inca randul. Pentru ca Ilinca, in zborul ei rotit, de calut fermecat, urmareste totul pe toate partile.  Si lasa cuvintele sa se aseze, sa se coaca. Si abia apoi le da drumul in lume. In jurul aripilor ei plutesc, astfel, permanent, silabe, franturi de cuvinte care urmeaza sa creasca. In aceste momente, cand cuvintele au nevoie sa creasca, cand intrebarile se aduna si se formeaza, Ilinca tace. Se retrage in lumea de dincolo de ochii cei mari. In lumea intrebarilor nepuse.

Cand vine vremea si totul e judecat si crescut, cand toate se cristalizeaza si se aduna, franturile de cuvinte dispar, iar aripile se vad limpede. Sunt foarte asemanatoare petalelor unei flori. Au fost multa vreme roz, apoi s-au colorat grabit in mov, iar acum par sa reflecte cu placere toate culorile de pe lume. Totul depinde de lumina din jur si de cat de atent privesti. Dupa cum spuneam – ma cam iau cu vorba, se pare – atunci cand cuvintele dispar din jurul aripilor si patrund in sufletul deschis si mare al Ilincai, incep intrebarile. Iar Ilinca nu mai este deloc tacuta. Si nimeni in jur nu are voie sa taca. Toti cei care o iubesc trebuie sa raspunda si sa desluseasca sensul lucrurilor si al lumii. De ce? De ce? De ce?

Alteori, calutul fermecat danseaza. Canta si danseaza cu toate piciorusele si cu toate aripile. Cel mai mult ii place Michael Jackson, Iris si  – nu ai sa ghicesti niciodata – Selena Gomez. Nu stii cine este Selena Gomez? Nu conteaza, Ilinca stie si stie si grupul ei de prieteni. Si daca toata muzica este pe placul lor se pune de un mare spectacol si o mare distractie. Hainutele sunt de scena si nu stiu cum se face ca se potrivesc si pentru caluti si pentru fluturi si pentru buburuze. Si uneori si pentru veverite. (Dar povestea despre veverita o las pentru mai tarziu.)

De ce este Ilinca un calut fermecat? Pentru ca aripile ei imprastie pulbere de stele, pentru ca lumea ei este o lume buna si calda si de poveste, pentru ca este cuminte si nelinistita in acelasi timp, pentru ca stie sa zboare si stie sa danseze, pentru ca in jurul ei este liniste si totusi sunt foarte multe cuvinte, pentru ca piciorusele nu i se aud cand paseste, pentru ca vede lumea luminoasa si dreapta si pentru ca ii plac foarte mult calutii adevarati. Pentru ca e curajoasa si blanda si pentru ca ii iubeste, ei ii raspund la fel. O accepta si o conduc pe toate cararile povestii. Si ale lumii.

Povestea Ilincai ramane deschisa. Ea nu se termina aici pentru ca sunt atatea lucruri care nu s-au spus. Si atatea intrebari la care calutul nu a gasit raspuns pentru ca inca nu a intrebat. Pentru ca nu a venit randul intrebarii si pentru ca nu gaseste inca cuvintele. Dar le va gasi. Iar atunci cand se va intampla lucrul asta, cand toate intrebarile vor fi puse si toate raspunsurile vor fi date, Ilinca – sunt sigura – va ramane un calut fermecat. Iar daca va trebui sa isi ascunda aripile le va ascunde, dar stiu sigur ca ele vor fi mereu acolo. Si asta o va ajuta mereu sa zboare si sa pluteasca oriunde va vrea. Iar piciorusele ei de calut fermecat niciodata nu vor lovi pe nimeni si nu vor tropai. Doar vor dansa.

Se spune ca fiecare dintre noi suntem o medie a celor sase oameni-prieteni care ne inconjoara la un anumit moment dat. Suntem intr-o continua schimbare, nu suntem azi cei care am fost ieri si nici maine cei care suntem astazi. Ne schimbam, devenim mai buni sau mai putin buni, mai optimisti sau mai tristi si, in functie de fiecare schimbare pe care o traversam, atragem langa noi diferiti oameni.

Ma gandeam ca povestea asta seamana cumva cu felul in care se compune sau se descompune lumina alba. Suntem – sa spunem – lumina alba si ne descompunem in sapte culori. Hm, deci nu sase, sunt sapte culori, dar nu mi se pare atat de importanta diferenta de numar. Sau, altfel spus, avem nevoie de sapte culori pentru a fi lumina alba, pentru a fi, pentru a ne preschimba din multe adunate in UNUL. Avem nevoie de sapte nuante, de sapte prieteni care, in jurul nostru fiind, ne ajuta sa ne compunem si sa ne structuram.

Pornind de la ideea de prieteni-culori,  m-am vazut pe mine acum, iar jocul culorilor mi s-a parut fascinant. Un om intra in viata noastra si altul iese si atunci culoarea noastra se schimba. Facem permanent alegeri. Intre oamenii pe care ii intalnim, intre faptele pe care alegem sau nu sa le facem si ne schimbam, astfel, mereu destinul.

Fiecare om vine aproape de noi, aducand cu sine o culoare. Care se adauga culorii noastre, schimband-o mai mult sau mai putin. Pentru unele culori ne bucuram mai mult, pentru altele mai putin. Unele ne plac, ne fac sa zambim, altele ne tulbura. Albastrul este, astfel, una din culorile pe care sunt fericita sa o intalnesc la oameni. Prietenii care aduc cu sine culoarea albastra sunt printre cei preferati. Pentru ca albastrul aduce aproape marea, aduce cerul nesfarsit sau cerul vazut prin ochiul ferestrei. Albastrul inseamna infinitul si drumurile batute de soare. Pe cerul albastru zboara fluturi si pasari, spre albastru se inalta si ierburile galbene si ierburile rosii care vor sa ajunga la soare. Toate  – si ierburi, si fluturi, si pasari, si oameni – au nevoie de albastru pentru a ajunge la soare. Pentru ca albastru inseamna speranta si drumul si placerea de a strabate drumul pana la capat.

Imi plac oamenii care, in apropierea lor, aduc cu ei culoarea albastra. Alaturi de ei inveti sa mergi cu speranta pe drumul tau – oricare ar fi el – pentru ca ei stiu ca drumul este totul, este VIATA si el nu duce decat inainte. Nu exista drum inapoi. Decat inainte, spre tine, spre culoarea alba.

Ma bucur ca am intalnit, iarasi, culoarea albastra. Aveam, probabil, multa nevoie de ea. Din nou. In jocul meu personal, al culorilor mele, culoarea marii si a cerului era adusa de prea putini prieteni.

Multumesc pentru albastru...

Printesa Christiana s-a nascut peste mari si tari…spune povestea. De fapt, numai peste multe tari. Era numai o mare intindere de uscat intre imparatia ei si tara in care s-a nascut. De ce s-a nascut departe de micuta ei imparatie? Erau vremuri grele, de restriste. Parintii ei plecasera departe de tristetea, de iobagia si de minciunile oamenilor de pe meleagurile natale. Printesa trebuia sa se nasca in locuri cu suflete mai limpezi. Chiar daca in locul in care au ajuns cerul este mai tot timpul innorat si ploua des, atmosfera e limpede si clara. Totul e curat, iar oamenii sunt benefici si pozitivi. Nimic nu intuneca nasterea printesei. Niciun gand rau, nicio clevetire, nicio durere, totul este lumina. Asa ca ea…
Nasterea micutei Christiana a fost foarte asteptata. Mama si tatal ei si-o dorisera foarte mult. Cu toate ca toti preavestitii vraci ai tarii de departe spusesera ca printesa va fi de fapt un print viguros, tatal ei stiuse ca minunea care crestea in pantecul mamei este o fetita puternica si dulce. Sufletul ei straveziu si nerabdator ii daduse numai lui de stire ca urma sa vina. Iar asteptarea a fost linistita, netulburata de vorbe, de credinte gresite, de dureri vechi. Christiana urma sa vina cu noi inceputuri, urma sa aduca cu ea lumina si fericirea. Micuta printesa detine secretul micilor bucurii care fac viata fermecata si dulce. Ea stie sa umple goluri si asteptari. Ea stie sa traiasca pe meleaguri straine si sa fie, totusi, o printesa cu sange latin. Frumoasa si cuminte si puternica. Si stie sa schimbe totul in jurul ei. Stie ca exista o lume de cucerit si graiuri straine de invatat, dar are rabdare. Ea stie ca regele si regina o vor creste puternica si fericita. Si ca va putea sa le faca, cand va fi suficient de mare, pe toate. Sa cucereasca spatiul acela intins dintre meleagurile straine si tara ei de origine, sa desluseasca tainele ascunse ale graiurilor lumii.
Va fi, nu exista nicio indoiala, stapana peste cel mai mare regat: inimile parintilor ei. Necuprinse, pline de iubire, de asteptare, de sperante, de tristeti, de fericire, de nou si vechi, de cuvinte latine si germanice, de prieteni, de lumina si intuneric. Printesa Christiana este printesa care s-a nascut departe. Si de asta, a primit numele de Christiana. Dar pentru ca este atat de aproape de sufletul mamei ei, pentru ca a pornit cucerirea acestui mare regat inca dinainte de a se naste, a primit si numele de Maria.

Imi plac rau de tot oamenii care pot face gesturi gratuite, care pot face un lucru bun pur si simplu, pentru ca asa le cere sufletul lor sau pentru ca au de unde sa dea sau pentru ca pot si simt nevoia sa daruiasca din preaplinul lor sufletesc.

Nu-mi plac oamenii care te ajuta, numindu-te prieten, iar mai apoi, nu foarte mai apoi – nici nu ai timp sa rasufli si nici nu ai rezolvat problema pentru care ai cerut ajutor sau poate ca au venit altele peste tine si nu ai apucat sa te revansezi,  desi nu ai uitat nicio secunda ajutorul dat – isi schimba brusc comportamentul si incep sa se uite lung la tine, asteptand un gest de recompensa. Te intalnesti cu ei, tu esti luminos si recunoscator si fericit ca ai intalnit OAMENI, iar ei sunt incordati si par jigniti si parca le auzi gandurile: “Uite pe cine m-am gandit si eu sa ajut, parea om serios, nu ca astept ceva, dar parca totusi, nici macar o atentie, chiar asa?”.

Tu alergi de colo-colo, in incercarea de a face un pic de ordine in timpul tau, de a pune lucrurile la locul lor in firidele vietii, neuitand nicio clipa ca acel om te-a ajutat. Vrei sa faci un pic de ordine in viata ta data peste cap pentru ca vrei sa poti sa faci acel gest de multumire.

Dar daca ii vezi asa pe acesti oameni care nu pot face gesturi gratuite si firesti si luminoase pur si simplu, te duci, le multumesti cum se cuvine, inainte de a-ti fi rezolvat de fapt problemele – dar privirile si importanta atitudinii deveneau presante pentru ei in primul rand si tu consideri ca este obligatoriu sa detensionezi situatia – dar iti promiti ca nu vei mai apela niciodata si ca tu nu vei face niciodata, dar niciodata, asa. Pentru ca un om pe care il ajuti este un bine pe care ti-l faci tie in primul rand, sufletului tau, iar binele se intoarce singur, daca nu de la omul ajutat atunci de la viata. In mod categoric se intampla asa. Eu am trait multe mari si mici miracole in viata mea, datorate probabil si unora din putinele fapte bune pe care le-am facut de-a lungul anilor.

Deci, imi plac oamenii care fac gesturi gratuite si bune, fara a astepta nimic in schimb, imi place lumina si bunastarea lor sufleteasca, imi place credinta pe care o au in oamenii care intorc binele si credinta in binele absolut. Credinta ca totul se intoarce inzecit la tine.

Am terminat de citit cartea Fata cu portocale. O aveam de mult in biblioteca, dar nu venise vremea ei. Am citit-o dintr-o rasuflare, intre doua iesiri din casa... M-a emotionat prin simplitatea subiectului si prin naturaletea scrisului. Este ca o poveste citita seara la lumina lampii, in seri de demult. Sau este – exact ca in carte –  ca o scrisoare simpla scrisa de un tata pentru fiul lui. Ca o lectie despre viata si dragoste. Pe care fiii trebuie sa o inteleaga inainte de a o trai. Pentru a putea iubi fara sa se teama si pentru a trai fara sa se gandeasca la efemer si la marea trecere. Pentru a intelege ordinea fireasca a lumii.

Citeste-o intr-o seara si sigur somnul tau va fi mai bun si mai odihnitor, iar lacrimile care, poate, vor curge vor spala amaraciunea zilelor in care ti-a fost teama! Pentru ca scrisul este cinstit si simplu, iar povestea trebuie sa fie adevarata. Ca viata noastra cea de ieri si de azi, ca povestile noastre pe care, scrise, nu le-am crede poate decat noi.

Sa cititi cartea cu bucurie!

Povestea lui Martin asteapta de mult sa fie spusa... Eu am intarziat pentru ca …nu il cunosteam foarte bine. El s-a nascut departe de mine, in tarile calde. Cum de s-a nascut atat de departe o sa ma intrebi? E foarte simplu, a zburat… fiindca Martin este o randunica.

Sa inceapa povestea deci…Martin locuia, dupa cum bine stii, in “salasul sufletelor”, iar de acolo s-a hotarat sa vina pe pamant. Isi gasise...Parintii lui. A zburat Martin si si-a facut cuib rotund in burtica mamei sale. Era atat de bine! Ce nu intelegea el era de ce nu putea sa vada limpede lumina soarelui. Si ce era cu atata zapada in jur. Bine, pentru inceput, nu stiuse el ca toata acea patura alba si rece se numeste zapada. Dar, oricum, de la ea venea frigul si tot din cauza ei – probabil! – nu se vedea soarele. Si, brrr, se face un piculet de frig in cuib. Si atunci Martin, randunica fiind, se hotari sa plece in tarile calde.

A ales un drum pe uscat. A strabatut, impreuna cu parintii sai, drumurile de zi si de noapte ale catorva tari. Tari cu nume ciudate! – gandea randunica aceea micuta care cauta lumina soarelui. Si, la final de calatorie, s-au asezat intr-o casa frumoasa, dintr-un micut oras cochet, asezat intre dealuri domoale. Martin a fost multumit si a inceput sa creasca si sa creasca ca Fat-Frumos din toate povestile. Iar in septembrie, cand lumina este atat de frumoasa si de calda si de mangaietoare, randunica s-a hotarat sa zboare in lume, sa vada toate acele lucruri pe care  doar le banuise in lumina filtrata care patrundea pana la el.

Martin este un baietel care a stiut de la inceput ce vrea. El stie sa astepte, dar si sa cheme imperios pe cei dragi atunci cand are nevoie de ei. Martin vroia sa vina pe lume, dar avea nevoie de credinta si linistea mamaiei lui. Si pentru asta a chemat-o. Cum? Nu e foarte sigur cum. Tot ce conteaza este faptul ca ea a simtit si, pentru prima data in viata ei, a urcat in avion si a plecat pe meleaguri straine. Trebuia sa fie acolo, aproape, pentru ca el o chemase. Si ca fie evident ca asta asteptase, peste cateva ore, Martin a venit pe lume. Era foarte curios sa stie cum arata mama si tata, cum arata muntele si marea, cum arata aerul si apa, cum miroase frigul, cum se coloreaza septembrie si ce povesteste mamaie despre Romania. Oare ce e asta, Romania? Seamana cu un nume de floare, dar Martin nu e sigur nici ce este o floare. Sau poate le incurca…o sa se lamureasca el cu timpul. E foarte grabit sa invete. Vrea sa le stie pe toate. Incepe cu zambetul si continua cu rasul. I se par cele mai firesti manifestari, iar cei din jur sunt atat de fericiti de cate ori zambeste Martin. Este atat de simplu sa ii faci pe mama si pe tata sa se bucure, iar pe mamaia sa fie cea mai mandra mamaie.

Martin descopera, astfel, in fiecare zi, zborul. Este foarte nerabdator sa invete toate miscarile, toate privirile, toate chiotele, toate felurile de iubire si de zbor. Zboara cand lin si tacut, cand smucit si frenetic, cand dulce si cald. Nu pare sa oboseasca niciodata si, astfel, natura fiintei lui devine, pe zi ce trece, o evidenta pentru toti cei din jur.

Iar mama si tata si toti cei care il iubesc isi doresc sa aiba aripile destul de puternice si zborul destul de inalt pentru a-l insoti pe Martin in toate calatoriile care il asteapta. Si pe care si le doreste, pe care acum le incepe. Spre lumi indepartate, spre Soare si spre iubirea de tot si de toate. Sa-i fie aproape cand se va intoarce sa vada din ce este facuta zapada si cum arata frumoasa Piatra Craiului, ce este dorul si cum este cu dragostea pentru cei de departe, sa zboare alaturi de el in toate acele minunate si nemaivazute calatorii din tarile calde in tarile reci si invers.

Martin rade si se bucura, Martin umple lumea parintilor sai, Martin este lumina si dor, Martin zboara…Copilul-randunica stie ca s-a nascut sa zboare si ca aripile lui sunt din ce in ce mai puternice. Zborul este neliniste, este bucurie, este dragoste, iar Martin se grabeste, se bucura si iubeste. Copilul randunica zboara si ia o lume odata cu el…

Cred ca ti-am mai povestit, odata, demult, despre printesa Giulia care astepta un fratior. Un fratior pe care trebuia sa il cheme, daca ar fi fost dupa cum isi dorea Giulia, Gheorghita Fat-Frumos. Pana la urma insa, regele, regina si Giulia au hotarat, de comun acord, ca pe printul ce urma sa se nasca sa il cheme Luca. Urma sa stapaneasca peste un regat cu foarte multe fete printese si niciun alt print. Urma sa fie cel mai rasfatat si mai iubit print din cati fusesera vreodata. Inainte chiar de a veni pe lume, toti vorbeau despre el. Ursitoare din toata lumea ii urau viata lunga si bogata, plina de daruri nemaivazute. Iar printesele din viata lui, incepand, bineinteles, cu Giulia, il asteptau pline de uimire si nerabdare.

Astfel, Giulia intreba. Cat o sa fie de mare, ce-o sa-i placa, daca stie sa citeasca, daca stie povesti, daca se poate juca cu el inca de la inceput, ce inseamna sa ai un frate baiat, cum se poarta un baiat daca este fratele tau? Si tot felul de alte intrebari.

Oricum, frumoasa printesa Giulia a retinut in primul rand faptul ca Luca o sa fie, pentru cateva luni bune, mic-mic si ca nu se poate juca cu el asa cum se joaca cu prietenii ei. Ca trebuie sa aiba muuuuuuuuuuulta rabdare pana cand fratiorul ei va incepe sa se ridice pe picioruse si sa poata alerga dupa ea, pana vor citi impreuna povesti si pana se vor ascunde prin toate cotloanele palatului.

Astfel, Giulia stia, de acum, ce asteapta. Cand regina l-a nascut pe Luca si trebuia sa se intoarca acasa, habar nu avea ca micuta printesa pregatise, deja, un patut pentru fratior. Totul era in buna ordine, iar surioara il astepta hotarata sa il ocroteasca si sa il ajute sa cresca. Pentru ca era foarte nerabdatoare sa se joace impreuna.

In bucatarie, intr-o cana de ceai, plutind pe apa, se afla o jumatate de coaja de nuca. Era pentru Luca. Il astepta cuminte si confortabila. Acolo, printesa pregatise un mic asternut pentru fratiorul cel mic. Nu ii spusesera toti ca este mic? Nimeni nu se gandise sa ii si arate cat de mic. Si atunci, printesa si l-a inchipuit mic, mititel, cat sa incapa in coaja de nuca. Daca ar fi stiut ca este mai mare nu s-ar mai fi simtit asa de responsabila. Atat de grijulie si atat de nerabdatoare.

Cand regina a intrat pe usa, iar Giulia l-a vazut pe fratiorul ei, un zambet de usurare i-a indundat fata. Luca era deci mare. Nici nu visase ca nu incape in patutul pregatit. Ah, deci nu mai are atat de mult de asteptat. Sa il cresca de la marimea unui miez de nuca pentru a-l face cat un copil, era de munca, nu gluma. Si ii trebuia nesfarsit de multa rabdare – pe care, de alfel, Giulia se hotarase sa o si aiba. Dar cand  l-a vazut ATAT de MARE, micuta  a rasuflat usurata. Sarcina ei urma a fie foarte simpla.

Parintii nici nu banuiau ca Luca va creste ca Fat Frumos. Pentru ca, inconjurat fiind de atata incredere si rabdare pe care le punea Giulia in dragostea pentru el, nu avea cum sa o dezamageasca. El va fi pentru ea, intotdeauna, cel mai viteaz, cel mai mare, cel mai frumos si cel mai iubit dintre printi.

Patutul din coaja de nuca a ramas in cana de ceai multa vreme. Nimeni nu stia ce inseamna. Doar Giulia isi amintea uneori de fratele ei, asa cum si-l inchipuise dormind in coaja de nuca si zambea enigmatic. Nu stia nimeni cat de mic se asteptase ea sa fie si, cu toate astea, cat de hotarata fusese inca de la inceput  sa aiba toata rabdarea din lume si sa il astepte sa cresca. Pentru ca lumea ei de poveste este o lume in care Luca are un loc special. Locul unui print care, fiind mic cat un miez de nuca, a crescut intr-o clipa – cat de la vis la realitate – precum Fat Frumos.

Giulia stie astfel ca toate visele se implinesc. Tarziu, a luat coaja de nuca din cana de ceai si a pus-o in camera ei. Odata, cand Luca va fi mare, ii va destainui o taina. O taina de demult, cand tot sufletul si toata dragostea ei pentru el, se stransesera si incapusera – pentru a fi pe masura lui – in acea coaja de nuca. Era primul semn al unei iubiri fara sfarsit.

Buburuza intreaba…Si iar intreaba. Este o lume de intrebari lumea ei. “De ce mor oamenii?” Ma uit la ea si nu stiu cum sa ii raspund. Nu stiu ce sa ii raspund. Nu are nici sase ani.

“Asa vrea Doamne-Doamne”, spun eu, desi nu sunt convinsa de raspuns. Cuvintele imi ies automat si nesigur. Dar buburuza cea mica pare sa ma creada. Sunt singura care stie ca nu stiu ce vorbesc.  Apoi, dupa un timp in care astept infrigurata, vine urmatoarea intrebare. “Mami, si eu o sa mor?”  As putea sa ii spun ca e nemuritoare. Nu ar fi prima data cand as aduce in discutie nemurirea. Atunci cand, speriata, m-a intrebat daca eu o sa mor, am promis ca voi fi nemuritoare. “Pentru tine chiar ma voi stradui”, mi-am spus.

Asa ca ma uit in ochii ei si ii spun ca da, toti oamenii mor, dar ea are o lume de descoperit, oameni de iubit, intrebari de pus si enigme de descifrat. Pentru mult timp de acum incolo va fi nemuritoare. Netulburata, buburuza mea cea mov ia raspunsul exact asa cum a venit, nu il intoarce pe toate partile si nu il analizeaza. Este multumita. Increderea ei in mine e nemasurata. Mi se face teama. O aud mai tarziu in camera ei cum le explica papusilor ca ea este deocamdata nemuritoare. Are atat de multe lucruri de invatat si de cucerit. Dar papusile nu raspund. Ele, printesele din poveste nu au, oricum, notiunea de moarte.

Buburuza inainteaza prin zile si prin intrebari cu o liniste desavarsita. Nu se aude decat arar bataia lina a aripilor ei. O privesc si mi-as dori ca si privirea mea sa fie atat de senina in fata intrebarilor vietii, ca si raspunsurile pe care mi le dau sa fie tot asa de usor de acceptat cum sunt pentru ea.

Iar apoi, cand cred ca varianta cu “Doamne-Doamne asa a vrut” a fost pe deplin acceptata (adica sa moara oamenii, diversi oameni de care ea a aflat ca au murit) vine urmatoarea intrebare. “A murit pentru ca asa a vrut ea?”. “Cine? – intreb eu si mintea imi alearga nebuna, incercand sa afle din timp continuarea. “Mama ta”, spune buburuza si ma priveste cu tot sufletul. Iar eu, uimita ca nu stiu toate raspunsurile pe care le poate astepta un copil de trei ani, soptesc dezarmata: “Nu stiu, iubita mea”.

Intr-un mic si frumos oras de la marginea tarii, locuieste o printesa pe nume Giulia. Printesa, ca toate printesele din poveste, este foarte frumoasa. Este mica, are numai cinci ani (de fapt urmeaza sa-i implineasca foarte curand), dar lumea ei este mare. Cunoaste litere si cifre, stie tainele lumii si o multime de povesti. De fapt, mica printesa Giulia traieste intr-o lume de poveste.

Am uitat sa iti spun ca Giulia, printesa democrata fiind,  merge ca orice copil la gradinita si apoi, pentru ca parintii ei sunt foarte ocupati cu treburile tarii si pentru ca nu are o bunica regina pe aproape, merge la after-school. A intalnit aici, inca de la inceput, copii mai mari, pe care Giulia i-a analizat, i-a ascultat si a invatat de la fiecare tot ce a putut. Si mai bune si mai putin bune. Dar repede cele rele sunt uitate. Iar printesei ii raman doar lucrurile bune si colorate: cuvintele, matematicile si alte povesti.

Am revenit la povesti. Micuta printesa, in fiecare zi, citeste povesti. De fapt, le reinventeaza. Inca de cand avea doar trei ani, la anumite intervale de timp, preaplina de joc sau de ceilalti, Giulia se retrage intr-un colt linistit, ia o carte si “citeste” povestea. Care este de fiecare data alta. Depinde de starea ei si depinde de cum au evoluat personajele intre timp. Doar personajele “traiesc” intre doua lecturi, nu?

Si astfel, in viata micutei printese, a intrat Gheorghita Fat Frumos. Acesta este un personaj de poveste autohtona (imi inchipui, desi eu, spre marea mea rusine, nu mai stiu din ce poveste coboara printre noi Gheorghita Fat Frumos), nu este universal ca micuta printesa. Cu toate acestea, admiratia ei pentru el este deplina si imediata. Si isi doreste sa il aduca acasa. Astfel ca, intr-o zi importanta pentru ea, cand a fost intrebata de mama ei ce nume si-ar dori pentru fratele ei – asta daca ar urma sa vina un frate – printesa a raspuns sigura pe ea si netulburata:

-Gheorghita Fat Frumos.

Iar regina si regele cetatii nu au stiut ce sa zica. Se gandisera la o multime de alte nume, erau in jurul lor tot felul de printi cu nume rasunatoare si vesele, dar de Gheorghita Fat Frumos nu auzisera niciodata. Fusese oare un print viteaz? Inca traia in povestea ascunsa sub un colt de perna?

Giulia nu a spus nimic. I-a lasat in pace. “Ei, parintii, chiar si de vita nobila fiind, nu stiu nimic”, gandeste printesa. Ochii ei mari si negri cauta cartea, iar povestea incepe. Ea stie ca printul acela real sau imginat de ea – nu are nicio importanta – va fi fratele ei. Iar ea va fi cea mai norocoasa si bogata printesa. Nimeni nu mai are printi din poveste coborati in casa.

Chiar daca mama si tata au ras si s-au gandit la o multime de alte nume (Giulia a auzit ca mama isi doreste sa il cheme Luca), micuta printesa cu pielea aramie stie ca undeva, in sufletul micutului frate, cand va fi sa vina, va sta ascuns curajul si iscusinta in lupta ale lui Gheorghita Fat Frumos. Si asteapta linistita. Nu se grabeste. Are timp, pana ce printul va veni pe lume, sa invete cu adevarat sa citeasca. Pentru ea si pentru el. Cladeste deja pentru ei amandoi o lume minunata. O cunosc deja toate cartile de prin colturi. O parte din fiecare dintre ele este in acea lume. O casa din asta, un copac din alta, copii si animalute din alte cateva, dar visul si farmecul lumii este cladit din toate la un loc.

Lumea printesei Giulia este o lume in care as locui si eu, daca nu as pierde cheia atat de des. M-as putea refugia acolo de cate ori imi este mult prea frig. Si, daca ar depinde numai de Giulia, as putea face asta pentru ca ea, micuta printesa, iubeste cu tot sufletul si ii ajunge lumea pentru toti. Dar, ca si mine, putini reusesc sa intre. Iar Giulia se simte cateodata singura. Dar acum stie ca peste noua luni in lumea povestilor construita de ea va intra si Luca. Sau Gheorghita Fat Frumos. Nici nu are prea mare importanta. Giulia nu va mai fi singura.Vor fi doi si totul va fi mult mai frumos.

In 2009, am avut o perioada in care am umblat prin spitalele din Bucuresti. As vrea sa iti povestesc despre ele. De fapt, despre spitalele din Romania. Sau despre oamenii din Romania. Pentru ca – nu-i asa? – omul sfinteste locul. Am avut atunci multe experiente cu spitale. Din pacate.

Eu, pentru mine, am luat hotararea de a nu avea nevoie sa merg la spital. Cel putin nu in Romania. Iar in strainatate vreau sincer sa merg pentru altceva. Dar ce te faci cand oamenii de langa tine, cei din familia ta, au nevoie sa mearga la spital. Ajung, ca toti bolnavii pe care nu si-i asuma niciun medic din provincie, la Bucuresti. Iar aici incepe ratacirea lor. Oameni care s-au descurcat toata viata lor, care au fost pe picioarele lor, sunt redusi brusc la conditia de copil dependent de tine, cel care ii ai in grija la Bucuresti. Pentru ca tu poate intelegi. Ei cred ca felul in care sunt tratati, felul in care li se vorbeste, TOTUL tine de vreun limbaj pe care ei nu il inteleg, de vreo specie aparte de oameni “de Bucuresti”. Patisera ceva asemanator, dar asemanator pe departe, si acolo, la ei acasa, in provincie. Dar medicii de acolo au probabil ceva complexe de provinciali de raman inca oameni. Nu spun ca in Bucuresti este o regula. In acest sens, sunt si ceva provinciali in spitalele din capitala.

Dar, in cea mai mare parte, dezumanizarea este la ea acasa. Nu vreau sa spun nimic de bani si de felul in care misca ei luna si stele, ce sa mai vorbim de picioare si maini de medici, asistente si infirmiere. Vreau sa vorbesc despre indiferenta, despre nepasare, despre lipsa de compasiune si lipsa de bun simt. Vin sarmanii parinti de la tara lor sau din orasul lor micut si spitalul ii schimba, ii transforma din oameni in toata firea in bieti copii cu ochii mariti de uimire. Ii transforma din oameni liberi in oameni hartuiti. Li se pare ca tot ceea ce au invatat in viata, ca tot ceea ce viata i-a invatat nu valoreaza nimic. Pentru ca, intr-adevar, nu da nimeni nimic pe stiinta lor de viata si pe stiinta lor de carte sau pe omenia si bunul lor simt. Totul se reduce la cati bani au adus cu ei si prin cine au intrat in spital. Si nici astea nu sunt de ajuns ca sa ii tina minte cineva de azi pe maine.

Si atunci, sarmanii nostri parinti, nu vor decat sa ajunga acasa la ei. In lumea lor, tot din Romania, dar departe de ceea ce nu inteleg. Acolo unde lucrurile sunt clare, unde oamenii poate mai sunt inca oameni. Si unde gradina lor este universul cel mai sigur. Pentru ca acolo se pot intalni cu Dumnezeu. Cel care le-a dat oamenilor liberul arbitru, posibilitatea de a alege.  Si multi aleg sa nu sfinteasca locul…

Intr-o frumoasa zi de vara, buburuza a venit de la gradinita, ca in oricare alta zi…A urmat dusul, schimbatul in hainute de casa, cu fustite sau rochite sau mai stiu eu ce si jocul de neterminat cu printese, ponei si multe altele. Cu chiu cu vai ne-am adunat si pentru somnul de pranz, penru ca – nu-i asa? – buburuzele cele mici trebuie sa doarma ca sa le creasca aripile si sa iasa de sub carapacea colorata. Am uitat sa iti spun ca, mai nou, carapacea micutei buburuze se coloreaza si verde cu picuri portocalii, si albastra cu picuri galbeni. Nimeni nu stie, la noi in casa, de unde isi ia culorile, dar schimbarile sunt evidente si luminoase. Am citit povesti cu printese, cu un ananas buclucas, cu fetite cu chibrituri, cu tot felul de personaje ce populeaza lumea noastra de zi cu zi. Aceste personaje sunt, zilnic, in casa noastra, intra, ies, starnesc dispute si sunt subiecte de discutii nesfarsite. Sunt aici cu noi, inainte de fiecare somn si in zorii zilei.

Intr-un traziu, buburuza a adormit, dupa ce am asigurat-o inca o data ca, dupa somnul de pranz, nu urmeaza ziua de maine. Avem aceasta dilema zilnic. Eu nu cred ce crede ea. Ea este convinsa, iar eu ii explic de fiecare data, spre neintelegerea ei, ca dupa cele doua ore de somn, nu este dimineata, iar ziua inceputa furtunos de dimineata, continua. Cum e posibil asa ceva?, se intreaba ea. Ma asculta, se uita la mine dintr-o parte ca si cum habar nu am ce vorbesc si, intr-un final, obosita si cu ochii mici, zice: Bine, daca spui tu!…

Stai, am pierdut, povestindu-ti despre ziua de maine si cea de azi, firul povestii. Deci, dupa toate aceste discutii, buburuza a adormit. Iar cand s-a trezit, cu fata cuminte si sufletelul lipicios a venit si s-a ghemuit in bratele mele pe canapea. A stat nemiscata si ganditoare cateva minute bune. Si cand ma asteptam mai putin m-a intrebat:

-Mama, ce inseamna un melc fara chelie?

-Cum adica? intreb eu aiurita de intrebare, convinsa, in acelasi timp, ca nu am inteles bine.

-Da, spune ea, ce este un melc fara chelie?

 -Nu exista melc fara chelie, vezi tu, melcii nu au par, deci nu pot avea nici chelie, explic eu prea didactic, pentru a nu pufni in ras.

-Stii, spune buburuza, azi m-am descaltat in curtea gradinitei, iar in sandaua mea a intrat un melc fara chelie. Asa este, pentru ca asa a spus doamna educatoare. Era asa, lung ca un sarpe. Si imi arata ceva mic de tot cu degetelele.

Nu iau in seama lungimea aratata de ea, pentru ca stiu ca parerea ei despre marimi este extrem de relativa. Astfel, si ea este mare cat se poate cuprinde intre doua degetele, iar eu sunt, intr-adevar, un piiiiiiiiic mai mare. Dar, cu toate astea, ma gandesc serios ce i-a spus doamna, care e autoritatea suprema. Oare i-a zis numai asa, ceva, ca sa scape de explicatii suplimentare? Dar, totusi, chelia unui melc nu o inventeaza nimeni asa de usor…

Si, brusc, mintea mea trecuta prin multe povesti si cuvinte amestecate si cu intelesuri ascunse, desluseste ce este cu melcul.

- Iubita mea draga, era, cumva, acel ceva lunguiet, un melc fara cochilie?

- Da, spune buburuza senina. A intrat azi in sandaua mea. Un melc fara chelie.

Cand am citit pentru prima data “Morometii” lui Marin Preda, acum multi ani, a fost o lectura pentru scoala. Am inteles cartea atat cat puteam eu intelege atunci si pentru ce imi trebuia atunci. Cand am recitit-o, dintr-o mare curiozitate, vara trecuta, am descoperit cu totul alte lucruri, am descoperit personaje despre care nu stiam nimic si care nu imi spusesera nimic acum multi ani. Am stat cu inima stransa pana la ultimul cuvant, nu am dormit cateva nopti, dar intelegerea a fost cu totul alta. Am descoperit-o astfel pe Catrina Moromete, care nici nu exista pentru mine, despre care nu stiam nimic. Iar de atunci, de cand am recitit cartea ,revin mereu la un fragment mic, mititel, peste care poti trece, fara sa il bagi de seama. Catrina Moromete este suparata in urma unei dispute cu fiul ei vitreg, Paraschiv, isi gaseste de treaba si se intreaba asupra lumii. Asupra vietii.

“Ostenise si intr-o vreme ramase nemiscata, cu palmele pe coada sapaligii. Isi apleca urechea mintii asupra starii ei launtrice, dar nu putu sa isi dea seama daca sufletul i s-a linistit. Se uita in zare fara sa vada, trudita si mahnita. Cerul era larg si lumea fara margini, dar viata omului se invartea inauntrul unei curti ca intr-o inchisoare. Adanc si luminos era cerul, dar aici, jos, era o casa imprejmuita cu grad si sufletului omului se chinuia aici, intunecat si orb….”

Ma ingrijorez si ma intreb de cate ori nu bezmeticesc si eu, nerealizand ca lumea este mult mai larga si ca trebuie sa depasesc zidurile lumii mici in care ne facem o multime de probleme. Nu stiu de cate ori reusesc sa ies, sa vad cerul inalt, dar m-as bucura sa o pot face mult mai des.

Stiai ca sufletul este patratel? De fapt, nu vreau sa generalizez, nu vreau nici sa intelegi gresit, dar unele suflete de copii sunt patratele. Sufletul tau poate fi cu sase colturi sau poate fi rotund. Tu stii…

M-am intrebat daca buburuzele stiu sau se pricep la forma sufletului si cred ca da. Cred ca au dreptate. Sufletul are atat de multe colturi cati oameni incap cu adevarat in el. Sufletul copiilor, in care incape lumea cea mare poate avea forma patrata. Daca ei, in tot ceea ce stiu, se raporteaza la ei insisi si la inca trei cele mai importante persoane din viata lor, sufletul ia forme regulate si stabile. Ei sunt patrate stabile, sufletul lor nu poate fi altfel.

Omuletii buburuza sau fluture sunt cei care cunosc cel mai bine rostul lumii si al sentimentelor. Daca incerc sa explic ce este sufletul, sa raspund la intrebari deschise, ma impotmolesc si intorc intrebarea:

- Ce crezi tu ca este sufletul?

- Un patratel, mi se raspunde.

Si lumea capata brusc sens si totul este cu sot si egal cu sine. Linistea raspunsurilor la intrebarile pe care eu de mult am renuntat sa mi le mai pun, imi da si mie liniste si imi deschide o alta perspectiva asupra vietii. Deci, in legatura cu sufletul m-am linistit. Si in cazul meu, ca si pentru buburuza, sufletul este patratel. Incape in el o lume de visuri si sentimente, dar reperele sale sunt clare. Inima este si ea, uneori, patrata…

Intr-o seara, m-am dus cu fetele, cu niste prieteni si cu bunica tuturor copiilor (este de fapt mama prietenului nostru si bunica adoptata a tuturor copiilor din grup) sa ne plimbam. Eu si buburuza o luasem inaintea tuturor si mergeam povestind tot felul de lucruri, care mai de care mai minunate si mai neintalnite. Se crease intre noi o atmosfera de povesti si de complicitate simpla si dulce. Sunt esentiale – din punctul meu de vedere – aceste momente de complicitate aparte cu copiii tai. Iti dau si tie si le da si lor un sentiment de siguranta, de intelegere, de apartenenta la o lume plina de iubire si de oameni dragi. Si ca sa inteleg mai pe deplin acest sentiment, si ca sa mi se confirme toate credintele, si ca sa mai repetam si datile viitoare astfel de clipe, buburuza spune (cuvinte neasteptate pentru un copil de nici sase ani si pe care nu stiu daca le-a auzit exact asa intr-un oarecare alt context):
– Mami, ma face fericita aceasta plimbare cu tine….
Iar eu am ramas fara cuvinte si un sentiment de bine mi-a inmuiat genunchii, iar fluturii emotiei au tresarit in stomac. Eram, la randul meu, fericita si am stiut ca sunt pe calea cea buna. Incet, dar sigur, fericirea copiilor mei se cladeste, sentimentul de fericire va fi oricand prezent in inima lor si vor stii, negresit, sa-l caute si sa-l traiasca…

Este (odata ca niciodata) un fluturas cu aripi stralucitoare. Praful de stele cazuse din belsug in acea seara in care fluturasul a venit pe lume. In noaptea care se strecurase in oras, tacuta, nestiuta de nimeni, venirea fluturasului a urmat rasaritului de luna si de stele. Iar stelele se cerneau ca la inceputul lumii, iar aerul era greu si dens si picurat cu aur. Fluturasul a venit pe lume cu dorul de soare. Luna era acolo, stelele erau acolo, dorul de soare era pretutindeni.

An tan te…Aripile fluturasului bat aerul puternic si vibrant, zborul lui tinde mereu spre lumina inalta a soarelui. Noaptea este, inca de la inceput, un teritoriu cunoscut si stapanit, iar ziua este permanent de cucerit. Dar pentru el nimic nu este prea greu. Ca intr-o joaca, invata fiecare zbor, fiecare cuvant si fiecare floare. Dar dintre toate florile pamantului, cel mai mult, in drumul lui, fluturasului ii place “sora soarelui”. Sta toropit si cufundat in galbenul inalt si se roteste, o data cu ea, dupa soare.

Ii mai place fluturasului sa ploua si sa treaca ploaia. Si sa iasa, intr-un colt de cer, soarele. Iar peste toata bolta, sa se intinda, misterios si viu, curcubeul. Atat de multe culori ce pot umple aripile si sufletul! Atat de multe povesti si atat de multe zane stau ascunse intre culori! Fluturasul ar vrea sa poata zbura pana sus, sus de tot, ca sa isi poata inmuia usor aripile in lumina…Face zilnic, pentru asta si pentru multe altele, operatii complicate cu cifre, cu cuvinte, cu ape si cu jocuri. Iar intr-o zi va atinge curcubeul. Unele dintre culori si le doreste foarte tare…

In acelasi timp, in momentele de liniste si odihna, aripile fluturasului se strang, se aduna, iar sufletul lui toarce ca o pisica. O pisica violet, sub ploaia de stele. Nimeni nu stie ca, uneori, in noptile senine, fluturii se transforma in mate caline, blande, colorate, care torc firul iubirii. Noaptea, mica pisica violet se lipeste de oameni si de lucruri si le spune ca ii iubeste. Ziua, fluturasul este curajos, nazdravan, schimbator, multicolor. Misca nestapanit in jurul lui, valurile de aer si cauta. Drumul spre soare. Ne umple pe toti din jur cu pulbere stralucitoare si face lucrurile sa se intample. Se joaca si canta si zboara. Si nu oboseste niciodata. Doar inainteaza din zi spre noapte, arzand.

Totul, si ziua si noaptea, si zborul si linistea, sunt un joc. Sunt pur si simplu. Fluturasul meu ESTE pur si simplu. Si  stie inca sa fie. Iubeste si se joaca. Zboara si nu se explica. Vrea sa stie si sa inteleaga lumina, miscarea, noaptea, stelele, ninsorile, cuvintele, atat de multe lucruri. Vrea repede si asta ii frange, uneori, zborul. Dar numai uneori si pentru putin timp. Pentru ca linistea de noaptea ii reface aripile. Iar drumul si timpul devin iarasi, dimineata, rotunde. Si pline de toate minunile lumii. De toti prietenii si de toate culorile.

Si atunci, pe cercul zilei, se reia zborul si cantecul: 

Am gasit aceasta poezie – daca iti mai amintesti de ea – la inceputul unei carti scrise de Speranta Farca. Cartea se numeste Ce traieste copilul si ce simte mama lui si a iesit de sub tipar la editura TREI. Si aceasta poezie mi-a readus in minte o perioada din viata mea pe care o retraiesc zilnic, de care ma bucur acum mai mult decat atunci cand silabiseam eu:

De cand am citit-o, fac incantatii toata ziua. An tan te…Iar amintirile vin peste mine. Copilaria se revarsa peste mine. Cu cantece, cu fluturi, cu marea de la Mamaia (care credeam ca este mamaia noastra de acasa), cu jocuri de fotbal, cu Tara, tara vrem ostasi, cu sarituri de coarda, cu vita de vie inflorita peste noapte, cu pepeni mari, verzi si zemosi, cu zambetul mamei atat de bun si de drag, cu mandria tatalui meu cand spunea: Ei sunt copiii mei, desi faceam de obicei tot felul de trasnai, cu motorul masinii pe care il recunosteam de la sute de metri, cand se apropia de casa, cu meciurile de volei in fata verandei cu geamuri, de cei cinci lei saptamanali care erau atat de muuuuultti bani, cu inghetata plina de ace de gheata care se vindea in oras in ziua balciului anual si cate si mai cate.

An tan te inseamna toate astea si multe altele. Inseamna ciorapi pana la genunchi, doua cozi legate cu funde, inseamna genunchii pemanent juliti, cartile citite cu sete, inseamna linistea si credinta copilariei depline, inseamna uimirea ca oamenii mari sunt atat de mari si stiu atat de multe lucruri, dorul de acasa si dorinta de a pleca si de a creste. An tan te spun astazi, venind sa se cuibareasca in bratele mele – si fetele mele. Se duc in lumea mai mare sau mai mica a copilariei lor, traiesc, se bucura sau se intristeaza, apoi vin si se cuibaresc, intra in rotundul bratelor ca intr-un fagure.

An tan te… Tu nu lasi sa mi se intample nimic rau! – spune buburuza adesea. Ea stie, intuitiv, ca acolo, la adapostul bratelor se ascund toate buburuzele si toti fluturii copilariei. Ca acolo au ramas toate cantecele si toate incantatiile jocului. Pentru ca acolo, in spatele bratelor facute cerc, inima mea a invatat sa fie atat de mare incat sa poata odihni in ea nelinisti mari de copil.

An tan te…canta copiii mei, iar cantecul ma face sa zambesc toata, cu ochii, cu gura, cu palmele...

O sa povestesc maine cum traieste fluturasul meu in lumea lui An tan te:

An tan te,

Dize mane pe,

Dize mane compane,

An tan te.

As vrea sa va spun astazi povestea de noapte buna pe care o spun adesea fetelor mele. Dar, inainte de a incepe povestea, as vrea sa iti spun cateva lucruri care pot explica povestea. Unul dintre ele este credinta mea ca fiecare parinte are copiii pe care ii merita, iar fiecare copil are parintii pe care si i-a ales. Cred, de asemenea, ca sufletele nostre sunt nemuritoare si de undeva, dintr-un “salas al sufletelor” isi aleg cu mai multa sau mai putina grija, vietile viitoare. Exista undeva, ca in povestea mea, un “palat de clestar” unde locuiesc sufletele copiilor nostri pana isi gasesc parintii. Si mai cred ca fiecare dintre noi semanam cu ceva (ceva ce poate am fost mai de mult, de-a lungul vietuirii noastre,  si s-a lipit de sufletul nostru iremediabil), cu un element al naturii, o planta sau o gaza sau un animal, ceva ne caracterizeaza sufletul inainte de toate. Acestea fiind spuse, povestea de noapte buna, despre un fluturas stralucitor si o buburuza mov cu picuri roz  poate incepe:

“Fluturasul stralucitor si buburuza mov locuiau de ceva vreme in palatul de clestar cu porti aurii. Erau surori si se cunosteau de cand lumea. Se iubeau foarte tare si, desi aveau o multime de prieteni printre gaze, flori si pietre, nu puteau sa stea foarte mult una fara cealalta. Stiu ca suna ciudat si fluturasul pare a fi de gen masculin, dar cu toate astea fluturasul era un suflet de fetita,  un fluturas stralucitor de gen feminin. Cantau, dansau, luau lectii de zbor si de limba engleza, iar timpul trecea foarte repede. Se apropia vremea ca fluturasul sa zboare pe Pamant si sa gaseasca o noua familie, o mama noua pentru ea si pentru sora ei. Avea de gand sa zboare mai inalt si mai drept, sa straluceasca chiar mai tare decat o facuse pana atunci. Statea toata ziua pe zidul palatului de clestar si privea si alegea si iar alegea, dar seara nu stia incotro se va duce. Nu gasise nimic sa i se potriveasca. Micuta buburuza cu hainuta mov, pe care straluceau alene picuri roz, astepta cu rabdare si cu incredere. Avea deplina incredere in alegerea fluturasului. Intreba arar cu glasul ei cel mic cum mai stau cautarile. Dar stia ca se poate baza pe alegerea fluturasului stralucitor. Nu lasa niciodata nimic la voia intamplarii, judeca si privea totul prin ochi parca sferici, intorcand toate lucrurile pe parti infinite si nevazute de altii. Si mai stia Maia ca locul si viata pe care o alege trebuie sa fie bune pentru ele amandoua, si pentru aripile ei mari si stralucitoare si pentru aripile stravezii si ascunse ale micutei buburuze.

Asteptand momentul plecarii, buburuza cea mica isi schimba hainutele colorate. Erau fie hainute mov punctate cu roz, fie, cateodata, hainute roz cu picuri mov. Nimeni nu ar fi putut intelege de ce alegea buburuza aceste combinatii de culori, deci – se gandea fluturasul - mama cea noua trebuie sa fie vesela si sa iubeasca minunea din culori, pentru a putea lasa hainutele buburuzei la locul lor, peste suflet. Chiar asa colorate si pictate cum erau.

Apoi, intr-o buna zi, in ultima zi, fluturasul a gasit-o pe mama sa. Era o fata normala, care nu crezuse niciodata despre ea ca i-ar place copiii, care crescuse intr-o casa cu multi copii si la care, mereu, oriunde se afla, venisera toti copiii. Era trista acea fata pentru ca mama ei, pe care o iubise foarte tare, plecase. Se transformase poate intr-o floare sau intr-o pasare, plecase catre o alta viata, se dusese la Doamne-Doamne. Iar fluturasul a stiut ca e cea mai buna mama pe care ar putea sa o aiba. A mai stiut, de asemenea, ca venirea ei si a buburuzei vor da vietii fetei un sens adevarat si o bucurie pe care nimic nu o poate intrece.

In noaptea urmatoare, dupa ce si-a luat ramas bun de la buburuza cea mica si mov, picurata pe alocuri cu roz (aceasta era hainuta din acea noapte), fluturasul si-a intins aripile mari si stralucitoare si a coborat pe Pamant. Ajuns in camera in care dormea mama sa, s-a asezat usor pe burtica, a batut aerul cu aripile, iar pulberea stralucitoare s-a raspandit pretutindeni in jur. In clipa urmatoare, in noaptea adanca de toamna, a stralucit o stea. O fiinta noua urma sa se nasca, se nascuse de fapt, era minuscula, cat o celula, dar era plina de viata. Aripile erau mici si inca nevazute, dar erau acolo. Fluturasul stia ca vor fi intotdeauna acolo, inauntru, in sufletul ei.

Fluturasul s-a nascut peste noua luni si era o fetita negricioasa , mica, cu ochi migdalati si intorsi catre sine. Era mai mica decat toti copiii care se nascusera o data cu ea, dar avea forta si vointa. Era atat de mica, dar mama sa stia ca o asculta si este acolo, ca intelege si sufletul ei creste chiar mai repede decat se putea vedea.

A crescut ca o minune, iar cand a facut trei ani a inceput sa ceara o surioara. Buburuzat rebuia sa vina in curand, iar ea vroia sa isi pregateasca parintii. Iar parintii nu stiau nimic….Ei credeau ca vor avea un singur copil, simteau ca dragostea pentru fluturas umple tot sufletul lor si se temeau ca un al doilea copil nu incape in ecuatia vietii lor. Dar fluturasul stia mai bine. Aripile ei stralucitoare bateau aerul cu putere, iar cand ceilalti se aflau in jurul ei, simteau o adiere ca de vant, incretindu-le fruntea. Vointa  si argumentele ei ii copleseau pe toti.

Dar, oricat i-ar fi pregatit ea pe parinti acestia tot nu-si vedeau viata altfel. Pana cand, intr-o alta noapte din viata ei, mama a simtit o usoara adiere in dreptul burticii. Si atunci a stiut ca minunea se intamplase, ca fluturasul va avea o surioara. A stiut si nu s-a indoit nicio clipa. A stiut si ca este o buburuza de fata. A stiut ca are aripi ascunse si transparente, acoperite alene de carapace mov picurata cu stropi roz (sau cateodata buburuza purta carapace roz stropita cu picuri mov). Si atunci a stiut ca viata ei va fi cea mai frumoasa viata pe care si-o poate dori o femeie. Si-a dorit sa fie o mama la fel de buna cum o vazusera fetele ei si si-a dorit sa invete de la ele zborul lin sau zborul inalt, stralucirea si culoarea. Iar viata ei , stia, se va umple atunci de cantec.”

Am citit de curand un articol vechi aproape de un secol, scris de W. Livingston Larned, una din piesele clasice ale jurnalismului american. Articolul se numeste “Tata uita” si morala lui, inainte de toate si care se aplica atat in cazul copiilor nostri, cat si in cazul celor care ne inconjoara este aceea ca nu trebuie sa criticam, nu trebuie sa condamnam si nu trebuie sa ne plangem. Trebuie sa incercam intotdeauna sa ne punem in locul celorlalti si sa incercam sa le intelegem punctul de vedere si modul in care vad lumea. Asadar….:

“Asculta-ma, fiule:  iti vorbesc in timp ce dormi, cu o manuta sub obraz si cu buclele tale blonde si umede adunate pe fruntea plina de sudoare. M-am strecurat singur in camera ta. Acum doar cateva minute, pe cand citeam ziarul in biblioteca, am fost inabusit de remuscari. Am venit langa patul tau cu un profund sentiment al vinei.

Iata la ce ma gandeam, fiule: am fost mereu suparat pe tine, te-am certat pe cand te imbracai pentru scoala pentru ca te-ai sters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ti-ai curatat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos cateva din lucrurile tale.

Te-am considerat vinovat si la micul dejun. Varsai bautura, infulecai mancarea, iti puneai coatele pe masa. Iti ungeai painea cu prea mult unt. Si cand te-ai dus la joaca si eu am plecat la slujba, te-ai intors, mi-ai facut cu mana si mi-ai spus:  “Pa , tati!”, iar eu m-am incruntat si ti-am raspuns: “Indreapta-ti umerii!”

Apoi a reinceput totul in aceeasi dupa-amiaza. Intorcandu-ma de la serviciu, te-am spionat; stateai in genunchi si te jucai cu bilutele. Sosetele iti erau gaurite. Te-am umilit in fata prietenilor tai aducandu-te cu forta acasa. Sosetele costau bani – si daca ar fi trebuit sa le cumperi, ai fi fost mai atent! Inchipuie-ti, fiule, asa se poarta un tata!

Iti amintesti, mai tarziu, cum eu citeam in biblioteca, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbra de durere in priviri?

Cand mi-am ridicat ochii din hartie, enervat din cauza intreruperii, ai sovait in pragul usii.

“Ce vrei?, m-am rastit.

N-ai spus nimic, dar ai venit in fuga si te-ai aruncat in bratele mele si m-ai sarutat, cu manutele tale mici incolacite in jurul gatului meu cu atata dragoste, pe care Dumnezeu insusi ti-a daruit-o si pe care nici nepasarea n-o putea ucide. Mai apoi ai plecat, tropaind usor pe scari.

Ei bine, fiule, cateva clipe mai tarziu hartia mi-a alunecat din maini si am fost patruns de o groaza cumplita. Ce facuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a cauta nod in papura, de a certa – asta era rasplata pe care o primeai pentru ca erai baiat. Nu ca nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Imi stabilisem drept criteriu propria-mi varsta.

Si era atat bunatate, frumusete si adevar in sufletul tau. Micuta ta inima era la fel de desavarsita ca zorii ce invaluie triumfator dealurile domoale. Toate astea se adunasera in impulsul tau de moment de a te nasputi sa ma saruti si sa-mi urezi noapte buna. Nimic altceva nu conteaza in aceasta seara. Am venit la capataiul tau pe intuneric si am ingenunchiat acolo, rusinat!

E o ispasire palida, stiu ca n-ai intelege toate astea daca ti le-as spune cand esti treaz. Dar maine o sa fiu un tatic adevarat! O sa iti fiu prieten de nadejde, voi suferi cot la cot cu tine si voi rade cand razi si tu. O sa imi musc limba inainte sa te cert. O sa repet mereu, ca intr-un ritual: “Nu e decat un pusti – un baietel si nimic mai mult.”

Mi-e teama ca te-am tratat ca pe un barbat. Si, totusi, fiule, acum ca te vad ghemuit si ostenit in patutul tau de copil, imi dau seama ca nu esti decat un copilas. Pana mai ieri te purta mama in brate si iti odihneai capsorul pe umarul ei. Ti-am cerut prea mult,mult prea mult.”

Acesta este articolul “Tata uita” al lui W. Livingston Larned, iar pe mine m-a impresionat si, intr- masura mai mare sau mai mica, in anumite momente, m-am vazut alaturi de copiii mei. M-am vazut in momentele in care, in ciuda a tot ceea ce imi propun, nu am rabdare si vreau ca ele, fetele mele, sa inteleaga pur si simplu. Sa stie….pentru ca – nu-i asa? – sunt foarte mari.

Stiu, de fapt stiu, ca nu sunt mari - nici eu nu sunt mare intotdeauna – si cu toate astea uneori merg prea repede si as vrea ca ele sa alerge dupa mine (nu inteleg nici eu unde ma grabesc si de ce trebuie sa creasca atat de repede). Si atunci cred ca ma uit cumva, nerabdatoare sau fara niciun pic de intelegere la ele. Cu o privire intrebatoare si rece. CRED. Nu stiu sigur, dar banuiesc ca asta este impresia lor pentru ca atunci, desi vin sa imi spuna  sau sa ma intrebe ceva, nu mai zic nimic. Iar eu, foarte grabita sau agitata, intreb: “Ce este? Spuneti repede. Eu am treburi FOARTE IMPORTANTE SI BLA,  BLA, BLA….” Imi este si greu acum sa ma gandesc la ce mai spun. Si atunci fluturasul cel mare nu spune nimic, TACE, iar buburuza cea mica se uita le mine cu ochii mari si rosteste senin, ca si cum niciodata nu a vrut sa imi spuna altceva: “Te iubesc mami…” Doar, doar voi intelege. Si inteleg, de cele mai multe ori inteleg, dar mi se intampla sa gresesc. Iar scrieri de felul celei pe care tocmai v-am imparatasit-o si voua ma ajuta sa imi amintesc ca zilnic, am parte de dragostea neconditionata a copiilor mei si asta este o binecuvantare. Si imi amintesc ca sunt si pot sa fiu un om mai bun. Imi doresc si va doresc din tot sufletul.